Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Fragmente şi cronici ale cărţilor pe hîrtie  Sageata  Semnal editorial

Confesiunea unui amnezic


Mira Vainas

03.09.2014
Editura Vremea
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Mira Vainas
Confesiunea unui amnezic
Editura Vremea, 2014



*****
Intro

Confesiunea unui amnezic este un roman de dragoste, dar nu numai. Este o carte de observaţie critică a fenomenelor socio-politice care au bulversat viaţa românească în ultimii ani. Tema dominantă rămâne, însă, iubirea. Până la urmă, asistăm la o dublă confesiune: a bărbatului chinuit de o suferinţă insidioasă şi a femeii care-şi trăieşte sentimentul cu nelinişti, incertitudini şi temeri.

***
Cartea uitării

O linişte siderală. Un întuneric compact, prea greu şi prea dens în imaterialitatea lui. Cercuri concentrice indigo, verzi, oranj au prins să-mi pulseze sub pleoape, asemenea undelor produse pe suprafaţa apei de căderea unei pietre. Apoi am perceput rumoarea stinsă şi îndepărtată a unor glasuri. Cuvinte disparate, crâmpeie de fraze ininteligibile. Corpul mi-era greu ca de plumb. Încercam să mişc un deget, o articulaţie, dar propriul meu trup - acum eram sigur că mă aflam în propriul trup - nu mă asculta. Şi, deodată, o durere atroce m-a străbătut din cap până-n picioare. Cu efort de voinţă, am deschis ochii.

Zăceam pe un pat de spital. N-am putut vedea bine, era noapte şi salonul era cufundat în întuneric. Din patul vecin mi-a parvenit un geamăt stins. Ceva mai de departe, răzbăteau armonicele unui sforăit în gamă minoră. Sub bătaia lunii, care-şi trimitea prin perdele razele reci, am întrevăzut ţeava metalică de la picioarele patului. Din plafon cobora perpendicular o tijă terminată cu un suport orizontal, pe care se sprijinea ceva straniu, un soi de burlan împăturit în vălătuci albi. Burlanul forma un unghi de patruzeci şi cinci de grade cu patul. Făcând la repezeală un calcul al perspectivelor, după metoda lui Brunelleschi, am ajuns la concluzia că trebuia să fie poziţionat la jumătatea distanţei dintre ochiul privitor şi rama patului.

O clipă mai târziu, am simţit nevoia să mă mişc. Şi din nou am fost străbătut de durerea aceea atroce. Abia atunci am sesizat că aşa-zisul burlan era piciorul meu drept, bandajat în tifon şi sprijinit astfel, într-o poziţie total nefirească, pe suportul atârnând din tavan. De altfel, tot toracele îmi era încorsetat într-o platoşă de ghips şi tifon. Mi-am privit mâinile. Le-am ridicat cu relativă uşurinţă de pe carapacea corpului meu. Ele, cel puţin, erau libere. Probabil că şi celălalt picior, dar n-am mai avut curajul să-l mişc, să verific. Pe braţul drept am văzut că aveam fixat un furtunaş ce urca spre o pungă transparentă de plastic agăţată într-un cuier-pom. (Mai târziu, am aflat că dispozitivul acela era un perfuzor.) Mi se părea că din pungă picura un lichid, scurgându-se prin furtun spre braţul meu, dar nu eram prea sigur, pentru că, aşa cum v-am mai spus, în cameră era întuneric.

Am presupus că ceva trebuia să se fi-ntâmplat cu mine, dar ce? Avusesem un accident? Eram un bolnav în fază terminală? Am încercat să-mi amintesc, dar n-am reuşit. Mai grav era că nu-mi aminteam nici cum mă cheamă. Efortul de gândire m-a epuizat, cred c-am adormit instantaneu.
*
Prima rază de soare se arăta de peste creasta muntelui ce tivea depărtările. Am întors capul în direcţia opusă şi-am văzut că-n stânga patului, aşezat pe un scaun, se afla un bărbat. Capul îi căzuse peste speteaza scaunului şi deviase oarecum spre umăr. Din pricina aceasta nu-i puteam distinge trăsăturile. În schimb, am observat că purta cămaşă albă, încheiată până la ultimul nasture, sub nodul cravatei, şi pantaloni cu dungă, de modă veche. Peste toate, atârnau poalele unei pelerine albastre, înnodate cu un şiret în jurul gâtului. În spatele bărbatului, pe perete, se afla o oglindă uşor înclinată, având un colţ ciobit, montată deasupra unei chiuvete pe care abia acum o distingeam. Lumina soarelui, reflectată în oglindă, trimitea asupra creştetului celui de pe scaun un nimb ca al sfinţilor din reprezentările religioase.

Am întors privirile spre cealaltă latură a patului şi-am văzut că din cuierul-pom lichidul acela continua să se prelingă în mine. Asta mi-a indus un sentiment de linişte. Dar pesemne că foiala mea ajunsese la urechile bărbatului. A tresărit scurt şi-a zvâcnit în sus, ca electrizat: "Mă băiete, mă! Ţi-ai revenit, mă băiete!" Avea mişcări dezordonate şi imprecise. S-a repezit spre mine, cu intenţia evidentă de-acuprinde-n braţe. Abia apoi şi-a dat seama că eram un pachet de ghips şi feşe. S-a mulţumit să-mi sărute, de mai multe ori, fruntea şi obrajii. Buzele lui ardeau. Lacrimi sărate cădeau din ochii lui pe faţa mea, provocându-mi o senzaţie dezagreabilă. Şi continua să repete: "Mă băiete, mă!" cu surpriză, cu bucurie, cu neîncredere, ca şi cum ar fi uitat orice alt cuvânt. Nu-l înţelegeam.

A ieşit o clipă din încăpere, ca să revină însoţit de o femeie încă tânără, în halat alb. M-a frapat contrastul între talia ei de viespe şi bustul exagerat de amplu, revărsându-se pe jumătate prin decolteul adânc al halatului. S-a aplecat peste mine să-mi cerceteze ochii şi atunci am avut senzaţia că mă va strivi sub maldărul acela de cărnuri şi grăsimi, aducând mai degrabă a uger de rasă Holstein decât a sân de femeie. "Trebuie să-l anunţ pe domn' doctor", a zis ea, mistuindu-se pe uşă afară.

Bărbatul a rămas în salon, deconcertat. N-avea astâmpăr, pornea spre uşă, se-ntorcea, îşi ducea mâinile la cap şi rostea fără încetare: "Doamne, Doamne! Îţi mulţumesc pentru minunea pe care-ai săvârşit-o!" Inconştient, am dus şi eu mâinile la tâmple. (Cred că simţisem o presiune intracraniană.) Am descoperit astfel că şi capul mi-era bandajat.

Curând a intrat în salon un alt bărbat. Am dedus că era medicul invocat mai devreme, pentru că purta şi el un halat alb şi-un stetoscop atârnat de gât. Avea faţa proaspăt rasă, o mustăcioară îngrijită şi perciuni înspicaţi, un bărbat între două vârste, a cărui fiinţă, de la mersul hotărât până la expresia privirii, degaja forţă şi vitalitate. Mi s-a adresat: "Bună dimineaţa, tinere domn! Cum te simţi?" Nu ştiu de ce nu i-am putut răspunde. Atunci m-a îndemnat să vorbesc, să spun orice. Continuam să tac. El a insistat: "Spune-mi, cel puţin, cum te numeşti." Am deschis larg ochii şi-am răspuns cu ingenuitate: "Nu ştiu." El m-a privit, o clipă, contrariat. Celuilalt bărbat i-au căzut trăsăturile feţei, inundate până atunci de-o nepământească strălucire. "Cum adică, domn' doctor?...", a-ngăimat el. "O să-şi revină, nu vă impacientaţi. Uneori survin asemenea pierderi de memorie, dar semnele vitale sunt bune. Dumneavoastră, însă, trebuie să mergeţi neîntârziat acasă şi să-i trageţi un somn zdravăn, că tare nu mi-ar plăcea să-mi deveniţi pacient. Şi, după-atâtea nopţi petrecute pe acest scaun, încep să mă tem mai mult pentru sănătatea dumneavoastră. De altfel, peste o oră trece vizita medicală şi-ar fi de dorit să nu vă mai găsească pe-aici."

Medicul i-a-ntins mâna celuilalt bărbat şi-acesta a prins-o între palmele lui, strângând-o convulsiv. L-am auzit mulţumindu-i şi-am avut impresia că s-a înclinat, gata să i-o sărute, dacă medicul nu şi-ar fi retras-o la timp. A venit, apoi, spre patul meu, agitându-şi braţele în mişcări nervoase şi dezordonate, care-ar fi vrut să mă cuprindă, dar se opreau neputincioase în faţa învelişului mumifiant ce mă ţinea la distanţă de el. Nu-ncetam să mă întreb cine putea fi bărbatul acela care mă numea acum "băiatul meu" şi care trăia cu atâta implicare emoţională tot ce-avea în vreun fel legătură cu mine. Nu-l cunoşteam.
*
Rămăsesem singur şi mă cotropise frica. Ceilalţi doi pacienţi dormitau în paturile lor, indiferenţi la ce se petrecea în jur, chinuiţi de propria suferinţă. N-aveam cu cine să schimb un cuvânt! Mi-am pipăit faţa. Am simţit-o invadată de păr ţepos, ca de arici. Mi-am pipăit buzele. Erau aspre şi pline de mici exfoliaţii uscate. Urcând spre tâmple, degetele s-au împiedicat în bandajul care-mi cuprindea capul.

Medicul cu mustăcioară a revenit. Şi-a tras scaunul mai aproape de pat şi s-a aşezat, cu trunchiul uşor înclinat spre înainte, cu palmele sprijinite de genunchi. Ca şi cum frica mea n-ar fi fost suficientă, a-nceput să-mi pună o serie de întrebări la care mă vedeam incapabil să răspund: care-mi era numele, ce vârstă aveam, ce profesie. Dac-a văzut că n-o scoate la cap cu mine, a trecut la întrebări cu caracter mai general: dacă-mi aminteam ce se întâmplase cu mine sau în ce an ne aflam. Nu i-am putut satisface nici aceste curiozităţi. Mi-a cerut să fac un efort, să-mi amintesc numele unor rude, prieteni, simple cunoştinţe. M-am concentrat cât am putut: "Un număr." Şi i l-am spus. "Pare a fi un număr de telefon. Al cui e?" "Nu ştiu." "Pe bărbatul care-a fost aici mai devreme l-aţi recunoscut?" "Nu."

A scos din buzunarul halatului o oglindă ovală. Nu era mai mare ca podul palmei. Mi-a-ntins-o. Am luat-o şi m-am privit. Părul îmi crescuse nu doar pe faţă, ci şi pe gât, un păr negru, foarte des şi foarte invaziv. Arătam dezgustător, arătam ca o sălbăticiune. Am lăsat oglinda să cadă peste cearşaf şi-am întors, scârbit, capul. Medicul a chemat pe cineva. Bănuiesc că era un infirmier. I-a cerut să mă bărbierească, să mă pieptene. Mi-a pus din nou oglinda în faţă. Acum aveam un chip chiar agreabil, dar tot un necunoscut era acela care mă privea din cadrul oglinzii. Am ridicat, neputincios, din umeri. Medicul era dezamăgit. A părăsit salonul, cu o mină impenetrabilă.

Am rămas iar singur, cu spaimele mele, cu nedumeririle mele, cu suferinţa fizică pe care mi-o transmitea în tot corpul orice încercare de a-mi schimba poziţia.

Peste noapte am dormit prost. Somn superficial, coşmaruri în lanţ. Variaţiuni pe aceeaşi temă. Se făcea că mă prezentam la câte un examen, trebuia să-mi scriu numele pe foaie, dar nu reuşeam, fie că cerneala devenea incoloră de îndată ce-o aşterneam pe hârtie, fie că mă trezeam fără instrumente de scris, fie că timpul expira, mi se lua lucrarea din faţă înainte de-a fi apucat să completez chenarul cu datele de identificare. Sau vedeam comisia pregătită să deschidă lucrările şi, când se ajungea la a mea, chenarul era alb, neatins.
*
În următoarea zi, tata (?!) a revenit. Avea ochii înlăcrimaţi. A abandonat pe scaun o plasă burduşită. S-a aşezat pe marginea patului, mi-a prins mâinile, mângâindu-le nervos, în timp ce mă fixa cu priviri febricitate, încercând să scoată din străfundurile mele amintirea ce se încăpăţâna să rămână ascunsă. "Nu mă recunoşti, mă băiatule?! Sunt tatăl tău, mă băiete, mă! Ce-i cu tine, băiatul meu, ce ţi s-a-ntâmplat?... Spune ceva, Nic, băiete, nu mă mai chinui!" Îl priveam cu aceeaşi compasiune pe care-ai avea-o faţă de orice om aflat într-o situaţie disperată. Nu mă mişca mărturisirea că el era tatăl meu. Ochii mei erau goi, aşa cred, pentru că l-am văzut retrăgându-se resemnat, încercând să-şi înghită lacrimile. A golit, cu mişcări încete şi obosite, conţinutul sacoşei. "Ţi-am adus supă de pasăre cu tăiţei, îţi plăcea aşa de mult! Şi friptură la cuptor, şi prăjituri cu frişcă..." Glasul lui era acum stins. În schimb, pe mine mă incitaseră mirosurile ce se răspândeau din pachetele înşirate pe noptieră. (Nu mâncasem decât două felii de pâine cu margarină şi băusem un ceai inodor, incolor, insipid.) Supa încă era călduţă. Tata m-a ajutat, ducându-mi lingura la gură, ca pruncilor, deşi m-aş fi putut servi de propriile mâini. Friptura avea o crustă aurie şi crocantă, carnea de dedesubt era fragedă şi suculentă. Tata a scos dintr-o casoletă două prăjituri cu blat maro, bine însiropat, şi turnuleţe de frişcă stropită cu ciocolată. Le-am mâncat pe amândouă, ca un hămesit.

Frica îmi dispăruse. Paradoxal, când trupul e îndestulat, spiritul se simte mai liber. Aveam acum lângă mine un om în care mă puteam încrede, un sprijin care, pe deasupra, mai şi afirma că era tatăl meu. Observasem cu interes metamorfozele prin care trecuse în doar câteva zeci de minute, de când eram împreună. Venise neliniştit, presupun că tocmai i se confirmase un anume diagnostic, aşteptase ca prezenţa lui să redeştepte în mine amintirile trecutului, acceptase, cu resemnare, înfrângerea şi se luminase, transfigurat de-o nesperată bucurie, în faţa lăcomiei mele, a plăcerii cu care devorasem tot ce-mi adusese. Speram să-mi regăsesc, cu ajutorul lui, identitatea pierdută.
*
N-am reuşit să ţin şirul zilelor, al nopţilor, al săptămânilor care s-au scurs. Observam, doar, prin fereastra salonului, cum soarele răsărea tot mai târziu de după creasta muntelui. Uneori, cerul devenea plumburiu şi rămânea aşa mai multe zile la rând. De la unul din etajele inferioare, unde eram dus cu regularitate pentru exerciţii fizice, puteam urmări schimbarea la faţă a naturii. Crengile pomilor, ascunse până mai ieri de verdele intens al frunzelor, începeau să-şi piardă podoabele, trecute aleatoriu prin nuanţe de galben stins, arămiu, purpuriu. Între timp, mi se îndepărtase bandajul din jurul tâmplelor, mai târziu şi corsetul de ghips în care zăcusem vreme îndelungată. Fusesem supus unui examen tomografic. La cea mai neînsemnată mişcare, continuam să resimt o durere ascuţită ce-mi străbătea, ca un fulger, coloana. Medicul mă liniştea, spunându-mi că era firească şi c-avea să treacă atunci când aş fi-nvăţat să mă deplasez din nou pe propriile picioare. La-nceput a fost foarte greu, descurajant. Când ridicam capul de pe pernă, cutia craniană-mi vuia, o ceaţă densă-mi cobora peste ochi. Ameţeam. Primii paşi pe culoar, cu ajutorul cârjelor şi-al singurului picior valid, au fost un supliciu. Aveam mereu pe aproape un infirmier, care m-ar fi sprijinit la nevoie. Mă prăbuşeam curând, epuizat, în scaunul cu rotile aflat tot timpul în spatele meu.

După vreo săptămână, au început excursiile mai lungi. Aşezat comod (comod e doar un eufemism) în acelaşi scaun cu rotile, eram coborât câteva etaje mai jos, într-un lift cu pereţi şi pardoseală cenuşie, în care picotea veşnic, pe un taburet, o femeie puţintică la trup şi cu faţa brăzdată de riduri. Ea comanda cutiei aceleia mişcătoare unde să se oprească. O salutam şi ea-mi răspundea printr-o mişcare aproape imperceptibilă a capului. Avea chipul foarte trist, fără speranţă. Uneori, aveam senzaţia că devenise parte integrantă a liftului, nu mi-l puteam imagina funcţional fără prezenţa ei acolo. După ce străbăteam un culoar foarte lung, aşternut cu linoleum de culoarea prazului, eu în scaunul cu rotile şi scaunul împins de infirmier, pătrundeam într-o sală ciudată, cu tot soiul de aparate sofisticate, în care oameni de toate vârstele reînvăţau să meargă. Mă supuneam, fără să crâcnesc, instrucţiunilor nemiloase ale asistentului care mă prelua acolo. Când i se părea lui că deveneam leneş, urla la mine. Atunci intram în pământ, mai ruşinat ca un şcolar de clase primare prins cu tema nescrisă, şi făceam eforturi să mă conformez comenzilor date de el. Alteori lucram singur. Nu căutam să trişez, fiindcă ştiam că de momentul însănătoşirii depindea plecarea acasă.

Acasă, cuvânt dulce-amar! Ce-nsemna, pentru mine, acasă? Tata continuase să mă viziteze cu regularitate, la început zilnic, apoi doar în zilele oficial consacrate vizitelor. Chiar în prima săptămână, într-o duminică, a venit însoţit de un bărbat tânăr, care m-a salutat cordial, cu faţa tot un zâmbet şi strângându-mi sănătos mâna. "Salut, Nic! Ce faci, amice, cum te simţi?" Tata pândise cu speranţă o tresărire pe chipul meu, dar, văzând că nu reacţionam în niciun fel, a găsit de cuviinţă să mă lămurească: "E Cătălin, prietenul tău din liceu. Nu-l recunoşti?" Nu-l recunoşteam. În altă zi, tata a venit împreună c-o femeie şi-un copil. Femeia avea un păr sârmos, bătând spre roşu, o constituţie robustă şi era înaltă, poate mai înaltă decât mine. Copilul era un băiat de vreo cinci ani, care se ţinea strâns de fusta femeii, ascunzându-şi faţa în faldurile ei, de unde-mi trimitea când şi când priviri ostile şi iscoditoare. "Nu mergi să dai mâna cu tatăl tău?", l-a-ndemnat tata, încercând să-l smulgă de sub oblăduirea femeii şi să-l orienteze spre patul în care zăceam. Copilul a făcut o mişcare bruscă, ascunzându-se cu totul în spatele celei care deduceam că era maică-sa. Şi nevastă-mea?... (Ce-i drept, nici eu nu făcusem vreun demers prin care să-i încurajez apropierea.) Femeia masivă a schiţat un gest de protecţie, răţoindu-se, în acelaşi timp, la tata: "Lasă copilu-n pace! Vrei să-l sperii?" Tata s-a aşezat înfrânt pe scaun şi-a prins a scoate pachetele cu mâncare, pe care mi le aducea de fiecare dată. Femeia a rămas în picioare, privindu-mă dispreţuitor, ca pe un nimic. Timp de o jumătate de oră, cât vor fi stat acolo, nu mi-a adresat un singur cuvânt! Copilul nu se mai vedea din spatele şoldurilor ei planturoase.

Coborâse o tăcere stânjenitoare. Tata a mai încercat deschiderea unei portiţe, adresându-mi-se de data aceasta: "Nic, nu-ţi îmbrăţişezi copilul şi soţia?" (Deci era, totuşi, soţia mea! Mi-aş fi dorit să mă fi-nşelat.) Femeia a schiţat un rânjet: "Lasă, că nu se omora el să comunice cu noi nici înainte... Să se facă bine şi mai vedem." Suspinul reţinut al tatei a venit ca o necesară încheiere. L-am urmărit cu privirea, în timp ce îndesa în noptieră schimburi curate, în locul celor folosite, pe care le-a ascuns cu grijă în sacoşă. Înainte de-a părăsi încăperea, mi-a mângâiat fruntea şi-a rostit, mai degrabă ca pe-o consolare pentru el decât ca pe-o încurajare adresată mie: "O rezolvăm noi, băiete, şi pe-asta, nu fi trist!" Nu eram. Doar puţin buimac, dar învăţasem să mă confrunt cu stafiile trecutului.
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer