Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Dialoguri  Sageata  Interviuri

Aş dori ca oamenii, aici, în România, să-şi respecte munca


Oana Cristea Grigorescu, un interviu cu Şerban Lupu

05.09.2014
Observator Cultural, august 2014
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
După o strălucită carieră pe scenele internaţionale, 25 de ani de carieră universitară în Statele Unite ale Americii, dar şi o muncă de cercetare şi redare în pagină tipărită a operelor necunoscute ale lui George Enescu, violonistul Şerban Lupu s-a întors în România şi se dedică transmiterii către tînăra generaţie a artei interpretării violonistice.
 
Oana Cristea Griogorescu: Maestre Şerban Lupu, aţi susţinut la Turda, în perioada 1-13 iulie 2014, un masterclass de vioară cu tineri muzicieni din întreaga lume. Au fost şi doi foarte tineri violonişti români, pe care îi îndrumaţi. E un privilegiu pentru ei să lucreze orele de studiu individual cu dumneavoastră. Ce v-aţi propus cu acest masterclass la Turda?
Şerban Lupu: Bineînţeles, să lucrăm repertoriul individual pe care îl are fiecare muzician. Doi dintre participanţi se pregătesc pentru Concursul Internaţional George Enescu, deci, iată un ţel destul de serios. Dar, în general, lucrăm la marile capodopere ale literaturii universale, ocupîndu-ne în acelaşi timp şi de aspecte tehnice care aparţin pur şi simplu meseriei de cîntat la vioară.
 
O.C.G.: Cum se prezintă aceşti tineri? E ştiut: meseriile artistice se învaţă de la maeştri. Munca individuală, munca concretă de la om la om e definitorie şi esenţială pentru formarea profilului unui viitor solist-interpret.
Ş.L.: Am fost plăcut surprins de nivelul foarte ridicat de pregătire al acestor tineri, atît muzical, cît şi tehnic. Cu unii am lucrat şi în trecut. De exemplu, violonista din Turcia, Orzün Göl, mi-a fost studentă în SUA, şi iată că se reîntoarce pentru o specializare, să-i spunem aşa. Sau tînărul din Polonia: a lucrat cu mine în urmă cu mulţi ani la nişte cursuri pe care le ţineam în Polonia. La fel, şi tînăra din Statele Unite a mai lucrat cu mine verile trecute. Deci, mă reîntîlnesc cu unii cursanţi. Mă bucur de fiecare dată să lucrez şi cu tineri din România, care sînt foarte bine pregătiţi. Anul acesta, unul dintre ei cîntă Enescu şi sînt mulţumit să văd că literatura compozitorului nostru se propagă şi în repertoriul generaţiilor viitoare.
 
O.C.G.: Sînt generaţii care promit să devină la fel de valoroase ca profesorii lor? Vorbim despre o perioadă în care scade nivelul elevilor şi timpul acordat studiului în meseriile vocaţionale şi, implicit, scade calitatea şcolilor vocaţionale.
Ş.L.: Sigur, asta depinde mult atît de părinţi, cît şi de profesori, să-i îndrume pe tineri pe căile muzicii. E adevărat că din ce în ce mai mulţi se îndreaptă către ştiinţele exacte, către Internet, computere, dar eu socotesc că încă e un loc foarte important pentru noi, ca umanitate, să studiem artele şi mai ales muzica; şi mă bucur cu atît mai mult cînd văd tineri dedicaţi cu tot sufletul acestei meserii.

O.C.G.: Sînteţi unul dintre specialiştii în creaţia lui Enescu, aţi contribuit major la recuperarea literaturii lui George Enescu în România şi la răspîndirea sa pe scenele lumii. Să amintim doar Capriciul român pentru vioară şi orchestră, rămas neterminat, pe care, împreună cu compozitorul clujean Cornel Ţăranu, l-aţi finalizat. Tînărul elev Mircea Dumitrescu este acum la prima întîlnire cu Enescu în partitură.
Ş.L.: Îmi amintesc prima mea întîlnire cu Enescu, cînd aveam probabil vreo 14 ani, cu Sonata a doua, studiată cu dascălul meu, profesorul Manoliu, care mi-a arătat misterele şi mi-a deschis poarta către o lume inedită de sunete şi culori. Într-adevăr, am avut privilegiul să pot găsi lucrări de Enescu, să le descopăr, iată că în curînd publicăm încă două volume, pe lîngă cele şase apărute deja, cu lucrări necunoscute. A fost o muncă care mi-a dat nu numai satisfacţii, ci şi un sens în viaţa muzicală. În cultura românească, Enescu este, într-un fel, ca Beethoven pentru germani. Totul porneşte de la el şi duce din nou către el. Dar pe plan universal, pot spune cu satisfacţie că în întreaga lume Enescu se cîntă din ce în ce mai mult. Pe lîngă succesul pe care l-a avut premiera operei Oedip, pe care eu am organizat-o în SUA, observ că din ce în ce mai mulţi tineri cîntă Enescu, iar pe piaţă apar înregistrări cu interpretări ale unor muzicieni străini, ceea ce e un semn foarte bun. În urmă cu 40 de ani sau chiar şi mai mult, cînd a început să se cînte Enescu în lume, era încă un compozitor necunoscut. Li se părea inedit, foarte interesant, un compozitor cu un limbaj cu totul şi cu totul diferit de altele, dar necunoscut. Iată că munca mea, dusă împreună cu alţi cîţiva colegi împreună cu care ne-am străduit să-i răspîndim creaţia în lumea întreagă, dă roade. Avem acum generaţii întregi de tineri interpreţi ai lui Enescu. Numai eu am avut la clasa mea coreeni, japonezi care cîntau foarte frumos Enescu. Ceea ce mă bucură acum e să văd că şi tinerii români se apleacă asupra creaţiei enesciene, cu aceeaşi dăruire cu care am făcut-o eu. Aş dori chiar mai mult, să o facă mai curajos, pentru că le va îmbogăţi sufletul şi viaţa.
 
O.C.G.: E o dimensiune a muzicianului Şerban Lupu, care nu se limitează la interpretare, la viaţa de scenă, nu se mulţumeşte nici cu cari - era de 25 de ani de profesorat la Illinois, ci există şi cercetarea arhivelor muzicale. Care e filozofia din spatele acestui mod de viaţă prin şi în muzică? V-aţi format în acest ethos muzical românesc, aflat la intersecţia cu Orientul, cu muzica lăutărească, dar care îl are şi pe Enescu şi contribuţia sa la valorificarea acestui filon folcloric în muzica cultă.
Ş.L.: Într-un fel, cu ajutorul destinului, m-am reinventat de fiecare dată. Restituirile mele faţă de creaţia enesciană mi-au deschis un drum pe care pot să-l parcurg în viaţă. Acum sînt implicat în redescoperirea lurărilor necunoscute ale marelui compozitor şi violonist belgian EugeneYsaÿe. De altfel, Ysaÿe a fost, într-un fel, şi mentorul lui George Enescu, iar eu am descoperit lucrări pe care, din nou, le voi aduce la lumină şi le voi înregistra. Mă ocup şi de muzica de virtuozitate romantică, precum Heinrich Ernst, un emul al lui Paganini. De fiecare dată încerc să croiesc drumuri care nu numai că se nasc din ceea ce mă preocupă şi îmi aduc satisfacţii muzicale, dar care pot să contribuie la îmbogăţirea repertoriului violonistic al generaţiilor viitoare. Apoi, să nu uităm incursiunile mele în domeniul folclorului, care s-au născut încercînd să aflu rădăcinile muzicii lui Enescu sau a lui Bartok (ale căror integrale le-am înregistrat). Aceste incursiuni istorice mi-au deschis o nouă poartă de percepţie şi înţelegere a folclorului, dar şi a înţelegerii între oameni. De aceea, îmi creez eu însumi drumul cu pasiune şi fac ceea ce fac din toată inima. Aşa este şi activitatea mea pedagogică. Toţi ajungem la un moment în viaţă cînd trebuie să ne descărcăm bagajele de cunoştinţe şi să le împărţim cu generaţiile viitoare. De fiecare dată cînd văd în ochii unui student o sclipire de înţelegere sau de interes, aceasta este cea mai mare satisfacţie.
 
O.C.G.: În mod greşit credem că între folclor şi muzica clasică există o barieră de netrecut. Interesul dvs. pentru cercetarea şi interpretarea folclorului vine să ne contrazică şi să ne îndemne să ne căutăm rădăcina identităţii culturale şi muzicale. Cum alegem ce ascultăm, mai ales că folclorul de azi e bruiat de kitsch?
Ş.L.: Desigur, acesta e şi efectul mass-mediei, care nu mai face mari diferenţe între folclorul autentic şi folclorul, să-i zicem, fabricat sau suburban. Să nu uităm că toată muzica aşa-zis cultă provine, totuşi, din muzica populară, fie că e occidentală, fie că e a noastră, din Estul Europei. În cartea mea Arta lăutarilor (tradusă şi în engleză), am demonstrat că întregul repertoriu violonistic al celei de-a doua jumătăţi a secolului al XIX-lea şi începutul secolului al XX-lea se bazează, în mare parte, pe arta lăutărească, ale cărei ecouri merg chiar pînă în mijlocul secolului al XX-lea. Continuă să existe compozitori care se inspiră din acest filon. Am lucrat mult cu Theodor Grigoriu, care era foarte conştient de aceste aspecte; am colaborat cu Cornel Ţăranu; dar şi alţii, Violeta Dinescu, compozitoarea căreia intenţionez să îi înregistrez toate lucrările, s-a inspirat şi ea din muzica lăutărească. Pe mine mă bucură că această artă populară rămîne nu doar un izvor de inspiraţie, ci şi un material care se poate transpune în limbajul contemporan.

Cît despre folclorul pe care îl auzim astăzi, sigur că încă există foarte mult folclor autentic; trebuie să ştim însă să-l deosebim de kitsch şi unde să-l căutăm. Trăim într-o lume în care media ne-a invadat aproape toate simţurile, aşa că trebuie să ne desprindem puţin de aceste mijloace... Din cînd în cînd, sînt şi programe foarte bune care ne ţin în contact cu adevărata artă populară.
 
O.C.G.: Să ne întoarcem la biografia dvs. Proveniţi dintr-o familie de muzicieni, cu bunici, părinţi formaţi ca violonişti. Braşovul natal e un oraş bogat muzical, ca tradiţie şi rădăcini. Cum priviţi retrospectiv drumul formării la Conservatorul din Bucureşti, apoi cariera de violonist solist şi de profesor în America?
Ş.L.: Cînd ajungi la o anumită vîrstă, ţi se pare că totul are sens. Parcă nici nu putea fi altfel, dar de multe ori m-am îndoit dacă drumul pe care l-am urmat în diferite etape ale vieţii era cel corect. Uitîndu-mă în urmă, acum, îmi dau seama că nici nu putea fi altfel. Am fost privilegiat. În familia mea se făcea muzică, şi folclor, şi muzică cultă. Am avut profesori şi dascăli foarte buni de la bun început, am beneficiat de şcoli unde am fost încurajat şi foarte bine învăţat, şi pe urmă am plecat în străinătate, unde am avut şansa cea mare să lucrez cu unii dintre cei mai importanţi maeştri ai vremurilor mele, ai vremurilor noastre. Am încercat să iau cît mai mult de la ei. Am locuit în centrele muzicale ale Europei şi ale lumii, la Londra, în anii \'70, apoi în America. Iată că, la rîndul meu, a trebuit să dau înapoi altor generaţii tot ceea ce am învăţat. Deci, uitîndu-mă în urmă şi făcînd un bilanţ, lucrurile s-au petrecut aşa cum trebuia. Nici nu cred că putea fi altfel.
 
O.C.G.: Ce v-a adus America? America culturii... excesiv pragmatică, un loc unde artele excelează prin această latură pragmatică.
Ş.L.: Tocmai pragmatismul american e foarte important, a dat frîu liber imaginaţiei şi viselor mele. Este o ţară în care eşti încurajat să visezi şi să imaginezi, dar mai mult de atît, eşti ajutat să-ţi duci la bun sfîrşit proiectele. Poate cel mai important lucru în America e că, odată ce vreau să realizez un proiect, reuşesc să-l termin, să-l duc la bun sfîrşit. Nu sînt împiedicat de nimeni; ba dimpotrivă, lumea te ajută. Să nu uităm cîte fonduri am obţinut prin granturi în America, chiar şi pentru proiectele de cultură muzicală românească. Nu numai opera Oedip, dar integrala lucrărilor lui Enescu a fost făcută, în mare parte, cu fonduri americane. Acest pragmatism susţine realizarea unor proiecte. În alte părţi, nu spun numai la noi, se filozofează mult, se vorbeşte foarte mult şi poate nu se realizează, practic, tot ce se vorbeşte. Acolo lucrurile sînt mai simple: te decizi să faci un proiect, ţi se dă concursul şi-l duci la bun sfîrşit; asta te învaţă societatea americană. Aşa că, din punctul acesta de vedere, eu socotesc bine-venit pragmatismul american.
 
O.C.G.: Aţi studiat cu muzicieni importanţi, precum e Yehudi Menuhin sau Heinrich Szeryng. Ce s-a schimbat, astăzi, faţă de epoca în care v-aţi afirmat? Ce trebuie să ştie un viitor violonist interpret?
Ş.L.: Trebuie să ştie că muzica nu s-a schimbat; muzica trebuie tratată cu acelaşi respect, cu profunzime şi, într-un fel, cu o iubire aproa - pe mistică, pentru că muzica are puteri nebănuite şi adîncimi infinite de percepţie umană şi creatoare. Poate că astăzi avem mult mai mulţi violonişti sau instrumentişti, care cîntă foarte bine. Dar nu întotdeauna, poate şi datorită discurilor, toate modurile astea de comunicare intermediată (Internetul) încurajează originalitatea sau profunzimea creaţiei. Marii maeştri cu care am avut eu şansa să lucrez studiau muzica cu un respect nemărginit faţă de slova scrisă şi faţă de mesajul compozitorului, cu o dedicaţie enormă, analizînd şi încercînd să descopere noi şi noi valenţe chiar în lucrările arhicunoscute. Poate că asta ar trebui să ne aducem aminte, iar generaţiile viitoare să nu uite că muzica are un mesaj spiritual extraordinar şi trebuie tratată cu cea mai mare profunzime şi seriozitate sufletească.
 
O.C.G.: E istoria muzicii un teritoriu în continuare de explorat? Nonconformismul dvs. de o viaţă întreagă, felul în care aţi descoperit în arhive creaţii necunoscute ale lui Enescu sau partituri noi vorbesc despre comori încă ascunse. E şi acesta rolul unui muzician?
Ş.L.: Rolul unui muzician este ca tot timpul să pună întrebări, să descopere, să găsească drumuri interesante. Eu socotesc că muzicianul este în acelaşi timp şi un explorator. Nu este cineva care doar redă un număr de lucrări. Pentru asta avem mii de discuri, de CD-uri, avem YouTube. Pentru orice piesă la care te gîndeşti, dacă te uiţi pe YouTube, probabil că ai peste o sută de interpretări. Rolul muzicianului nu mai e doar acela de a interpreta nişte lucrări. Părerea mea este că trebuie să devină un investigator, un inovator, un deschizător de drumuri, un fel de pionier artistic, şi iată că se găsesc lucruri interesante chiar şi pe drumuri vechi şi bătute.
 
O.C.G.: Se permite o apropiere originală, personală, în interpretarea muzicii clasice? V-aţi format într-o epocă în care se cerea respectarea literei legii. Într-un anume fel se cînta Bach, într-un anume fel muzica romantică.
Ş.L.: Astăzi asistăm la propuneri interpretative în care prevalează punctul de vedere al interpretului. Eu zic că asta-i bine. Să ne amintim felul în care noi am fost învăţaţi să cîntăm Bach, generaţia mea. Au venit pe urmă aceşti scholars, specialişti care au studiat epoca respectivă şi care pretind că ştiu cum se cîntă autentic şi iată că s-a schimbat felul de a se cînta Bach. Eu nu cred că stilurile astea se schimbă, de fapt. Muzica rămîne aceeaşi. Dar originalitatea trebuie încurajată şi asta mi se pare că nu se mai întîmplă destul în zilele noastre. E foarte greu să deosebeşti un artist de altul dacă nu îi ştii numele şi asculţi doar nişte înregistrări. Toţi cîntă foarte bine. Eu cred că originalitatea porneşte tocmai din aprofundarea studiului unei partituri, chiar dacă e vorba de o lucrare care s-a cîntat de nenumărate ori. Dacă o studiezi în profunzime e ca şi cum ai privi o operă de artă. Întotdeauna vei găsi ceva nou, un mesaj care-ţi îmbogăţeşte spiritul şi pe care vrei să-l împărtăşeşti şi altora.
 
O.C.G.: E ceea ce vă alimentează interesul pentru munca cu tinerii violonişti? V-am văzut lucrînd cu o foarte tînără violonistă o partitură de Mozart şi explicîndu-i, frază cu frază, un anume mod de abordare, dar şi de lectură a partiturii.
Ş.L.: Sigur că cea mai mare plăcere e să putem transmite altor generaţii, mai ales cu cît sînt mai tineri şi cu cît înţeleg mai bine. Îmi dă sentimentul că am făcut un lucru bun. Îmi dau seama că această sămînţă de adevăr pe care şi eu am căpătat-o de la alţii pot să o transmit, la rîndul meu, tinerilor. Poate că ăsta-i şi sensul pedagogiei: să transmiţi altora ceea ce există viu şi creativ în muzică şi-n umanitate, care, la rîndul lor, vor transmite altor generaţii. Mi se pare foarte important acest lucru.
 
O.C.G.: Dvs. aţi venit cu vioara?
Ş.L.: Tot timpul dau lecţii cu vioara. Îmi place să dau lecţii cu vioara în mînă, pentru că dacă pot să exemplific ce vreau să spun, salvez o mie de cuvinte. Mai ales că majoritatea tinerilor sînt foarte receptivi şi pot să imite, iar prin imitare poţi adesea învăţa.
 
O.C.G.: Şi colaborarea cu Fundaţia Raţiu, prezenţa dvs. la Turda? Nu sînteţi pentru prima oară aici.
Ş.L.: Acest masterclass a fost organizat de fundaţia mea şi Fundaţia Raţiu. Cu Fundaţia "Sherban Lupu" organizez Festivalul de la Braşov, "Cetatea muzicală", şi am organizat mari masterclass-uri la Tescani şi în alte părţi. Organizăm, împreună cu Fundaţia Raţiu, aceste cursuri, dar am avut împreună colaborări şi la alte evenimente artistice. Să nu uităm că această vioară minunată pe care cînt eu, Nicolò Galliano, un instrument de la 1751, este cumpărată şi dăruită mie de către Fundaţia Raţiu. Trebuie să spun că legătura mea cu această fundaţie şi cu fundaţiile caritabile ale familiei Raţiu, în general, datează încă din anii studenţiei mele la Londra, cînd am fost şi eu, la rîndul meu, ajutat cu burse de studiu. Întrun fel, e o relaţie care durează de o viaţă întreagă şi mă bucur că o putem duce acum mai departe pentru generaţiile viitoare.
 
O.C.G.: Şi poate o formulă antreprenorială de învăţat în România şi de aplicat, pentru că dă roade şi susţine ceea ce, poate, Statul nu-şi poate permite întotdeauna.
Ş.L.: Fără îndoială. Astfel de iniţiative sînt bine-venite. Înţeleg că au început să apară şi la noi. În anii uceniciei mele, am profitat din plin de astfel de cursuri, fie în Europa, fie în Statele Unite, şi am putut studia cu profesori importanţi pe perioade mai scurte şi concentrate. Aşa că e o iniţiativă foarte bună de care sînt foarte bucuros.
 
O.C.G.: Care e acum relaţia dvs. cu România?
Ş.L.: Relaţia mea cu România a trecut prin mai multe etape. Am locuit aici în anii formativi ai tinereţii. Apoi am stat departe o vreme, să spunem un exil, deşi nu era chiar un exil, în care am trăit dorul de ţară. Iată acum m-am reîntors acasă. Încerc să înţeleg bine ce se petrece aici, iar din punct de vedere al energiei pozitive creatoare, găsesc o mare inspiraţie. Sînt şi diferite obstacole, mai mult de ordin uman. Aş dori ca oamenii, aici, în România, să se respecte mai mult unul pe altul şi să-şi respecte munca. Adesea aceste mici sau mari dezamăgiri pe plan social pot să devină agasante şi obositoare. Însă trebuie să trecem peste asta. Fiecare loc are lucruri şi bune, şi rele şi trebuie să ne concentrăm energia, cel puţin eu, spre lucruri pozitive şi foarte bune, iar acest curs pe care l-am susţinut cred ca este un pas în direcţia cea bună.
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer