Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Fragmente şi cronici ale cărţilor pe hîrtie  Sageata  Fragmentarium

Viaţa mea, cu smerenie


Constantin Bărbulescu

17.09.2014
Editura Vremea
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Constantin Bărbulescu
Viaţa mea, cu smerenie
Editura Vremea, 2014



Citiţi cuvântul înainte al acestei cărţi.

*****
Fragment

În locul ăla, pe latura din Calea Călăraşilor, trotuarul se lărgea puţin şi cârciumioara era puţin retrasă. Către seară, pe la orele şapte-opt, oamenii lui scoteau măsuţele, sau o parte din ele, din cârciumioara domnului Stamate, şi le înşirau frumos pe trotuar, lipite de peretele cârciumioarei, puneau scaune printre ele şi muşteriii cărora nu le ajunsese aperitivul de la prânz mai luau un aperitiv seara. Pe la şapte seara, pe Calea Călăraşilor colţ cu strada Traian, mai era oarecare forfoteală. Pe la opt, forfoteala începea să se astâmpere. Pe la nouă se făcea linişte. Pe la zece era linişte profundă. Cârciumioara domnului Stamate se închidea, după aprecierea mea, cam pe la unsprezece, pentru că, după ce forfoteala se astâmpăra pe la ora opt, când liniştea se aşternea pe la opt jumătate-nouă, Calea Călăraşilor şi strada Traian se întorceau zilnic la viaţa lor patriarhală. Nu era niciun izvor de zgomot sau de gălăgie. Maşinile erau rare sau aproape deloc, tramvaiele nu hârâiau. Pe Calea Călăraşilor trecea numai un tramvai cu cai, cu o singură cale. La răspântii, erau staţiile tramvaiului. O staţie era la intersecţia străzii Popa Nan cu Calea Călăraşilor, altă staţie pe Calea Călăraşilor, colţ cu strada Traian. Din când în când, câte-un tramvai cu cai se oprea în dreptul cârciumioarei domnului Stamate. Stătea, aştepta ce aştepta, venea alt tramvai din partea dimpotrivă, oprea şi ăla, cel dintâi pornea înainte, pornea şi ăstălalt, şi singurătatea se aşternea şi dinspre partea tramvaielor. De altfel, tramvaiele de pe Calea Călăraşilor de pe vremea aceea, şi încă multă vreme mai târziu, au fost tramvaie cu cai. Potcoavele ţăcăneau pe caldarâm parcă adâncind liniştea. Ţăcăneau monoton, fără zgomot mare, se depărtau stingându-se sunetele, şi tăcerea se aşternea din nou. La cârciumioara domnului Stamate nu venea lume multă. La aşternutul serii, veneau câte-un muşteriu, doi; nu familii numeroase, nu lume adunată, nu gloată să tulbure liniştea. Muşteriii singuratici s-aşezau la ţoiul lor de ţuică. Rar, la ora înserării, mai venea cineva. Intra în treabă un grătar pentru fripturi, încât muşteriii puteau să mănânce şi câte-o friptură, ori câte-un mititel pe lângă vinişorul sau ţuiculiţa pe care le beau. Dar mai ales apărea şi un muzicant. Muzicantul era un cântăreţ din fluier. Cânta melodii populare simple şi frumoase. Cele mai multe dintre ele pornite spre tristeţe şi spre duioşie. Cântăreţul din fluier nu avea acompaniament. Cânta singur. În tăcerea serii, sunetul fluierului nobil şi singuratic parcă adâncea liniştea. În serile de august şi de început de septembrie, bolta cerului înstelat, înaltă şi senină, desăvârşea frumuseţea şi aşternea linişte în sufletele oamenilor. Şedeam la etaj, aproape faţă-n faţă cu cârciumioara domnului Stamate. Odaia mea era la stradă. Deschideam fereastra şi mă culcam ascultând fluierul muzicantului domnului Stamate. Să ştii că felul ăsta de cârciumioară era răspândit în Bucureşti. Cârciumioare izolate. Cine avea un petec de grădiniţă, odată o improviza în cârciumioară pe timp de vară. Seara, se adunau oamenii la linişte, la răcoare şi la muzică duioasă.

Felul ăsta de cârciumioare l-a inspirat şi pe colegul meu de liceu, şi prietenul meu, Mircea Eliade. Avea Mircea Eliade o simţire deosebită. Mai cu seamă era simţitor la linişte, la măreţie, la lucruri tainice, la gândurile care se năşteau în sufletul omului în faţa marilor taine ale firii pământeşti şi omeneşti. Am băgat de seamă în mai multe rânduri la Mircea Eliade această simţire pe care o au mulţi dar care, la el, era pe o treaptă mai înaltă şi mai deosebită. Mai târziu, mult mai târziu, când Mircea Eliade a scris romanul Strada Mântuleasa, a apărut în romanul lui şi o cârciumioară. Cârciumioara din romanul lui Mircea se afla pe strada Popa Soare, stradă care e în fiinţă şi astăzi şi care a scăpat ca prin minune de tăvălugul dărâmărilor fără socoteală al lui Ceauşescu, stradă care se deosebeşte în mare măsură de altele din Bucureşti şi din străinătăţi, mai cu seamă. Se deosebeşte prin linişte, singurătate, curăţenie, prin desimea copacilor de pe marginea trotuarelor, care au crescut aşa de frumos, încât coroanele lor se împreună deasupra străzii şi ţin umbră toată ziua şi pe margini şi pe mijlocul străzii. Pe strada Popa Soare, închipuirea lui Eliade avusese nevoie să aşeze o cârciumioară. O cârciumioară care şedea lângă un platan mare şi bătrân, cu muşterii puţini, rari şi îngânduraţi, cu un lăutar singuratic şi cu oameni care zăboveau noaptea până foarte târziu la cârciumioara asta, adâncindu-se în gânduri.

În fapt, am să-ţi spun că eu am cunoscut strada Popa Soare cam de pe la vârsta de 11 ani; ba încă ne-mpliniţi. Eliade a cunoscut-o aproape ca şi mine de bine, că a învăţat la şcoala Mântuleasa, totuşi, acea cârciumioară de care vorbea el că se află-n strada Popa Soare o fi fost prin alte părţi, dar n-a fost în strada Popa Soare niciodată. Eu nu mi-o aduc aminte. Dar cursul romanului, care se cam învârtea prin strada Popa Soare, prin cartierul Mântuleasa, cerea, pentru completarea împrejurimilor, pentru întregirea lor, să fie acolo şi o cârciumioară. Şi atunci, Eliade a născocit o cârciumioară, care semăna destul de bine cu cârciumioara domnului Stamate şi cu alte multe cârciumioare din Bucureştii acelor vremuri. De la cârciumioară, talentul lui Eliade completase tot scenariul. Muşterii puţini şi întârziaţi în faţa paharului de vin, lăutarul, copacul bătrân şi cerul înstelat. Toamnele Bucureştilor au impresionat pe toţi cei care au scris despre Bucureşti şi li s-au întipărit în inimă călătorilor străini care au trecut prin oraşul nostru. Dar un platan bătrân, pe strada Popa Soare, ştiu. Este în dreptul străzii Dimineţii. Un copac monumental. E acolo, pe partea cealaltă a străzii. Nu ştiu bine ce mai era acolo. Îmi pare că era un cizmar bătrân, din ăştia, de cartier, un atelier mic, unde lucra el singur, poate şi cu un ucenic. Dar în câteva cuvinte, Mircea Eliade a făcut din cârciumioara aia care nu existase niciodată o imagine care mie mi-a rămas la suflet, ca multe alte case adevărate.

[...]

În timpul marilor evenimente din toamnă, cursurile începuseră regulat, dar nu perfect, ci cu oarecari neregularităţi. De exemplu, profesorii noştri cam lipseau de pe la ore, deşi nu de aşa manieră încât să le paralizeze. Odată te pomeneai că ora cutare nu se mai ţine - n-a venit profesorul. Nu ştiu cum a făcut în vremea aceea domnul profesor Constantin Moisil, al nostru, de Istorie, că lipsea cam des, dar nu lipsea de tot. A mai lipsit profesorul de gimnastică, nu mai ştiu nici eu bine acum care lipsea, că unii veneau foarte regulat, de exemplu, Moisescu. Şi profesorul de franceză a venit regulat. Esenţialul este că deseori, aproape în fiecare zi, aveam câte-o oră care rămânea liberă. Pe vremea aceea, învăţam la Istorie despre năvălirile barbare. Asta se nimerise să fie materia la începutul cursurilor de istorie din clasa a II-a şi învăţam despre tătari, despre pecenegi, despre ostrogoţi şi nu mai ştiu despre câţi şi, la fiecare lecţie de istorie la care domnul Moisil făcea fereastră, dădeam năvală în maidanul Primăriei, care era un fel de moşie a noastră, şi acolo puneam în scenă şi făceam şi pe goţii, şi pe ostrogoţii, pe gepizii şi pe tătarii, şi toate alea, de să te-nchini, nu altceva. În fruntea acestor manifestări de reprezentare istorică, se găsea totdeauna Mircea Eliade, cel mai imaginativ şi cel mai întreprinzător dintre noi toţi, şi încă de la distanţă. Rând pe rând, Mircea Eliade a făcut pe ostrogotul, tătarul şi alţii, totdeauna şef: şef de ostrogoţi, şef de tătari, şef de de toate. Şi cam toţi şefii ăştia erau reprezentaţi la fel. Adică tot prin Mircea Eliade căpetenie, încoronat cu bozii de pe maidanul Primăriei - lua în mână un mănunchi de buruieni de pe maidan, simbolizând nu ştiu ce sceptru al şefului de hoardă, şi alerga într-un fel al lui, pe care şi-l improvizase şi trebuia să imite trapul. Alerga ridicând genunchii mai sus. S-ar fi părut că Mircea Eliade a devenit un fel de centaur, înţelegi, care mergea aşa, la trap, ca ostrogot sau ca gepid, şi mai lua vreo câţiva zăpăciţi după el, şi uite-aşa se strecurau printre pietrele cioplite de pe maidan, alergând cum aleargă caii şi manifestând cu braţele, cum ar fi manifestat ostrogoţii. Asta era una dintre distracţiile noastre în orele de fereastră. Altă distracţie era să ne aşezăm pe bolovanii risipiţi pe maidan şi să stăm la taifas. Nu ştiu dacă ţi-am spus că, de la demolarea vechiului local al Primăriei, rămăseseră nişte pietre tăiate aproape cubic, în orice caz în formă de prismă dreptunghiulară, având înălţimea cam de cincizeci de centimetri şi latura lungă cam de optzeci. Mai fuseseră aduse nişte blocuri de piatră şi pentru completarea clădirii Universităţii. Pietrele astea erau aşezate aproape unele de altele şi acolo ne mângâia soarele când ne odihneam, ne aşezam la taifas şi vorbeam prostii. Altădată, când ni se făcea dor de mişcare, săream de pe o piatră pe alta, în chip de capre. Astea erau distracţiile curente. Şi-aşa, până trecea ora. Asta a fost cu jocurile lui Eliade, care era un coleg bun, nu insulta pe nimeni, nu jignea pe nimeni, era un copil drăguţ.

Eeei, ce mai făceam noi pe maidanul Primăriei? Din când în când, cam de vreo două ori pe săptămână, aveam un spectacol care sigur că nu era potrivit pentru copii şi poate că nici nu merită să fie povestit. Dar pentru ca tabloul realităţii să fie cât mai veridic, îl pomenesc. Într-o margine a maidanului Primăriei, spre bulevardul care tăia Bucureştii de la Est la Vest, cam prin dreptul Ministerului Agriculturii, erau câteva clădiri nu prea mari, un grup de camere cam jigărite, cam prăpădite, unde, din lipsa foarte simţită de clădiri de care sufereau Bucureştii atunci, se aciuiase Serviciul Sanitar al Capitalei. Şi acolo, de două ori pe săptămână, apărea câte un cârd numeros de femei. Erau grupate în formaţie buluc, încadrate şi păzite de sergenţi de stradă, înarmaţi cu bastoanele lor de cauciuc, ca să nu evadeze vreuna. Cine erau? Erau bietele prostituate de prin Bucureşti. Le aduceau gardienii publici la controlul sanitar, ca să vadă dacă nu sunt bolnave, ca să mai îmbolnăvească şi pe alţii. Câţiva dintre noi, pe care nu-i mai numesc, s-au trezit şi ei garnisiţi cu câte o blenoragie, prin clasa a IV-a, a V-a. Circula foarte mult meteahna asta după învălmăşelile războiului, la care participaseră şi ruşii, cunoscuţi ca deţinători de specialitate... Deocamdată, fără să vrea, dădeau spectacol, adică erau privite cu curiozitatea adolescenţilor; bineînţeles, de la distanţă. Băieţii se lămureau unii pe alţii: Astea-s curve, mă! Erau într-adevăr corpolente, păstoase, îmbrăcate cu ţinuta cea mai decentă de care dispuneau, cu mâneci, dar rochiile erau niţel cam scurte faţă de obiceiul de atunci. În vremea aia, femeile aveau rochia cam până la gleznă. Ei, a dumnealor se ridica până aproape de genunchi. Asta era partea cea mai dizgraţioasă dintre distracţiile noastre şi nici nu pot să zic că ne-adunam să ne uităm cu cârdul. Priveam şi noi aşa, cu coada ochiului, ca să luăm cunoştinţă de ce se află pe lumea asta. Le-am pomenit pentru a fi întreagă coloratura tabloului.

Apoi, unii dintre noi izbuteau să facă rost de câte-o minge de fotbal şi, prin câte-un colţ al maidanului ăluia mare, jucam fotbal, dar nu în echipe complete, aşa cum joacă acum copiii pe stradă.

De multe ori, se putea ca ora rămasă liberă, fereastra din program, să fie astfel nimerită, încât fereastra nu mai era fereastră, ci ultima oră. Atunci, plecam mai devreme, fiecare pe la casa lui.

[...]

Trebuie să-ţi mai mărturisesc un lucru: chiar în primăvara aceea, a anului 1921, începuse legătura mea psihologică şi chiar afectivă cu Haig Acterian. Într-o zi a primăverii aceleia, până să iasă toţi colegii din clasă, când mai rămăsesem doar câţiva, Haig Acterian, la cererea unuia dintre noi, a binevoit să ne cânte. Cei doi grenadiri - Zwei Grenadiren, pe muzică de Schumann şi pe versuri de Heine. Nu-i nevoie să ţi-o traduc, că tu ştii nemţeşte. A cântat balada asta într-un chip că ne-au cuprins fiorii. Glasul lui avea aşa o putere şi aşa o duioşie, că am rămas cu toţii muţi. Şi acum, în parc, la Sinaia, dau cu ochii de el. Ne-am întâlnit ca şi cum nu ne-am fi despărţit nici măcar cu o zi în urmă. De fapt, ne despărţisem de o săptămână, două, şi pe loc am hotărât: a doua zi ne întâlnim şi facem o plimbare la Izvoarele Peleşului. Zis şi făcut. La ora hotărâtă, nu mai ştiu bine, opt jumătate, nouă, am fost la punctul de întâlnire, exact în mijlocul parcului de la Sinaia, unde era un fel de monument de fontă, în care erau fixate un ceas şi un barometru. Când am sosit, cei doi Acterieni erau şi ei acolo, Haig şi cu fratele său, Arşavir. Am pornit-o frumuşel prin parc, am ieşit pe o poartă laterală, am trecut o stradă şi am pornit de-a lungul ei, la deal, către Mânăstirea Sinaia. Am trecut pe lângă o fântâniţă, am luat-o pe o potecă largă de peste un metru, largă şi netedă, al cărei capăt, după urcuş, ducea către zidurile Mânăstirii Sinaia, ziduri înalte, care protejau mânăstirea şi o împrejmuiau, şi apoi, pe o şoseluţă, am intrat în pădure. Am ţinut drumul, de-a lungul văii Peleşului, am mers tot înainte şi am ajuns în dreptul castelului, aşezat în mijlocul unei poiene largi, care urca lin către un vârf de deal. În vârful dealului, castelul Peleş, cu frumuseţea lui specifică, în stilul castelelor vechi, care se construiau în regiunea Sigmaringen. Am mers pe şoseluţa noastră, care ţinea drumul pârâului Peleş la poalele dealului, până am ajuns la un pod. Şoseluţa trecea podul. Noi n-am trecut podul, ci, pe la capătul lui, am coborât câţiva paşi şi ne-am găsit în valea pârâului. Şi acolo, am găsit o potecă îngustă care şerpuia de-a lungul apei. Pârâul venea de sub vârful Piatra Arsă, unul dintre munţii care alcătuiesc masivul Bucegilor. Când am coborât în Valea Peleşului şi am făcut câţiva paşi, în faţa noastră a apărut o altă lume: valea, nu prea largă, cu povârnişuri foarte înalte pe laturi. Noi, de pe fundul văii împădurite, nu vedeam unde se termină. Jos, răcoare, o apă limpede ca lacrima, care curgea către noi, şerpuind printre stânci cu muşchi sau cu ferigi spânzurate pe ele, cu fel şi fel de ierburi, cu fel şi fel de flori de munte, cu fel şi fel de pietre şi de bolovani răsturnaţi din cine ştie ce negură de veacuri, de pe la cutremure sau viituri catastrofale, de pe la începutul epocii cuaternare. Şi totul într-o linişte aşa de binefăcătoare, încât dădea sentimentul că am intrat într-o altă lume, ciudat de tăcută, de singuratică. Potecuţa şerpuia pe lângă pârâu, lată atât cât să poată merge un om pe ea. Nu încăpeam doi inşi alături. Mergeam în şir, vorbind una şi alta, în această împărăţie a unei linişti care te pătrundea. Din loc în loc, câte un trunchi de copac doborât de bătrâneţe şi de vânturi. În două rânduri, am întâlnit locuri în care valea se strâmta mult între chei stâncoase şi înalte. Pârâul curgea printre pereţi de stâncă drepţi şi foarte înalţi; dar potecuţa încăpea şi ea între pereţii ăştia. Din loc în loc, câte o punte din trunchiuri de copaci. Prin alte locuri, mai bătute de soare, zmeurişuri. Iarăşi, la răstimpuri, se zărea în înălţime vârful muntelui Piatra Arsă. Am tot ţinut-o la deal vreme de vreun ceas, până când potecuţa a ajuns la un pod de piatră peste râu. Podul era destul de jos, aşa încât am urcat pe potecuţă şi am ajuns în şoseaua nu prea largă, care trecea pe pod. Am coborât de partea cealaltă a şoselei şi, după alţi câţiva paşi, am ajuns la izvoarele Peleşului. Nu era un singur izvor. Erau, cred, vreo patru, dacă nu şi mai multe. Limpezi, bogate, ieşind de-a dreptul din stâncă. Era o plăcere să le vezi. Am băut, nu atâta cu sete, cât pentru plăcerea de a gusta apa aia curată şi proaspătă. Apoi, un mic taifas. De acolo, de la izvoare, valea Peleşului urca înainte şi, de la locul nostru, se zărea vârful care străjuia acest capăt de vale seacă. Era plin, şi mai plin decât până acum, de stânci şi bolovani prăbuşiţi, de cascade fără apă, secate, pe unde, la viituri, mai venea câte un şuvoi ca să măture valea. Am stat câteva minute. Nu eram obosiţi, pentru că urcuşul pe vale fusese odihnitor prin frecvenţa, prin mulţimea de frânturi de privelişte: un colţ de stâncă, un trunchi doborât, stâncile cheilor de care am pomenit, amănunte pitoreşti ale unui film neîntrerupt. Am mai adunat şi câte un smoc de flori şi am coborât. Coborâşul a mers ceva mai repede. Am intrat în Sinaia pe unde venisem. Am ajuns la parc, am luat-o pe bulevardul Ghica - cum îi zicea atunci - şi am ajuns în dreptul străduţei care cobora la piaţa de alimente. Aici, Acterienii m-au luat şi pe mine pe străduţă, în jos, şi acolo, în piaţă, m-au urcat la etajul unui restaurant, unde era apartamentul pe care îl închiriaseră. Am găsit-o acolo pe mama lor, doamna Acterian, şi pe surioara lor, Jenica. Doamna Acterian a intrat în vorbă cu mine, după ce am fost prezentat, şi mi s-a plâns că Haig nu mănâncă deloc carne. Că ăia de la restaurant, de la parter, fac nişte şniţele subţiri şi fragede, dar Haig nu dorea să mănânce carne. Ce era să fac? Nu era să-l pun să mănânce carne acolo, în faţa mea! Am dat şi eu din cap. Jenica era o fetiţă care nu trecuse de cinci ani. Între patru şi cinci ani. Foarte ocheşică, foarte frumuşică. Avea trăsături regulate, ochi frumoşi, gene mari, sprâncene frumoase. Era şi cochetă. După ce am aflat eu despre ea şi ea despre mine, cum ne cheamă, doamna Acterian a poftit-o să spună o poezie. Jenica a stat o clipă nehotărâtă, după care a declarat că o să spună poezia, dar numai de după uşă. Prin urmare, la a doua rugăminte a maică-si, s-a băgat după uşa întredeschisă, care ducea la un balcon, şi a spus poezia. Între alte frumuseţi naturale, Jenica avea un păr negru splendid, pe care maică-sa i-l răsucise în zulufi, lungi până la umeri. Cu Jenica după uşă cu zulufii ei, am ascultat poezioara, nu mai ştiu care, am lăudat-o şi Jenica a devenit vioaie. Vizita n-a durat mult. Acterienii mă luaseră la ei ca s-o cunosc pe mama lor, dar şi pe Jenica, şi să ştiu unde şed pentru ca, la un caz de nevoie, când aş fi avut de vorbit cu ei, să ştiu unde să-i caut. Mi-am luat ziua bună şi am plecat. M-am întors pe străduţa îngustă, înclinată şi scurtă, şi am luat-o pe Bulevardul Ghica, până la casa unde locuiam. După-masa, i-am tras un pui de somn şi m-am dus să mă plimb pe Bulevardul Ghica, în partea opusă parcului, acolo unde erau, pe vremea aceea, uzinele Costinescu şi unde, puţin mai jos de uzine, se ridica povârnişul împădurit al muntelui Gagul Mare. Gagul Mare e unul dintre cei trei munţi aşezaţi la şir în dreptul Sinăii, pe partea stângă a râului Prahova. Cum veneai dinspre Predeal, primul munte se numea Cumpătul. Al doilea, cel din mijloc, Piscul Câinelui, se afla în dreptul gării din Sinaia, deci şi al parcului. Al treilea era mai în vale, venea cam în dreptul casei noastre, şi se numea Gagul Mare. Cei trei munţi erau despărţiţi prin două văi adânci. Crestele se întâlneau la vreo 1.800 de metri înălţime, într-o muchie longitudinală, împădurită, care pornea dinspre Sinaia, dinspre Prahova, şi mergea aproape orizontal către fundul văii. Şi, la capătul văii, unde ajungeau muchiile astea, într-o pantă foarte uşoară, acolo se întâlneau într-o a patra muchie, transversală, numită Culmea Baiului. Culmea Baiului nu era împădurită. Numai iarbă. Pe acolo păşteau oile. După-amiază, i-am tras o plimbare pe la poalele muntelui Gagul Mare. Ne-am urcat în pădurea care-l acoperea, am găsit potecuţe frumoase şi nişte pietre de calciu cristalizat, de-o albeaţă de marmură. Seara, mi-am văzut de ai mei, am mai stat de vorbă, am mâncat cu poftă şi m-am culcat.

[...]
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer