Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Fragmente şi cronici ale cărţilor pe hîrtie  Sageata  Semnal editorial

Lăcaşul zeilor. Jurnal sentimental de călătorie


Alexander Bibac

10.09.2014
Editura Vremea
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Alexander Bibac
Lăcaşul zeilor. Jurnal sentimental de călătorie
Editura Vremea, 2014



*****
Intro

Născut la Braşov, Alexander Bibac (Mircea pentru apropiaţi) s-a făcut cunoscut în România ca actor şi interpret. A participat la festivalul de muzică uşoară de la Mamaia în 1971 şi a făcut parte din echipa cunoscutului Teatru al Tineretului din Piatra Neamţ. Constrângerile anilor comunismului îl obligă să se expatrieze. Se stabileşte în Suedia, unde vocaţia de scriitor şi de pictor îşi găseşte împlinirea. Activează în cadrul Centrului Internaţional de Cultură din Malmö, devenind un promotor al culturii, nu numai al celei aparţinând ţării de adopţie, ci şi al artei şi culturii româneşti.

Carte de călătorie neobişnuită, Lăcaşul zeilor îl trimite pe cititor într-un univers al minunilor lumii văzute dintr-o perspectivă personală, pe cât de fermecătoare, pe atât de complexă. Veţi fi purtat prin Mexic, Peru, Argentina şi Chile - munţi, piramide, culturi fascinante, dar şi oameni simpli întâlniţi de-a lungul unui voiaj pe cont propriu.

Pe acoperişul lumii

La ora 8 dimineaţa, taxiul mă ducea la autogară. Plecam în sus, spre colţul de nord-vest al ţării, undeva spre o localitate care se numea: Quebrada de Humahuaca (Chebrada de Umauaca). Îmi făcuse cu ochiul. Suna "nobil", avea un nume de cetate. Mi s-a spus că erau cam 200 de kilometri până acolo, deci vreo 4-5 ore de mers cu autobuzul. Drumul trecea prin capitala de judeţ pe nume JUJUI (Huhui) şi continua până la frontiera cu Bolivia. Nu prea ştiam eu despre ce e vorba, citisem ca de obicei, repede, superficial, ghidul extrem de amănunţit care mă plictisea de cum îl vedeam. Atât ştiam: că într-unul, sau în ambele sătucuri care mă interesau, existau nişte "ciudăţenii naturale" care atrăgeau foarte mulţi turişti.
"Ei, mi-am zis, dacă locurile astea atrag atât de mulţi turişti, pe mine de ce nu?"

Am cumpărat biletul fără probleme. Mă amuza foarte mult faptul că toţi, dar toţi argentinienii, mi se adresau în spaniolă, ca şi când aş fi fost de-al lor. Deci, am tras eu concluzia, nu mă considerau străin! Bine, asta era prima parte, căci imediat veneau amănuntele, amănunte care se rezolvau prin mimică şi gesturi destul de convingătoare, căci până la urmă ne înţelegeam. După ce am luat biletul, am ieşit la peron. Era încă gol. Din când în când, apărea câte o namilă de autobuz etajat. Parca la un peron, şi ori "vărsa" un cârd de călători, ori înghiţea unul. Fără înghesuială, fără scandal! Fiecare călător avea locul lui, bătut în cuie. Spre ora 8.30, peronul începu să se anime. Prin mulţimea de călători, am desluşit două pete negre. Am mijit ochii. Erau două sutane. Când s-au mai apropiat, am văzut că erau doi călugări ortodocşi. Unul tânăr, în jur de 20 de ani, celălalt, între 40-50. Amândoi înalţi, aproape de 2 metri. De sus până jos, în negru. Şi ei, negricioşi. Erau o apariţie atât de insolită, acolo, într-o ţară aproape eminamente catolică, încât, dincolo de mirare, m-am simţit stingher. Ei, nu. Aveau păr lung, tip "coadă de cal", şi nimic pe cap. La un moment dat, cel în vârstă zâmbi, şi atunci apăru la vedere o dantură stricată, cu multe pauze negre între dinţi. A fost pentru mine un şoc! Statura impunătoare alături de dinţii cariaţi nu mergea. Nu mergea deloc!
"Preoţii ăştia, mi-am zis, se vor reprezentanţii religiei ortodoxe? Cu dantura în halul ăsta de neglijenţă?"

Nu-mi închipuiam decât cum arăta în timp ce-ar fi predicat, sau pur şi simplu ar fi vorbit cu enoriaşii. Am întors capul. La peron trase un autobuz impunător. Vopsit verde. BALU, cu accent pe U, scria mare pe el. Începea aventura! Prima sută de kilometri a fost destul de monotonă. Din când în când, posturi de control. Militari. Nu ne-au dat jos niciodată, deşi mă aşteptam la asta. Mi s-a spus că era una din măsurile preşedintei - "la presidenta", împotriva furturilor şi corupţiei. Trebuie să fi cerut un efort cam mare să organizezi un aparat de control "la sânge" pe drumurile unei ţări care se întinde pe 2 milioane de kilometri pătraţi. Cum au făcut, cum nu, militarii au împânzit toate şoselele principale, toate intrările şi ieşirile din oraşe. După ce am ieşit din Jujuy, peisajul s-a schimbat. Şoseaua şerpuia printre dealuri-munţi a căror în înălţime era greu de apreciat din cauza faptului că nu prea exista vegetaţie. Smocuri de iarbă, suprafeţe mai mari sau mai mici acoperite cu ceva verde, pietre şi cactuşi. Nu orice fel de cactuşi. Cu înălţimi între 1 şi 3-4 metri, ţepoşi şi zdraveni, stăteau înfipţi în pământul arid ca nişte soldaţi gata de harţă. Mai târziu am aflat că nu sunt verzi şi plini de apă în interior, ci că au un "schelet vegetal" dens şi lemnos, motiv pentru care pot fi folosiţi atât ca ornament, cât şi ca părţi de mobilier. Câteodată, apărea un versant întreg acoperit de cactuşi. Nu înghesuiţi, nu. Cu distanţă între ei, "fiecare cu a lui", cu domeniul lui adică. Sigur că era ciudat pentru mine să văd o pădure de cactuşi, dar imediat apărea un alt deal-munte de culoarea argilei, transformat de apa ploilor milenare într-un labirint flancat de turnuri, segmentat de "străzi" care dădeau impresia unui oraş în ruină. Nu era vorba de muşuroaie, ci de turnuri de zeci de metri înălţime, care arătau ca nişte spire de biserică sau minarete.

Valea imensă prin care şerpuia şoseaua s-a mai îngustat. Paralel cu ea, încadrată de un şir neîntrerupt de munţi care păreau dealuri datorită formelor rotunjite, pline de grohotişuri cu pantele adânc ridate de urmele şuvoaielor, o bandă verde formată de vegetaţia încurajată de apă. Copaci asemănători plopilor, sălcii, iarbă şi un fel de tufe de trestii mari, care fluturau neîncetat panaşuri stufoase, albe-argintii. Deasupra, un cer senin de un albastru profund, nebiruit de lumina puternică a soarelui. Din loc în loc, cenuşiul argilos al versanţilor lăsa la vedere porţiuni mari din structura muntelui, şi atunci, în faţa ochilor uimiţi, apăreau şiruri de roci dispuse într-un desen sinusoidal, unduind ca nişte benzi îndoite spre vârf. Se asemănau cu nişte desene făcute de copii la grădiniţă, când n-aveau ce face. Încadrate de monotonia culorii obişnuite, arătau ca nişte răni deschise, ca nişte ulcerări ale pietrei. Nu trebuia să le priveşti cu prea mare atenţie, ca să vezi ce s-a întâmplat, cum au acţionat forţele telurice care au îndoit straturile suprapuse de rocă. Cromatica şi desenul erau absolut formidabile. Triste, dramatice! Încet, autobuzul depăşi porţiunea spectaculoasă, peisajul redeveni monoton, dar ochiul căuta în continuare, scormonind versanţii trişti în speranţa că vor descoperi altă rană a pământului. Pe cealaltă parte, "oraşele de argilă" pustii, străjuite de siluete singuratice de cactuşi enormi.

Când se opri, marea maşină scoase un şuierat care suna ca un oftat. Toţi pasagerii coborâră.

Am rămas ultimul, fascinat încă de ce văzusem. Am coborât. Valiza mea zăcea singură în arşiţă. Eram într-o mică autogară. Câteva peroane fierte de soarele nemilos, un câine cu limba scoasă, nişte mogâldeţe care vindeau un fel de plăcinte umplute cu diverse amestecuri: empanadas. La marginea "autogării", două taxiuri. M-am îndreptat către ele. Şoferii nu mi-au acordat nicio atenţie.
- Ă... am încercat.

Nicio reacţie.
- Escusa... hotel...

Unul din şoferi făcu un gest vag.
- Todos es hoteles... muchia hoteles...

Am priceput ceva, că erau multe hoteluri. Cu valiza hurducăind după mine, am ieşit din perimetrul autogării şi am intrat pe o străduţă care se sfârşea la o aruncătură de băţ, străduţă pavată cu pietre mari de râu. Doar câţiva metri, după care am crezut că o să port valiza-n braţe fiindcă o să i se rupă roţile, şi la dreapta se deschise o altă străduţă. Pavată cu pietre mai mici, destul de lungă, mărginită de case-căsuţe joase, cu acoperişul plat şi ferestre oblonite, arăta ca în filmele mexicane cu pistolari, ba chiar puţin idilic. Nimeni, pustiu. Eu singur, în mijlocul străzii. Soarele puternic făcea pustietatea şi mai profundă. Cu toată căldura, mă trecu un fior.
"Stai puţin... atâţia turişti... atracţie turistică... trebuie să fie ceva, nu? Unde-or fi oamenii?"

Nu mi-am dat seama când o maşină opri în spatele meu, dar am auzit mormăitul motorului. M-am întors. Mi s-a părut că maşina modernă nu se potrivea cu priveliştea anacronică a străzii. O faţă prietenoasă se arătă în geam.
- Turist?
- Si, am răspuns năduşit.
- Hotel?
- No!
- Ingles? Habla ingles?
- Yes, am spus uşurat.
- De unde?
- De departe...
- Aha...
- Uite ce e, eu am hotel, dar e plin. Te duc undeva, la un prieten care are o posada.
- Thank you...

Într-o clipă era lângă mine, îmi umflă valiza, o aburcă în maşină şi-mi făcu semn să urc.

Eram încă puţin năuc după spaima pe care o trăsesem. M-am urcat ca-n transă, nevenindu-mi să cred c-a dat norocul peste mine. După nici cincizeci de metri, opri.
- Aici e!

Eu, care crezusem c-o să mă ducă cine ştie unde, l-am privit mirat.
- Nicio problemă, prietenul meu are locuri şi nici nu e aşa scump ca la mine. Spune-ite-am trimis eu, şi-mi arătă logotipul de pe uşa maşinii. Zâmbea vesel. Parcă îi făcea plăcere că mă ajută.

I-am mulţumit şi am intrat trăgând după mine valiza care troncănea, pe uşa-poartă deasupra căreia atârna o plăcuţă cu numele pensiunii. Un om în vârstă mă întâmpină cu un zâmbet pe buze.
- Habitation?
- Si.

M-a plimbat prin toată "ograda" de camere, toate cu o uşă înaltă care dădea spre o curte interioară. Fără ferestre, fără prea multă lumină, odăile păreau înghesuite, arătau a celulă. Nu prea mi-a plăcut, dar când i-am pomenit de cel care mă trimisese, mă trecu la altă ,,secţie", unde uşa camerei dădea spre o mică terasă cu un strat de flori. Învins de oboseală, am acceptat. N-am stat prea mult pe gânduri. Mi-am aruncat lucrurile pe pat şi am ieşit afară.

Curiozitatea şi lipsa de informaţii, deşi le aveam la îndemână, mă îndemnau la acţiune.
"Unde naiba mă aflu? Ce o fi atât de interesant în pustietatea asta?"

Străduţa lenevea sub soare. Pustie. În faţa câtorva uşi, tarabe cu tot felul de obiecte artizanale, de la fluiere până la pături, pulovere, şosete şi mănuşi specifice locului, toate din lână de lama. Desenul caracteristic, pe care l-am recunoscut imediat fiindcă fusesem în Peru şi Bolivia, era cam acelaşi. Figuri stilizate de oameni şi animale.

Culori gri şi maron, combinate în nuanţe. Ce era însă atractiv, era ţesătura din lână moale, cu aspect mătăsos. Am mers ceva drum, până am ajuns într-o piaţetă străjuită de copaci înalţi cu aspect de tuia. Nu era tuia, erau un fel de conifer tip pin, vânjoşi, semeţi. Şi linişte. Câţiva câini tolăniţi la soare. Clădirile scunde aruncau umbre ici şi colo, arborii străjuiau nemişcaţi, era o pace şi o linişte de sătuc uitat de timp. Doar ceasul mare din turnul unei clădiri din colţul piaţetei arăta aceeaşi oră. Am citit inscripţia: PRIMĂRIA.
"Doamne, e ca-n filme..."

Atunci am observat că într-o cădire scundă, lângă primărie, se aflau un şir de automate bancare. M-am simţit dintr-odată sigur. Unde sunt bani, e şi siguranţă.
"Ia să scot eu ceva cash" mi-am spus, neştiind ce mă aşteaptă în viitor. Am încercat la două din ele. Nimic! Nu voiau să-mi dea nimic. Între timp, ca de nicăieri, la uşă se formase coadă. M-am precipitat. Am urmat din nou instrucţiunile. Degeaba. Atunci, un bărbat care-şi pierduse probabil răbdarea, intră şi, prin gesturi, îmi arătă un bancomat într-un colţ. Am înţeles. Pentru cardul meu erau alte automate... În timp ce repetam ritualul, am aruncat o privire afară. Coada se lungise. Oameni simpli, cu îmbrăcăminte sărăcăcioasă, cu mâini muncite în care ţineau carduri albastre, se uitau cu jind la mine. Mi se păru o imagine anacronică. Sătucul uitat de lume, liniştea, pustiul, simplitatea celor care treceau ca nişte umbre pe străzi nu se potriveau cu bancomatele. Şi totuşi...
"Globalizarea, domnule, a ajuns peste tot."

Cu banii în buzunar, am luat-o de-a lungul unei străduţe. La capătul ei, aproape nimeni. Câteva siluete intrau şi ieşeau printr-o deschizătură.
"Ia să văd şi eu, ce-o fi?"

Am intrat.

De-a lungul unei căi ferate dezafectate, două şiruri de tarabe în care se vindeau de toate. Haine vechi sau noi, ustensile de bucătărie, undiţe, termosuri. Dintr-odată, m-am simţit în largul meu. Era ca la noi, la târgul cu turcisme. Am dat o raită. Din loc în loc, pe câte o tarabă, fructe. Avocado, pere, mere şi struguri. Mi-am revenit complet! Pentru mine, o ţară îndepărtată, exotică, însemna şi fructe exotice.

După ce am pipăit îndelung fructele de avocado, am cumpărat două. Şi nişte struguri cu boabe lungi, ovale, de o dulceaţă nemaipomenită.
"Ei, acum că am masa de seară asigurată, ia să văd unde găsesc ceva pâine..."

Am luat-o înapoi, atent să nu mă împiedic de traversele vechi care mai ieşeau din pământ ca nişte oase de dinozaur. La capătul tarabelor, un băieţel se hârjonea cu un câine. M-am oprit. Şedeau amândoi faţă-n faţă pe pământ. Băieţelul întindea mâinile spre câine, care ridica şi el o lăbuţă ca şi când ar fi vrut să dea mâna. Era o scenă plină de farmec, într-un decor sărăcăcios, pus parcă pe fugă, ca un circ ambulant.
- Senor?

Lângă mine, o femeie cu o faţă frământată, îndurerată chiar.
"Să ştii că-mi cerşeşte şi nu am decât bancnote de o sută..."

Femeia însă făcu un gest şi mă invită la o tarabă cu tot felul de tricotaje, începând de la căciuli, pulovere, până la mănuşi şi ciorapi din lână. Am urmat-o mai mult din milă, ca să-i fac plăcere. Băieţelul, când mă văzu la tarabă, lăsă joaca cu câinele.
- Senor, senor, strigă, se repezi la un maldăr de fulare şi începu să le agite ca să-mi atragă atenţia.

Femeia îl potoli cu un gest, apoi, turuind cu voce scăzută, îmi vântură prin faţa ochilor marfa. N-am remarcat nimic special, nici nu m-am uitat cu atenţie. Stăteam acolo fiindcă n-aveam ce face, deoarece nici nu ştiam bine unde mă aflu. Am zâmbit şi-am dat să plec. Atunci, disperată, ca şi când de mine ar fi depins ziua ei de mâine, scoase de sub maldărul de tricotaje un pulover. Tricotat cu fir gri-deschis amestecat cu puţin negru, în faţă cu fermoar de sus până jos, şi guler înalt, arăta ca din reviste. Simplu şi elegant. Eu, care căutasem peste tot aşa ceva şi nu găsisem decât la preţuri dincolo de generozitatea mea, m-am oprit. Femeia profită de ocazie şi mi-l lipi de bust. Am pus mâna pe el, şi asta a fost ca un fel de declaraţie de dragoste. De o fineţe şi o moliciune aparte, lâna de alpaca îmi mângâia parcă sufletul. Nu numai că l-a mângâiat, dar s-a şi lipit de sufletul meu. Femeia se uita fix la mine. De teamă să nu cumva să-mi trădez plăcerea, ceea ce ar fi putut însemna un preţ mai umflat, am crezut că pot face ceva nazuri. N-a mers. Femeia văzuse, aşa cum eu simţisem, că puloverul mi se potriveşte. Am oftat.
- Cât?
- O sută de pesos...

Privirea ei exprima nesiguranţă şi totodată speranţă. Ce şi-o fi spus săraca în gând: o fi puţin... o fi mult...

Mie nu-mi venea încă să cred. Puloverele de caşmir, de lama sau de alpaca se vând în lumea civilizată cu sume astronomice.
- Ă... zic.
- 95 de pesos, senor!

Mi se făcu jenă.
- E singura culoare pe care o ai?

A fost o cale de a scăpa de sentimentul care mă copleşise.
- No senor, mira, mira. (uite, uite)

Un vraf de pulovere se împrăştie într-o clipită pe tarabă. Tot felul de modele specifice locului. Puştiul tot scotea altele dintr-o sacoşă mare. Femeia îl potoli cu câteva cuvinte aspre. Spăşit, prichindelul se aşeză pe o scândură, trase câinele lângă el şi începu să-l mângâie. Un alt pulover, de data asta cenuşiu închis, se lipi de mine. Mai să-mi dea lacrimile de bucurie. Nu-mi venea să cred că acolo, în creierul munţilor, undeva în Argentina, îmi ieşiseră în cale asemenea lucruri. Eram emoţionat. Mă şi vedeam îmbrăcat cu ele, simţeam calitatea lânii, căldura molcomă... privirile invidioase...
- Ă... cât face în total?

Femeia se uită nesigură la mine. Nu ştia ce să spună, de frică să nu mă dezamăgească şi să plec. N-am aşteptat răspunsul. Am scos două hârtii de o sută şi le-am pus pe tarabă. O pală de vânt zburătăci bancnotele. Le prinse repede sub palmă. Tăcea, privindu-mă. Am luat puloverele sub braţ.
- Adios!

După câţiva paşi, am auzit-o strigând:
- Senor, senor!

Când am întors capul, puştiul era lângă mine. În mână flutura o plasă de plastic. Mă ajută să îndes "preţioasele" mele în pungă, apoi îmi făcu cu ochiul. Coada stufoasă a câinelui care-l urmase se bâţâia bucuros în aerul încins.

*
Când am ieşit din "piaţă", eram liniştit. Cât de ciudat e efectul unui mic gest, sau al unei mici întâmplări care-ţi schimbă starea de spirit. Nu-mi păsa că strada pietruită părea un râu de bolovani împietriţi în lumina puternică, nu mai strâmbam din nas pe lângă tarabele sărăcăcioase. Chiar dacă-mi era dificil să accept motivul, mă cuprinsese o stare aproape euforică. Eram bucuros ca un copil. Mergeam lejer, bălăngănind plasa cu încărcătura preţioasă. M-am întors şi am mai privit o dată în urmă. Chiar la capătul unde făcusem "marea afacere", un portal dărâmat lângă o clădire pitică, părăsită, pe frontonul căruia se mai putea citi: Quebrada de Humahuaca. Mi-am dat seama că acolo trebuie să fi fost odată gara. Mai târziu, mi se povesti că vechea linie ferată care lega întreaga vale fusese surpată an după an, de puhoaie. În memorie am revăzut vadul larg al văii pe marginea căreia trecea şoseaua. Cu mult mai sus decât calea ferată ale cărei şine ieşeau la vedere din când în când din solul argilos ca fragmentele unei jucării aruncate, la siguranţă de furia apelor, şoseaua se asemăna cu un fir subţire tras pe coastele dealurilor-munţi. Valea măsura câteva sute de metri în lăţime, şi totuşi nu era îndeajuns de lată ca să astâmpere furia apelor care roseseră încet, încet terasamentul şi destabilizaseră solul. Calea ferată fusese părăsită până la urmă. Autobuzul îşi făcu impetuos intrarea în viaţa localnicilor.

M-am îndreptat alene către pensiune şi, când am intrat pe străduţa jumătate în umbră, jumătate-n soare, mi-am dat seama că era ceva pitoresc în totul. Sătucul cufundat într-o linişte moleşită, străduţele, oamenii păreau picaţi dintr-o altă lume. Ritmul general al vieţii pe care o vedeam şi o simţeam în jur era al unei alte lumi. O lume înconjurată de munţi monotoni şi trişti. Şi totuşi ar fi trebuit să fie şi altceva. Autobuzele care vărsau zilnic hoarde de turişti, rucsacurile care ocupau peroanele modestei autogări nu se potriveau cu imaginea generală de localitate adormită. Hotărât să cercetez mai îndeaproape, şi pentru că nu aveam altă cunoştinţă decât pe amabilul hotelier care mă ajutase la venire, a doua zi de dimineaţă m-am dus la micul lui hotel.
- Aaa, que tal? How are you today?

Mă întâmpină zâmbind şi-mi scutură zdravăn mâna.
- Thank you, thank you...
- Mulţumit de cazare?
- Da.
- Ce te aduce la mine?
- Am vrut să întreb ce e de văzut aici, în afara locului ăsta idilic?

Un hohot de râs sănătos. Arăta amuzat de întrebare.
- Nu ţi-a spus încă nimeni?
- Ce să-mi spună?
- Dacă n-ai aflat până acum, n-o să-ţi spun nici eu. O să descoperi singur!
- Ce anume să descopăr?
- Ce faci astăzi?

Am dat din umeri.
- Nimic special...
- Atunci, la ora 14, trimit o maşină să te ia de la pensiune. OK?
- Dacă aşa trebuie...
- Te costă 250 de pesos.

Acum, ce să mai spun?! Dacă zicea el asta, trebuia să fie ceva. Am dat din cap a aprobare.
- Plătesc acum?
- Nu, îi dai şoferului.
- Mulţumesc.
- Să vii să-mi spui după aceea dacă ţi-a plăcut.

Am plecat pe gânduri. 250 de pesos era o sumă destul de mare, două pulovere şi jumătate, dar... la ora 14 eram afară. Mă aşteptam să întârzie, dar nu! La două fix, la capătul străzii apăru o maşină. O maşină 4x4, tip papuc. Prăfuită. Prăfuită bine. Pe parbriz, urmele ştergătoarelor. Parcă nu fusese spălată de ani...
- Senor Alexander?

Figura negricioasă a unui tânăr îmi zâmbi din golul geamului.
- Si...
- Vamos, zise, şi-mi făcu semn să urc.

Roţile mari duruiau pe pietre când am ieşit din sătuc. Drumul trecea printr-o vale mărginită de maluri sterpe. Pe mijloc, săpată de ape, o adâncitură împărţea "carosabilul" în două. Malurile înalte cam cât maşina creau impresia că drumul e o albie secată de râu. Vegetaţie puţină, câte-un cactus ici-colo. Zguduit de hopuri, mă ţineam bine de mânerul care ieşea din bord. Maşina mergea cu viteză mult mai mare decât ar fi permis starea drumului. M-am uitat la şofer. Nu-i păsa. Părea obişnuit cu gropile. Mic, negricios, sălta în scaun de parc-ar fi dansat.
- Cum te cheamă?
- Jose.
- Unde mergem, Jose?

Îşi mută privirea de la drum. Ochii negri arătau mirare. Vedeam cu coada ochiului cum malul se derula foarte repede şi foarte aproape de maşină, în timp ce noi săltam amândoi la unison în ritmul denivelărilor.
- Nu ştiţi unde mergem, senor?

Am dat din cap a negare. Praful argilos începuse să intre valuri în cabină.
- Mergem la un monument natural...
- Monument natural?
- Si, senor, unic în lume.

Când am auzit unicad del mundo, am prins curaj. Trebuia să fie ceva special.
- Mira, zise, şi-mi arată cu degetul prin parbrizul prăfuit care-mi sălta în faţa ochilor ca o cârpă murdară. N-am desluşit nimic.
- Jose, opreşte!

La 250 de pesos, mi-am permis să comand! Reacţionă imediat. Maşina se opri scrâşnind pe pietriş. M-am dat jos şi i-am făcut semn să coboare. În faţă, drumul se întindea pe o porţiune dreaptă, cu o mică pantă. Pe mijloc, din loc în loc, grămezi de sticle de plastic aranjate în movile pătrate. M-am apropiat curios. Peturile erau băgate în nişte cuşti mari, împletite din sârmă subţire. Arătau ciudat. Nişte grămezi de sticle de plastic puse în mijlocul unui drum în pustietate. L-am privit mirat pe omuleţ. De-abia acum vedeam cât era de mic.
- Senor, astea sunt pentru cei care coboară. De obicei vin cu viteză, pierd controlul şi intră pe drumul de urcare. Când lovesc grămezile se sperie, îşi revin din cauza izbiturii, şi conduc cu mai multă prudenţă.
- Ă... mda...

Îmi şi închipuiam maşinile care coborau vijelios, într-un nor de praf, derapând pe drumul instabil, izbindu-se de sticlele de plastic şi oprindu-se undeva, gâfâind. M-am apropiat şi mai mult, m-am aplecat şi am constatat că nu erau pline cu apă, cum îmi închipuisem.
- Păi...
- Mira, senor!

Pe Jose nu-l interesau părerile mele. Cu mâna întinsă, arăta ceva în zare. Atunci am văzut în spatele muntelui golaş din faţa noastră, pe versantul căruia drumul se căţăra ca o nesfârşită linie sinuoasă, un pisc. Un pisc triunghiular ca un vârf de piramidă roşu-carmin cu nuanţe sângerii! Am rămas fără grai.
"Roşu-carmin?!"

Primul gând a fost că e un efect al razelor de soare, dar nu! Soarele era în laterală, nu putea să influenţeze culoarea.

Am înghiţit în sec.
- Acolo mergem?
- Si, senor.
- Să-i dăm drumul!

De-abia atunci am văzut de ce era în stare maşina. Urcă fără greutate drumul care se ondula cu mişcări de şarpe pe versantul monoton, drum a cărui pantă creştea mereu, drum a cărui panglică se sfârşea undeva în cer.

L-am parcurs în tăcere. Gândurile îmi zburau la piscul sângeriu. Gropile nu mă mai deranjau, auzul se înfundase din cauza altitudinii, motorul torcea înăbuşit. La un moment dat, Jose opri.
"Te pomeneşti că-i fierbe motorul..."
- Mira, senor...

Oprise maşina la capătul unei curbe în ac de păr. Sub noi, în hău, se desluşea ca o panglică albă, subţire, care se pierdea într-o vale uriaşă, sculptată de gheţari. Drumul nostru. În imensitatea aceea, cu vântul care mă înghiontea vâjâind furios, mi se păru că arată ca un ombilic care face legătura cu viaţa de departe, din satul cu nume de războinic.
- Aproximativo 3.500 metros altitudo, am auzit prin şuieratul aspru.

*
Epilog

17.25. Avionul pentru Buenos Aires aştepta pe pista pustie. Am fost număraţi de mai multe ori. Am arătat biletele. De fiecare dată, funcţionarii, fiindcă au fost mai mulţi, trăgeau o linie cu un marker pe bilet, care ajunsese să arate ca o lucrare de grafică făcută la repezeală. Mare agitaţie mare, de parcă plecam la Polul Sud. Fiţe de provincialism... 80 de pasageri în singura cursă aviatică care lega cele două oraşe. O dată pe zi. Patru ore de zbor, ultimele în ţara care mă copleşise cu mărimea ei, cu monumentele ei naturale, cu oamenii şi viaţa lor. Locurile de lângă mine erau goale. M-am gândit să mă întind şi să trag un pui de somn. N-am putut. Mă aştepta încă o săptămână înainte de zborul spre casă. Aveam în plan să merg şi la Montevideo. De la Buenos Aires, câteva ore cu autobuzul. Am stat în cumpănă. Parcă nu mai aveam puteri. Aş fi vrut să mă odihnesc, să zac, să nu mai fac nimic până o să-mi revin complet. O privire prin hublou. Zburam paralel cu un front atmosferic întunecat. Norii negri, compacţi, formau o pătură groasă care umbrea pământul. Din când în când zăream câte o scânteie, apoi un mic glob de foc învăluit ca în vată. Fulgerele luminau ca la carnaval. Furtună în plină desfăşurare, pe când noi zburam în plin soare. Era ca la cinematograf. Instalat comod, priveam liniştit la o furtună violentă care se dădea în spectacol. Jos, la mii de metri sub noi, detaşându-se pe solul întunecat, o fâşie lungă, dreptunghiulară, de culoare cenuşie, pe care-am apreciat-o la circa o sută de kilometri, care parcă unduia. Ceva nu era în regulă. Am căutat micul binoclu în rucsac. Camera video era la îndemână, lângă mine, dar parcă n-am avut puterea şi nici voinţa de a o folosi. Privind prin binoclu, am descoperit că fâşia cenuşie era de fapt fumul unui mare incendiu pe care vântul dinspre ocean îl împingea ca pe o pătură spre interior. Nu zăream flăcările, doar fumul ca un uriaş văl cenuşiu, gros, întins la orizontală. M-am gândit la forţa vântului, la dezastru. Era înfricoşător. Sus violenţa furtunii, jos pârjolul, în timp ce avionul zbura deasupra, liniştit ca un peştişor în acvariu. Am vrut să filmez, dar nu m-am putut mobiliza îndeajuns. Acum îmi pare rău. Eu nu voi uita niciodată, dar imaginile ar fi vorbit celor care le-ar fi privit.

Se spune că imaginile frumoase, aparte, dramatice cântă. Când priveşti la ceva frumos, când frumuseţea îţi inundă ochii şi mângâie sufletul, ai impresia că auzi sunete, că dinspre ele se aude o vagă armonie care parcă le învăluie şi care îţi deschide porţile spre propriile adâncuri...

Pleoapele se închiseră încet peste ochii prea obosiţi. Când i-am redeschis, era noapte. M-am uitat din nou afară. În oceanul de întuneric, departe una de alta, sclipeau slab pete de lumină. Oraşe. Treceau încet pe sub noi. De la înălţimea de 11.000 de metri păreau insignifiante. Şi totuşi, acolo trăiau oameni. Câţi oare auzeau zgomotul îndepărtat al motoarelor, câţi oare simţeau că cineva, acolo sus, se gândeşte la ei în drum spre finalul unei călătorii de neuitat. În Argentina era toamnă.

(Buenos Aires - Braşov, aprilie 2013)
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer