Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Proză scurtă  Sageata  Praful de pe tobă

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

O samă de măscări (V)


Radu Părpăuţă

01.09.2014
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Cuvântul VI. Fost-a Ştefan Petriceicu-vodă fecior de boiar de ţară, moldovan drept, dară n-avut-a noroc de domnie, fiind el om blând şi slab. Cine cum îi grăia cevaşi, îndată pre toţi crede şi toţi erau fără frică de dânsul. Voit-a să lese pe turci şi îşi întindea mintea către leşi, dară boierii cei veliţi părăsitu-l-au, cu pre puţini şi tineri boiari rămânându. Geaba vorovea el că destul ne-au călărit păgânii pe deşelate şi că trebe să fărâmăm urgia turcului, să ne răscumpărăm pământul nostru strămoşesc. De frică, boiarii cei mari rămas-au de-a'mboulea, tot cu agarenii. I tak domnit-a numa un an Petriceicu şi tot de-a călare, că ţara biata era tot băjenită. După aceea, hiclenindu-l şi surpându-l din domnie boiarii veliţi, băjenitu-s-a şi el în Ţara Leşilor, la ţinutul Przemâsl. Acolo merge des la hanul lui Szmerel, în vin amarul înecându laolaltă cu doi prietini: Neculai Murguleţ, biv vel logofăt, şi Ilie Moţoc, biv vel medelnicer. Şede singuri la han ca nişte sahaştri, bând vin mazovian şi nevorovindu cu nime. Iară tot acolo era un lăutariu vestit din scripcă, un jidov pre nume Şloime Melţer. Ci dar Şloime, tot văzându-i în gânduri căzuţi, nice să-i mănânce talpele la Hava Nagila, cercat-a să vadă ce neam îs: au unguri, au moscali, au litvani, au zaporojăni, au ce naţie. Aşe că, oftându, încovoiatu-şi-a capul la o parte, scripca la bărbie puindu-şi. Apoi cu degetele-i slăbănoage apucatu-s-a să cânte. Răsunat-au între pereţii cârciumei ba un ceardaş unguresc, ba o mazurcă, ba un tropak moscălesc, ba kamarinska şi kazacinska au o manea turcească. Dară beutorii cu capetele plecate tustrei şedea, încrâncenat bându, că albina dorului de Moldova le înţăpa inemele. Pe când să mântuie cântările, Şloime adusu-şi-o aminte şi de-un cântic moldovinesc, anume Cucuruz cu frunza-n sus, şi prinse a-l cânta. Atuncea tustrei ridicat-au răpide capetele cu ochii lucindu. Iară nu ştim: de la purpuriul amurgului luceau, că era soarele la asfinţitu, au de la lacrămi? Că ei aveau amintirile treze şi vedeau fără de sine icoane blânde din trecut, de la pământul înflorit al Moldovii: Ceahlăul cel neclintit, apele mâlcomite, pădurile nepătrunse cu miroznă de brad, târgul Ieşilor cu ţuguiele besearecelor mândre, Cetatea Neamţului îngrădită cu pustiu, coperită cu fulger... Cu anevoie este a să scrie jalea şi aleanul lor! Iară Petriceicu scos-a sodom de zloţi din tureatca ciobotei de datu-i-a lui Şloime cât nu făce, că toţi se minuna. Şi jupâneasa Braina, nevasta hangiului, muindu-i-se inema ei de jidoavcă, pusu-le-a cu sâială pe masă, de pomană, o cărăfioară verde de rachiu de stafide şi o strachină de chiftele de carne cu crupe. Atuncea prins-au mai avan să cură lacrămile la moldoveni, că bucatele acelea nu erau răle, da' nu le plăce, că nu era de-a lor. Braina, mânuţele albe frângându-şi, plânge duios alăturea de ei. Iară Szmerel plesne din palme:
-Prosze bardzo, panie! În loc să am cârciumă şi gheşeft bun, am sinagogă, bag samă. În loc să bem şi să veselim, bocim şi facem pomene. Oi vei! Oi vei!

Şi Şloime săre ca un vrăghioiu cu scripca lui: Hava naghila, Hava naghila ve-nişmeha, uru uru ahim, adecă aiasta-i ziua pe care lăsat-o-a Domnul: să ne bucurăm şi să ne înveselim în ea, cum zice David împăratul. Iară moldovenii râde cu lacrămi. Iară după aceea diata din Przemâsl dăruit-a lui Petriceicu şi boiarilor pribegi moşii şi penzii; apoi făcutu-i-a şleahtici leşii, căci dară pentru dreapta credinţă s-au desţărat ei. Ş-acolo prinsu-l-a moartea pe Petriceicu ce-au fost domn cu dreptate la Moldova. Şi s-au stâns la leşi mulţi boiari, în pământ străin pristăvindu-se. După acee igumenul Nicodim, ce-au fost şi el pribeagu în Ţara Leşilor, s-a întos la Moldova şi tălmăcit-a în liniştea prisăcii de la mănăstirea Buciumeni psalomul 136 după cum urmează:
La râul Vavilonului şedeam
şi cu amar după Sion plângeam,
harfele frumos sunătoare
le-am pus în sălcii plângătoare.
Biruitorii cereau să le cântăm,
vrăjmaşii să ne bucurăm

"Cântaţi-ne cântările Sionului!"
Dar cum să cântăm cântările Domnului?
Cum să cântăm în locuri străine?
Cum să te uităm, Ierusalime?
Dreapta să-mi înţepenească,
limba-n gură să mi se lipească
de te-oi uita, Ierusalime,
şi mă voi bucura fără tine
!

Iară Vasilie Dămian, ce-au fost treti logofăt, nu scrie aceste la izvodul său, măcar că fost-a şi el bejeneţ în Ţara Leşilor, iară Murguleţ logofătul îi era socru. Vor fi fost mâniaţi, cine mai ştie.
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer