Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Fragmente şi cronici ale cărţilor pe hîrtie  Sageata  Fragmentarium

Istoria aroganţei


Luigi Zoja, traducere de Anca Irina Ionescu

03.09.2014
Editura Herald
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Luigi Zoja
Istoria aroganţei
Editura Herald, 2014

Traducere din limba italiană de Anca Irina Ionescu


Citiţi prefaţa acestei cărţi.

*****

Partea întâi. Problema

1. Mitul creşterii, mitul limitei

Modernitatea are o rană mortală chiar în inima sa: ideea unui progres continuu şi nelimitat. (O. Paz, Conferinţa inaugurală a simpozionului Mexico Today -
Washington, 29 septembrie 1978)

Chiar dacă ultimele sale victorii nu sunt de ordin militar, Europa a cucerit lumea. Cultura euro-americană este prima cultură globală din istorie. Dar Europa nu se laudă cu victoria sa. Nu generează emoţii. Pare lipsită de suflet, ca şi tehnica ei care străbate lumea. Victoria Occidentului - a civilizaţiei tehnologice însoţite de economia de piaţă, de democraţia reprezentativă şi de consumismul moral - nu a primit o celebrare epică.

Omenirea n-a cunoscut niciodată o supremaţie de o asemenea amploare. Civilizaţiile neeuropene au dispărut sau se lasă convertite prin tehnică şi, în pofida oricărei dorinţe contrarii, de ideologia şi modurile de viaţă pe care aceasta le aduce cu sine. Acelaşi lucru se întâmplă şi în statele cândva comuniste. Cu toate acestea, înfrângerea şi anihilarea diversităţii nu produc exaltare şi nu sunt resimţite ca o victorie. Occidentul, care şi-a sărbătorit succesul împotriva popoarelor din Asia Mică prin Iliada, pe cel împotriva islamismului prin La Chanson de Roland, pe acela împotriva hoardelor orientale prin Nibelungensage, acum păstrează tăcere în legătură cu afirmarea sa universală. De ce?

Nu este suficient să răspundem că poemul epic a dispărut: Herodot îi cunoştea deja limitele şi pentru a cânta războaiele persane, pe care le considera o continuare a războiului Troiei, a inventat un nou gen de exprimare, în care a contopit miturile şi relatările cronicăreşti. Astăzi, epopeea poate să reapară în numeroase forme noi, de pildă, în cinematografie. S-ar putea crede atunci că Occidentul a renunţat să-şi sărbătorească succesul, pentru că acesta nu are protagonişti clari, aşa cum erau conducătorii ahei sau paladinii din Franţa. Dar această jumătate de răspuns este încă şi mai nesatisfăcătoare. Astăzi eroii lipsesc pentru că suntem cu toţii coautori ai afirmării Occidentului şi ai epopeii lui: "Acum nu mai există protagonişti, există numai un cor". Şi totuşi nu ne recunoaştem în această victorie şi ne întoarcem cu o emoţie crescândă spre lumea primitivă şi rurală pe cale de dispariţie.

Aşa după cum putem intui, chiar şi o epopee modernă, pentru a prinde contur, ar trebui să se situeze între istorie şi mit: nu pentru că faptele trebuie să fie contaminate de elemente ireale, ci în sensul că, pentru a se transforma într-un poem epic, trebuie să merite să fie relatate într-o manieră maiestuoasă şi transcendentă. Mýthos, la origine, nu însemna o evocare inventată, distinctă de ceea ce era adevărat, ci o vorbire, o naraţiune în sens absolut, dotată cu autoritate, cu emoţii, cu forţe sugestive proprii: un subiect narativ autonom, conţinut în interiorul evenimentelor, care îi forţează pe oameni să se realizeze în forme stabilite de el. Mitul conţine un destin.

Din punct de vedere genealogic, mitul este acea parte a istoriei care nu trimite mai departe către alte origini; care pliază intenţiile subiectelor istorice, subordonându-le modelului său. Din punct de vedere temporal, mitul este acel "trecut" care nici în trecut nu a fost niciodată prezent, totuşi se străduieşte mereu să fie. Mitul este conexiune şi autonomie, este îndepărtat în timp, dar şi actual.

Însă descriind mitul ca atare spunem prea puţin despre el. Mitul stabileşte o legătură aparte atât cu cel care îl povesteşte, cât şi cu cel care îl ascultă. Mitul nu este numai o formă narativă, ci şi un spaţiu interior. Este locul spre care converg imaginile mentale cele mai convingătoare; aceste lucruri sunt foarte bine cunoscute guvernanţilor: aceştia înlocuiesc adesea argumentele raţionale, plicticoase, cu un mit pe care nici măcar nu trebuie să-l asculţi, pentru că este ca şi când l-ai fi ştiut din totdeauna. Mitul, primul medicament al societăţii, opreşte timpul în loc şi ne restituie rădăcinile. Chiar dacă îl ştii pe dinafară, poţi să-l asculţi din nou fără să oboseşti, an după an, mereu la fel.

Omul are nevoie de naraţiune ca să se identifice cu modele umane. Nu îi sunt suficiente numai lucrurile, care nu anulează singurătatea. Dar civilizaţia tehnicii produce mai degrabă obiecte utilizabile, străine de fluxul narativ, decât evenimente mitice. Victoria aparţine obiectelor. Iar această victorie este departe de pasiunea mitică; este dezvrăjită, ca să folosim cuvintele lui Weber. Victoria obiectelor scoate acţiunea din starea sufletească individuală pentru a o face să devină obiectivă şi programabilă: dar o lipseşte şi de emoţie, şi de posibilitatea de a fi narată. Succesele tehnicii sunt reproduse imediat, dar sunt greu de transpus în lumea mitului. Progresul este astăzi atât de rapid, încât utilizăm ultimele inovaţii fără a deveni noi înşine o parte componentă a noii culturi de care aparţin acestea. Tehnica are utilizatori, dar nu are părinţi. Victoria sa are cronicari şi arhivişti, dar nu are povestitori.

Şi mai este încă un motiv pentru care civilizaţia noastră nu-şi exaltă propriile succese. La dificultatea de exprimare se adaugă şi dificultatea morală. Evităm celebrarea epică a cuceririlor noastre nu numai pentru că ne-am pierdut măreţia limbajului mitic, dar şi pentru că avem îndoieli şi sentimente de culpabilitate în legătură cu sensul lor. Au fost resimţite întotdeauna mai puţin ca victorii ale Occidentului asupra celorlalte civilizaţii şi mai degrabă ca un succes al lucrurilor asupra omului. Celui care se întreabă de ce Occidentul întoarce pacifismul împotriva lui însuşi, dar nu şi împotriva adversarilor săi, trebuie să i se răspundă că acest pacifism ia naştere dintr-un sentiment de vinovăţie: trebuie să facem pace cu ceea ce a rănit modernitatea înlăuntrul nostru. Universalitatea cuceririlor noastre este împovărată de o culpabilitate originară. Teama de ispăşire este tipică pentru Occident: este o continuare laică a păcatului originar din Biblie.

Căutând rădăcinile acestui sentiment de vinovăţie, vom descoperi puţin câte puţin un mit comun.

Spre deosebire de lumile precedente sau non-europene, civilizaţia tehnicii îşi expune viscerele mai ales în mod critic (Kulturpessimismus). Persoanele culte din Occident au senzaţia că aparţin unei forme de viaţă care nu se iubeşte pe ea însăşi; nu este întâmplător faptul că oamenii se sinucid mai des în ultima vreme. În viitorul spre care privim se află un vârtej care poate să ne absoarbă cu forţa. Într-un anumit sens, civilizaţia tehnicii a compilat nu numai descrieri critice la adresa sa, ci epopei de-a dreptul negative. Istoria Occidentului este văzută ca o continuare a unui mit care relatează mai degrabă distrugerea, decât creaţia. Reluând o idee greacă străveche, aceste viziuni descriu succesiunea generaţiilor ca nenumărate degenerări. În povestirea greacă, societatea decăzuse deja dintr-o vârstă imprecisă a aurului în cea a fierului. Pentru mitul modern însă, punctul cel mai de jos nu se află în prezent, ci într-un viitor înfricoşător.

Într-o perioadă în care progresul medicinei începe să reducă pericolul de moarte provocată de boli, Malthus prezicea dezastrul demografic. Când analiza civilizaţia industrială, Marx prevedea catastrofa socială. În secolul douăzeci această mişcare critică s-a accelerat, intensificându-se după războaiele mondiale şi invadând domenii tot mai vaste: sociologia, istoria, antropologia, ecologia etc., pentru a dobândi în cele din urmă un caracter global. Într-o lume redusă tot mai mult la unitatea interdependenţelor teritoriale şi tehnologice, trebuie să ne aşteptăm la prăbuşiri interconectate, care vor implica sectoare ale vieţii civile şi zone geografice cât se poate de diverse. Un gând speriat şi regresiv dezbate posibilitatea morţii Occidentului şi a producţiilor sale, exact atunci când ordinea creată de acesta pare să se instaureze definitiv pe Terra. Civilizaţia occidentală este concepută raţional din elemente pozitive, dar se relatează la nivel mitic prin concepte negative: este o contradicţie periculoasă, deoarece această mitizare nu este conştientă. Iar o funcţie psihică inconştientă se poate întoarce împotriva celui care o exercită.

Aceste "viziuni ale limitei globale" se dezvoltă, aşadar, la două niveluri. La cel superior se află observaţia imediată, istoricizată, variabilă, tehnică, la fel ca şi lumea pe care o descrie; nivelul profund este mai pesimist, de inspiraţie secretă, este profetic şi legat de un model atemporal. Acesta conţine elementul "moral" al naraţiunii, care dă formă epopeii negative. Nu este vorba de regretul superficial după vremurile de altădată, care se întâlneşte în orice epocă, ci de o mişcare mult mai radicală, mai vastă şi mai cultă. Chiar şi cei care pornesc de la imagini foarte diferite ajung la acelaşi pesimism. Există aşadar impresia că elementul comun nu provine din datele ştiinţifice şi conştiente, ci din activarea unei unice idei mitice a inconştientului.

Cultura pe care se bazează civilizaţia occidentală (dacă acceptăm să facem o distincţie între cei doi termeni, adesea interşanjabili, de cultură şi civilizaţie) - spre deosebire de ceea ce se întâmplă cu alte civilizaţii înlăuntrul lor - se inspiră în planul conştient dintr-o idee de expansiune tehnică, productivistă şi pozitivă; adică din acel "mit al creşterii" care, sub multe aspecte, reprezintă esenţa modernităţii noastre. Dar în fanteziile sale inconştiente, această cultură continuă să alimenteze tabuurile şi frica de pedeapsă asociate în trecut cu aroganţa şi cu norocul excesiv: trebuie, aşadar, să ne temem de catastrofă, complementul uitat al acestui mit.

Creşterea nelimitată este într-adevăr furtul şi exercitarea unei activităţi divine. Nu numai că infinitul este o prerogativă a lui Dumnezeu, dar chiar şi cuvântul cresco este un intranzitiv derivat de la o rădăcină care, în sens tranzitiv, se regăseşte în verbul creo. A creşte şi a crea, prin originea lor latină comună (uitată pentru că intervine aici păcatul orgoliului nostru), sunt un singur act, care generează, în interiorul şi la exteriorul subiectului, o măreţie anterior inexistentă.

Credinţa într-o creştere, într-o dezvoltare continuă şi, la nivel inconştient, într-o istorie şi o nemurire colectivă (într-un cadru temporal în mod corespunzător fără limite) nu este o expectativă care îşi are sorgintea în Occident, ci un produs al acestuia scăpat de sub control. La început era invers. Toate acestea au luat naştere din cauza ignorării principiului moderaţiei, care era fundamentul Greciei antice.

Vom dezvolta astfel partea centrală a discursului, întorcându-ne la cultura în care se află rădăcinile limitei şi ale istoriei noastre proprii, de natură preponderent elenocentrică.Ca orice alegere, şi aceasta reflectă o anumită unilateralitate. Să analizăm numai în mod indirect rolul succesiv al creştinismului care a contribuit fără îndoială la consolidarea concepţiei noastre despre limite. Vom face o nedreptate Greciei antice, pentru că multitudinea de culturi, de epoci şi de state va fi restrânsă în mod artificial pentru a putea extrage de aici esenţialul. Ne vom referi la ansamblul zeilor din Olimp, la formele religioase cele mai cunoscute şi codificate deja în metafore; cu toate acestea, zeii Olimpului nu au fost pentru eleni un dat nici originar, nici stabil şi religia lor a fost nevoită să cedeze spaţiu culturilor htoniene, experienţelor misterelor , divinităţilor tulburătoare şi impetuoase venite din Orient. În sfârşit, deşi înţelegem importanţa decisivă pe care au avut-o Sparta, Ionia, Teba şi Corint, Macedonia elenizată, ne vom concentra discursul asupra Atenei, un centru cu o pondere superioară şi cu o creativitate nedepăşită. Iar dacă după aceea ne vom opri în alte epoci, aceasta va fi în primul rând secolul al V-lea î.e.n., când evoluţiile decisive au avut loc la Atena, consfinţindu-i astfel superioritatea. Nevoia unei esenţe a elenismului - fie el istoric sau construit - ne va obliga să selectăm sursele în conformitate chiar cu criteriul Greciei clasice: artele figurative, oricât de aproape de perfecţiune, erau numai un accesoriu ornamental, în timp ce cuvântul era adevărata creaţie ("poezia" de la poiéo, "a face"): astfel, studiul nostru va porni mai ales de la documente scrise.

Viziunea aceasta unificată despre antichitate este o cerinţă modernă. Redescoperirea spiritului grec a făcut din el un ideal care depăşeşte orice relativitate: de la Burckhardt la Nietzsche, omul grec a devenit o metaforă educaţională, care a reînviat la început cultura germană de la sfârşitul secolului al XIX-lea, apoi a contribuit - iată paradoxul - la formarea gândirii moderne. Această imagine a omului, puternică şi concentrată, a devenit un instrument de creştere culturală (pentru greci: paidéia, proces mult mai profund decât simpla învăţare); sensul acestui ideal grec se verifică, aşadar, mai mult în practica prezentului, decât în documentele trecutului. Înainte de a fi o ipoteză cognitivă referitoare la antichitate, este un model pentru viaţa actuală. Psihologia profunzimilor s-a dezvoltat în acelaşi mod. Nici chiar inconştientul, principala sa inovaţie, nu este o ipoteză verificabilă; este însă vizibilă influenţa sa, bună sau rea - în mod sigur importantă - asupra culturii moderne.

Lucrarea de faţă va reanaliza mitul grec, care punea o limită în faţa dorinţei. Fără a ne propune sarcina imposibilă de a urmări toate evoluţiile, vom presupune existenţa unei legături cu starea de suflet modernă care resimte ca pe o vinovăţie creşterea neîntreruptă a civilizaţiei.

Acest studiu ne poate ajuta să ne dăm seama când critica creşterii nelimitate este tributară unei tradiţii mitice care a luat naştere în negura vremurilor.

Apelul la mitologie ne ajută să punem studiile ştiinţifice pe o bază acceptabilă pentru psihologia colectivă. Mitul conţine o teză morală înrădăcinată psihologic în societate.Un drum practicabil între împingerea în prim plan a modelelor eroice şi bariera tabuurilor divine: să ne gândim la mitul lui Prometeu, pe care îl vom discuta mai târziu.

Creştinismul a redimensionat amploarea mitului, restrângându-l în interiorul Sfintei Scripturi. Dar în civilizaţia greacă mitul îşi păstra poziţia sa absolută, prin extensie, prin articulare şi prin faptul că era destinat nu atât să fie interpretat, cât mai ales ascultat. În timp ce în prejudecata modernă a şti echivalează cu a ţese concepte, în lumea greacă conceptele şi miturile erau indisolubil întrepătrunse şi creşteau împreună. Nu exista cunoaştere fără mituri.

Mitul era întotdeauna adevărat. Desigur, nu în forme pe care le poate accepta cu uşurinţă moralitatea şi raţionalismul nostru: nu comunica principii etice evoluate cum sunt cele ale monoteismului sau ale reflecţiei filozofice, nici o raţionalitate cognitivă aşa cum face ştiinţa. Formele fundamentale ale cunoaşterii succesive nu erau dezvăluite prin revelaţie, dar nici nu erau în mod obligatoriu străine de aceasta: erau mai degrabă gestionate ca structuri inconştiente. Contradicţia radicală dintre mit, pe de o pare, şi ştiinţă şi filozofie, pe de altă parte, este o prejudecată modernă; apariţia acestora din urmă în Elada a constituit o revelaţie bruscă şi o ruptură. Dar exista o continuitate între gândirea mitică tradiţională a grecilor şi surprinzătoarele noutăţi pe care le-au generat aceştia. Funcţia estetică şi psihologică a mitului nu era necunoscută marilor inovatori, despre care nu trebuie să ne imaginăm întotdeauna că intenţionau să se opună tradiţiei lor. După ce descrie mitul "geografic" al destinului sufletelor, Socrate comentează: "Fireşte, să te încăpăţânezi să afirmi că lucrurile stau exact aşa cum am povestit eu, nu i se cuvine unui om cu minte; dar că este aşa sau numai puţin altfel în ceea ce priveşte sufletele noastre şi locurile în care sălăşluiesc, odată ce s-a demonstrat că sufletul este nemuritor, mi se pare că se poate susţine şi chiar că ne putem aventura să credem".

În Grecia antică mitul alimenta un sentiment colectiv şi un imaginar cultural pe care modernitatea le-a secătuit: este ca atunci când scoţi un fir dintr-o ţesătură şi se desface urzeala. Pe lângă sensul religios, avea şi o funcţiune similară cu cea a visului pentru individ. Într-adevăr, miturile corespund cu "visurile seculare ale omenirii tinere". Şi aşa după cum eliminarea artificială a visului produce o patologie, confirmând astfel nevoia fiziologică şi psihologică de vise, la fel, eliminarea mitului corespunde cu stări de nesiguranţă colectivă; de aici importanţa sa în calitate de custode al continuităţii istorice şi al coeziunii sociologice.

Pierderea mitului este ceea ce deosebeşte mentalitatea antică atât de cea a religiilor monoteiste, care îl păstrează totuşi în străfundul lor, cât şi, mai ales, de raţionalitatea laică modernă. În timp ce gândirea ştiinţifică are un adevăr dictat de provenienţa sa (cauza), gândirea mitică are un adevăr determinat de destinaţia sa (sensul). Mitul nu era destinat adevărului obiectiv, ci salvării. În acest sens, merită să fie considerat adevărat atunci când serveşte salvării sufletului. Mitul pe care ne pregătim să-l povestim a dat viaţă civilizaţiei greceşti în culmea splendorii şi a pericolelor ei. S-a autorealizat în forme istorice, artistice şi militare. După ce şi-a îndeplinit această misiune, a dispărut.

Cartea de faţă se adresează cititorului cu o întrebare: limitele dezvoltării civilizaţiei moderne sunt o problemă exclusiv tehnică? Sau, răsturnând acest punct de vedere: mai crede încă cineva în mitul după care excesul de dorinţe produce o catastrofă? Dacă vom răspunde spunând că modernitatea tolerează numai limite externe ale nevoilor proprii infinite, problema se restrânge la o dimensiune politică, iar politicienii au dat deja dovadă de neputinţă în gestionarea ei. Dar noi nu credem că este aşa. Problema este în primul rând de ordin psihologic.

Pentru a încheia această introducere mai trebuie să definim termenul de "limită".

Ne-am pus întrebarea de la bun început dacă nevoile şi dorinţele, lăsate în voia lor, se dezvoltă la infinit sau întâlnesc o limită naturală. Cuvântul latin limes era un concept foarte simplu: indica hatul care delimita terenurile agricole şi, prin extensie, orice formă de frontieră. Termenul corespunzător grec era hóros, care putea fi extins pentru a însemna şi "regulă", "lege". Solon folosea acest cuvânt pentru a indica rolul de recipient politic şi moral asumat de el, care s-a dovedit decisiv pentru civilizaţia elenă.

S-ar fi putut utiliza şi alţi termeni, de exemplu: "dreapta măsură". Dar această expresie păstrează un element de etică antică. Corespunde prea mult cu lat. aurea mediocritas (aurita cale de mijloc), ceea ce ar putea face mai puţin clară referirea la aspectele actuale ale problemei; iar adjectivul "dreaptă" conţinea un aspect moralist de judecată gata făcută.

O altă posibilitate era aceea de a vorbi despre "inhibiţie". În accepţiunea freudiană curentă, inhibiţia corespunde de fapt cu limitarea unei funcţii a subiectului. Totuşi, acest concept evocă prea mult zona clinică, patologia individuală. Ori, am dori să facem referire şi la marile alegeri din domeniul politicii şi al economiei: patologiile îngrijorătoare ale lumii globalizate.

Autoinhibiţia nu a fost fireşte inventată de civilizaţie şi impusă ulterior instinctului. Adevărul este exact invers. Viaţa naturală se autoreglează. Copacii nu cresc până în cer. Vreme îndelungată, omul a reprodus în mod firesc această nevoie de limitare. A inserat-o în preceptele religiilor premoderne şi în partiturile muzicale fără să-şi dea seama că nu face altceva decât să scoată în evidenţă o nevoie a sufletului şi a auzului său. Chiar şi în secolul al XXI-lea, pruncul nou-născut şi animalul nepervertit de om nu riscă să mănânce prea mult. Dar civilizaţia a dezechilibrat ierarhia instinctelor şi autoreglarea acestora cu excesul de hrană şi cu greaţa, în încercarea de a profita cât mai mult de fericirea infinită a zeilor. Această creştere, pe care o considerăm acum viaţa însăşi, este numai una dintre metaforele posibile; iar creşterea fără sfârşit nu este decât o metaforă naivă a nemuririi.
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer