Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Eseu  Sageata  Evul Media

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

În aceeaşi burtă (arhitectură, antropofagie culturală, cavalerism, tehnică, cosmopolitism vs globalizare)


Bogdan Ghiu

07.09.2014
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
(Fragmente recuperate, rearanjate şi dezvoltate dintr-o masă rotundă apărută în revista Arhitext, vara 2014, despre "Antropofagia arhitecturii braziliene", partea a doua.)

În multe exemple de arhitectură braziliană recentă, de azi, se vede, aproape ca un model, cum o construcţie o preia, înghiţind-o, pe cealaltă, şi amîndouă devin, împreună, altceva (cum spunea Deleuze despre deveniri: nu o entitate devine, dualist, altă entitate, ci ambele "intră într-o devenire", devenind împreună altceva, ceva nou, neprevăzut, o a treia făptură).
 
Asta e interesant, este de fapt o contra-selecţie, o contra-emulaţie.
 
Putem să comparăm cu ce se întîmplă în Europa, în Occident, în România chiar, dar noi sîntem cu zidirea, miturile şi schemele noastre sînt altele. La noi e animalul totemic care vorbeşte...
 
Se pune din nou problema transsubstanţierii, la propriu, corporal. Clădirea nu ţine pînă nu are un suflet la propriu. Da, se poate interpreta ca o clădire care mănîncă un om. Prin zidire...
 
În cazul mitului românesc-european al zidirii e vorba de a îngropa, de a zidi o fiinţă apropiată pentru a da suflet, cu tot cu carnea ei, nu e vorba de o "transsubstanţiere" a sufletului, nu e o metempsihoză. Nu sufletul trece din om în clădire, ci omul cu totul e îngropat în clădirea-mormînt, care însă abia aşa prinde viaţă, adică dăinuie, intră în ontos. Paralela se poate discuta: în ce măsură actul canibalic de-a dreptul, cel final, suprem, e un sacrificiu, face parte din categoria sacrificiilor.
 
Există momente în care lucrurile produc sinteze, altele în care rămîn suprapuse, nu "se înghit" unele pe altele. Sau se înghit altfel, nu se mănîncă, nu se confruntă...

*
N-aş vrea să extindem totuşi atît de metaforic partea asta a antropofagiei culturale. Eu cred că nouă nu ni se aplică, şi pentru că Europei nu i se poate aplica, care are greutatea asta creştină, schema creştină care o exclude. De ce? Tocmai pentru că schema antropofagică e refulată, "înghiţită" de schema transsubtanţierii cristice. Ea se bazează, simbolizînd-o, pe o schemă de ingerare a celuilalt. Or, refulatul creştinismului e tocmai antropofagia. De asta e doar un simbol. Deci noi nu putem practica, cultural, simbolic, antropofagia, pentru că, pentru noi, antropofagia e inconştientul însuşi. E sub noi, un conţinut hipernegociat, hipertradus, hiperformalizat, simbolizat, şi de-asta noi, europenii, o traducem, o camuflăm, pretindem că am depăşit-o şi că o efectuăm doar în efigie, ca pur limbaj.
 
Pe cînd acolo, în Brazilia, pe Amazoane, eu aş asocia-o mai degrabă cu un cod al onoarei, cu un adevărat cavalerism. Actul canibalic este respectul arătat Celuilalt şi înfruntarea cu Celălalt pe care îl mănînci, te înfrupţi din el. Noi distrugem fără a mînca. Noi, europenii în general. Deci mai degrabă putem digera, dar direct, ca şi cum n-am mînca, n-am înghiţi pe nimeni, fără a trece prin nicio înfruntare. Avem oroare de materie şi facem abstracţie de ea pentru triumful "Spiritului". Antropofagia ne pune, nouă, europenilor creştini, o mare problemă: a-ţi mînca semenul. La Amazoane, antropofagia e un act cavaleresc de curaj şi de cinstire a duşmanului înfrînt, răpus, pe cînd la noi treburile se întîmplă politic, ipocrit, pervers chiar, noi îl înfulecăm şi îl tîlhărim pe Celălalt, dar evităm să ne înfruntăm cu el: vrem să ne înfruptăm fără să ne înfruntăm! Pentru asta am inventat substitutul şi prelungirea tehnicii. Avem fobie de atingere, de intruziune (în noi înşine sau în altul), de sacrificii şi de violenţă, dar în loc să ne abţinem de la ele, le practicăm delegat, "cu mănuşi".
 
La noi e mai curînd doar canibalism, nu şi antropofagie.

*
Pentru că, de fapt, cînd vorbim despre antropofagie, este un alt fel de a pune problema alterităţii. Cum îl tratezi pe celălalt, cum îl iei în tine, cum îl distrugi preluîndu-l, extorcîndu-l? E sclavagism? E şi sclavagism. E prizonierat? Ce faci cu el? E ca diferenţa dintre luptele de contact şi cele cu intermediare şi adjuvante tehnice, prin care îţi distrugi adversarul fără să-l şi cunoşti. Asta a fost logica dezvoltării Occidentului: a distruge fără contact, adică a nu avea curajul şi onestitatea de a fi martorul propriei fapte, al propriei crime. Noi distrugem modelul mai vechi, cum ar fi statuile grecesti de exemplu. Distrugem idolii duşmanului, îi luăm bogăţiile, femeile, îl ardem, nu preluăm nimic. Distrugerea făcea parte dintr-o economie a războiului, şi însemna nu numai distrugerea duşmanului, ci şi distrugerea, ocultarea urmelor propriei noastre crime: crearea inconştientului, invenţie ontologic-culturală tipic occidentală. Iar astăzi, dimpotrivă, este fenomenul exploatării Celuilalt, pe care îl ţinem în viaţă ca să-l putem folosi. Pe de o parte ar fi, deci, distrugerea fără preluare ori exploatarea.
 
Cred că în ziua de azi raportul este hiperpervers. Ce ar fi lumea globalizată? Noi sîntem cu toţi mîncaţi, înghiţiţi. Trăim într-o burtă a nimănui, fără a mai fi distruşi. Exploatarea biopolitică ia tot ce poate fi folosit. Se vînd date ca să fim ţintiţi, "targetaţi" cît mai bine de comerţ. Se obţine profit din tot ce ţine de om. Asta pentru Europa. De-asta zic că antropofagia este şi ar putea fi un fel de a treia cale, în care e vorba de relaţia cu celălalt pe care îl distrugi, dar pe care trebuie să ai şi curajul şi demnitatea de a-l înfrunta, ca şi responsabilitatea şi recunoştinţa faptului că îl preiei, că îl ucizi, dar pentru a te hrăni cu el. La noi a fost ori distrugere, ori exploatare. Adică sclavie. Azi nu-l mai ucidem, dar furăm şi folosim, exploatăm şi speculăm tot ce face. De-asta am şi ajuns să cultivăm omul ca pe animale: industrial. Noi producem natură, o natură temporară şi strict utilitară, o producem pentru a o îngurgita. Producem artificial natură.
 
Distrugînd natura, în acelaşi timp. Înţelepciunea liberală ultimă (pre-neoliberală: neoliberalismul, faţă de liberalism, e un regres, nu mai e doar o bio-politică, re-devine, cum s-a spus, o necro-politică) spune: viaţa e mai preţioasă, pentru că e productivă. Nu mai trebuie să se exercite un drept de viaţă şi de moarte. De ce să ucizi cînd poţi să exploatezi, omul e o unealtă, cea mai bună maşină. În asta constă dominaţia, guvernarea de tip liberal, şmecheria politico-economică liberală primă şi ultimă: liberalism care devine însă pe nesimţite neoliberalism, graniţa e totuşi foarte subţire. Tu eşti viu, te bucuri de viaţă. Şantajul suprem: cîtă vreme eşti în viaţă, faci orice, accepţi orice. Şi este şantajul în acelaşi timp suprem şi cel mai banal în care trăim, aproape fără să ne dăm seama: şantajul cu viaţa. Pentru că ni se lasă viaţa. Şi viaţa nu e doar viaţa nudă despre care vorbeşte Agamben, nu sîntem doar lăsaţi în viaţă. Nu. S-a ajuns la o dezvoltare atît de mare a tehnicii şi mai ales a imaginii tehnicii, a stereotipurilor şi automatismelor cu privire la tehnică, maşini şi automatisme, încît viaţa aduce profit prin orice respiraţie a ei. Viaţa însăşi. Fluxul vieţii e flux de capital. Sînt unul şi-acelaşi lucru.

*
Noi, europenii, am ratat, dacă se poate spune aşa, modelul antropofagiei. Nu-i al nostru, al europenilor. Ca să sintetizez, ei, beneficiind de distanţa geografică faţă de Europa şi faţă de războaiele ei culturale, au putut să-şi afirme antropologia antropofagică, să-şi înalţe antropofagia pînă la rangul de model identitar propriu şi chiar pînă la nivelul de contra-model antropologic, altfel spus, au putut să universalizeze antropofagia fără a o dilua sau generaliza, ci păstrîndu-i poziţionarea, ancorarea, înrădăcinarea geografică strictă, generînd în felul acesta o adevărată mitologie. Şi uite-aşa ajungem să vorbim despre mitul antropofagic amazonian ca despre Atena lui Pericle sau Florenţa familiei de Medici! Antropofagia, cu ambivalenţa şi codul ei cvasi-cavaleresc, rămîne un fel de a treia cale, culturală, imaginară. Pentru noi, europenii, cel puţin, ea nu poate fi decît pur imaginară. Bănuiesc însă că şi pentru ei. Andrade propune un construct, creează un mit, iniţiază un artefact cultural, adică o schemă mental-operaţională prin care omul îşi transformă "starea de natură" în meta-scenariu cultural. În asta constă performanţa... homerică a Manifestului lui Andrade. Acesta e mai mult decît un poem, decît o avangardă, decît un curent. Andrade creează un mit, o schemă culturală, în virtutea căreia o cultură ajunge să se simtă activă şi să propună un model antropologic concurent. Enormă performanţă, avînd în vedere puţinătatea cantitativă a acestui text, care nu depăşeşte cîteva pagini.

*
Azi se pierd graniţele de alteritate, de eu-tu, de unul-altul, de altul-străinul. Ele au fost foarte problematice. De aici s-au produs războaie. Distanţele contau. Distanţele nu mai contează. Mi se pare că evoluăm către o falsă familiaritate a speciei umane. Ni se pare că sîntem la fel, dar nu sîntem. Intrăm într-o fază de ocultare a vechilor opoziţii. Dar această globalizare este un amalgam şi o iluzie că sîntem la fel. Şi mă tem că războaiele şi problemele vor putea să izbucnească după această perioadă de ocultare, de cultivare a iluziei identităţii, a omogenităţii, a diferenţierii minime. Oriunde te-ai duce nu te mai depeizezi. Camera de hotel arată la fel, liftul arată la fel, aeroportul la fel, lumea la fel, tineretul la fel, bătrînii la fel. Poate doar bătrînii să mai arate altfel în anumite locuri! Dar pe ei nu-i mai vezi în locurile acestea branşate, care sînt locuri globale, nici măcar nu mai sînt cosmopolite. Cosmopolitismul păstra alteritatea, era o comunicare, o întîlnire, dar mai cu seamă o cetăţenie universală a diferenţelor şi a diferiţilor. Eu mă întîlneam cu tine şi puteam sta de vorbă ca diferiţi, ca aparţinînd unor culturi şi naţiuni diferite. Era o Europă a literelor, Republica Literelor. Fiecare vorbea pe limba lui, dar ne puteam înţelege tocmai prin faptul universal al logosului. Acuma e o singură limbă, într-un singur stil, ceea ce poate produce refulat. Pare o lume idilică, dar totdeauna idilismul se plăteşte. E o iluzie. Nu există idilism. Estomparea diferenţelor poate duce şi deja duce, din cînd în cînd, la explozii: întoarcerea refulatului. Cred că acesta este principalul pericol al antropologiei fără antropofagie, al lumii-pîntece, în care trăim. Nu ne mănîncă nimeni, toţi sîntem în aceeaşi burtă. O strategie ar putea fi tocmai relansarea cosmopolitismului împotriva globalizării: nu o singură lume identică, omogenizată tehnologic-totalitar, ci o lume diferită, pestriţă, în care diferenţele să fie menţinute, dar să nu fie absolutizate şi instrumentalizate politic ca graniţe. O lume de diferenţe infinite, care să poată fi însă parcursă absolut liber.
 
Din antropologie şi din antropofagie dispare antropo-. Cel mîncat este omul însuşi.
 
De aceea s-a pus în discuţie termenul de mediu. Mediu de viaţă, mediu virtual. E mediu de existenţă. Termenul de mediu s-a impus şi trebuie folosit, pentru că e un semn al acestor schimbări. E un mediu de existenţă tehnologică.

*
Noi evităm contactul direct care este un contact etic, îl mănînci pe celălalt uitîndu-te la el. Asta, ca metaforă, este o înfruntare, e un contact cu celălalt. E canibalism fărăr antropofagie. E doar înghiţire, folosire, manipulare, exploatare, extorcare a celuilalt. E o evitare a celuilalt, îl mîncăm pe celălalt de la distanţă, îl înghiţim pe nemestecate. Pe cînd antropofagia este o relaţie şi de apropiere, de distrugere, dar cu preluare. Poate că dialectica visată şi descrisă ideal de Hegel se realizează tocmai aici!
 
O antropofagie cinstită e o relaţie sănătoasă. Etic, cultural, politic şi social vorbind. Pentru că presupune confruntare, o relaţie activă cu celălalt, o relaţie critică şi responsabilă, bazată pe discernămînt. Antropofagia nu e omnifagie. Or, noi, azi, sîntem mai degrabă omnivori, înghiţim orice, orice porcărie, pentru că vrem să înghiţim totul, cu lăcomie, fără a alege, punînd astfel omul şi tot ce există la grămadă. Globalizarea actuală produce o lume-la-grămadă.
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer