Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Eseu  Sageata  Evul Media

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Antropofagie, creştinism, secularizare, vampirism, avangarde etc.


Bogdan Ghiu

31.08.2014
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
(Fragmente recuperate, rearanjate şi dezvoltate dintr-o masă rotundă apărută în revista Arhitext, vara 2014, despre "Antropofagia arhitecturii braziliene".)
 
"Brazilia" ca pol, ca inventarea-construirea unui pol pentru poziţionare, care să nu ne mai simţim, vag, indistinct, stereo-tipic, nici singuri, nici unici, consumînd, epuizînd Lumea, adică să ne putem trezi şi întări obiectivîndu-ne relaţional, poziţionat.
 
Poate să fie vorba de antropofagie şi fără canibalism. Episodul ultim al antropofagiei, canibalismul, este o formă de manifestare a respectului faţă de duşmanul-victimă, nu poţi să mănînci un laş pentru că te contaminezi, îi preiei energiile negative, te otrăveşti, devii ca el. Antropofagia este un fapt cultural foarte precis ritualizat, iar canibalismul fiind punctul final care poate să existe sau nu, e o convieţuire cu victima şi doar dacă aceasta se dovedeşte pe măsura ta, un adevărat duşman, demn şi curajos, şi în măsura în care ţi se opune şi nu-şi vinde poziţia sau pielea, merită actul de respect suprem, care este de fapt şi de înfrîngere, ca tu să-l preiei pe el, să-l îngurgitezi, să-l încorporezi, să-l transsubstanţiezi (la propriu, nu doar refulat-simbolic, ca în creştinismul "sublimant", emetic de fapt: ne e greaţă de celălalt şi de Altul, şi atunci, pentru a-l evita, îl "sublimăm", îl "simbolizăm", ceea ce este o victimizare în plus, victimizarea şi sacrificarea supremă...), să-l faci să devină "tu însuţi" (care, astfel, ajungi să te compui din duşmanii tăi). Antropofagia, canibalismul chiar, actul ca atare, este o formă de tradiţie, o formulă de încorporare a tradiţiei pentru că tu îl continui, într-un fel, pe celălalt, pe adversar. E o digestie, digestia la propriu. La noi, în Europa, lucrurile sînt doar simbolice, doar metaforice, în vreme ce la Amazoane aceste lucruri sînt trăite, cinstit, în litera şi în deplina oroare a materialităţii lor. Noi am ajuns să le trăim doar printr-o schemă metaforică sau cel mult metonimic-simbolică, nu mai avem sentimentul că mîncăm din semenul nostru, am depăşit totemismul celuilalt, am evoluat, să spunem. Dar fundalul este tot un travaliu de îngurgitare, sistemul nostru religios, cel creştin, este un aparat la fel de teribil şi de crud, o invenţie extraordinară de a traduce, de a simboliza, de a îndepărta oroarea, păstrînd tensiunea, păstrînd realitatea salvării de sine prin încorporarea Celuilalt ca hrană, prin devorarea Salvatorului. Numai că noi am refulat oroarea contactului material...
 
Două simboluri, pîinea şi vinul, mai mult decît o metaforă, sînt o metonimie, o materie se transpune în altă materie şi apoi, de fapt, nu mai e decît Cuvîntul. Deci sînt mai multe etape de îndepărtare de actul teribil, pe care, iată, alţii aveau curajul să-l înfrunte în litera lui, chiar dacă tot ca act cultural.
 
*
 
Avangarda este şi o expresie exacerbată a modernismului, dar în acelaşi timp modernismul nu neagă, el continuă, esenţializează, pe cînd avangarda neagă.
 
Cred că există un termen pe care trebuie să-l evidenţiem, să-l luăm în calcul, acum că am pomenit şi de Europa cu avangardele ei, este vorba de un termen propus de europeni, care aparţine, ca negare şi codificare imaginară a Celuilalt, culturii europene. Este vorba de exotism. Pentru noi, toţi aceşti amazonieni, toţi aceşti brazilieni îndepărtaţi sînt exotici, nu doar populaţiile lor indigene. Brazilia continuă să fie şi azi la fel de exotică, deşi din ce în ce mai puţin, datorită globalizării şi a mobilităţii, care anulează distanţele, diferenţele, nu însă şi stereotipurile. A existat un fel de replică a obiectului exotic, ceea ce apare în Manifestul lui Andrade: atenţie la noi, că noi mîncăm pe faţă şi pe bune duşmanul, nu-l ignorăm superior, nu-l alienăm "sublimîndu-l", ca voi, europenii, creştinii. E un fel de revanşă, o replică, o ieşire din condiţia de alienare exotică impusă de către Occident. Ştim foarte bine, pe de altă parte, că în revolta aceasta împotriva culturii oficiale osificate, cum se spunea la începutul secolului al XX-lea, avangardele europene  recurgeau, ele însele, fie la exotisme, fie la tradiţiile de substrat, mulţi artişti de avangardă erau veniţi din Estul Europei, inclusiv din Rusia, şi aceasta fiind o zonă mai puţin dezvoltată, mult mai rurală şi, deci, mai conservatoare, în sensul de păstrare a tradiţiilor, le-a fost mai uşor să reactiveze aceste contra-tradiţii decît în Occident, unde totul era mult mai urbanizat, mai secularizat, intervenise revoluţia industrială, se depusese deja o placă, de cîteva generaţii cel puţin, de uitare. În toată această ecuaţie de reactivare polemică a tradiţiilor exotice (arta neagră) sau de substrat (Brâncuşi), nu a existat nicio raportare la America Latină (poate doar cu excepţia Mexicului). Din toată acestă căutare a sferelor exotice, America Latină, iniţial, a lipsit. Ca un joc de cuvinte dar nu numai, că antropologia, care a fost o invenţie a englezilor şi a francezilor, a marilor naţiuni imperialiste ale secolelor al XVIII-lea şi al XIX-lea, care trebuiau să se doteze cu o ştiinţă, cu o argumentare cu aparenţe ştiinţifice pentru spolierea şi exploatarea, în toate sensurile acestui cuvînt, a Celuilalt, este un alt fel de antropofagie. Antropologia este antropofagia distilată, "culturalizată", "sublimată" a europenilor, a Occidentului: cum să-l mîncăm pe celălalt, dar fără contact, fără să-l înfruntăm! Continuare "secularizată", "cu alte mijloace", a creştinismului (secularizarea fiind tocmai continuarea mascată, pe sub mînă, "camuflată", cum spunea Mircea Eliade, "oficioasă", cum spune azi Bruno Latour). Adică exact ceea ce s-a realizat perfect în aşa-numita globalizare actuală! Deci cum îi cucerim, cum îi folosim pe "primitivi", dar fără canibalism, fără a veni în contact cu ei: transformîndu-i în obiecte, în artefacte, punîndu-i pe piaţă, alienîndu-i, transformîndu-i în mărfuri, extrăgîndu-le valoarea (aici s-ar aplica mai degrabă o analiză de tip Marx).
 
Mai degrabă un vampirism. Da, vampirismul ca o variantă europeană a canibalismului.
 
Antropofag, pentru că el însuşi (manifestul) este o formă de canibalism, se consumă, se autoconsumă. Nu e un text despre antropofagie, titlul lui e Manifestul antropofag, nu Manifestul antropofagic, aşa cum sună, greşit, unele traduceri, se afirmă el însuşi ca un act de antropofagie. Iar Manifestul antropofag este o stingere, o încheiere şi o depăşire, într-un fel, a primelor avangarde. Este o revenire şi o atenuare a unei atitudini strict de opoziţie.
 
Energia este Dada, care era negarea totală, fără nicio utopie, aşa cum au fost celelalte avangarde, căci deja, în anii \'20, dadaismul trecuse în suprarealism şi devenise mult mai politic, pentru că la noi, pe tărîm european, avangardele au evoluat spre politic, futuriştii spre fascişti, suprarealiştii spre comunismul troţkist...
 
Ceea ce neagă avangardiştii "istorici" brazilieni este ceea ce neagă şi cei europenii. Tot cultura, să-i spunem, clasică, reciclată de prima modernitate, a Europei, ei duc acelaşi război cultural ca europenii, dar dacă avangardele europene se luptă cu tradiţia, preluată sub "camuflaj", prin "secularizare", de către modernitate, la ele acasă, ca un război civil cultural european, Brazilia are şansa de a se afla departe, şi creatorii lor pot să-şi afirme o identitate aparte, proprie. Manifestul lui Andrade nu face decît să formalizeze, să definească şi să speculeze tocmai această dublă distanţă faţă de Europa: şi faţă de "clasicismul", şi faţă de "modernismul" culturii europene, dacă pot spune aşa. Inventează un fel de "a treia cale", între şi în plus faţă de conflictul dualist clasicitate/modernitate. Mai presus de toate, ei se afirmă ca non-europeni, fie ei "clasici" sau "moderni". Reprezintă un extraordinar exemplu de bună speculare identitară a situaţiei, a poziţionării geo-culturale, un model de ceea ce eu, acum, aş numi geo-subiectivare. Există termenul de auto-colonizare. Or, ei au refuzat să se auto-colonizeze, s-au opus auto-colonizării, mai curînd se poate spune că s-au colonizat cu ei înşişi, cu propria lor identitate.
 
(va urma)
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer