Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Fragmente şi cronici ale cărţilor pe hîrtie  Sageata  Cronici de atelier

Cuvânt înainte la Viaţa mea, cu smerenie


Victoria Dragu Dimitriu, pe marginea unei cărţi de Constantin Bărbulescu

17.09.2014
Editura Vremea
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Constantin Bărbulescu
Viaţa mea, cu smerenie
Editura Vremea, 2014



Citiţi un fragment din această carte.

*****
Intro

Constantin Bărbulescu (1907-2003) a fost fiul unuia dintre primii instalatori din România, devenit starostele breslei instalatorilor din Bucureşti. Antrepriza acestuia a realizat instalaţiile de apă şi canalizare ale Expoziţiei Jubiliare din 1906 din Parcul Carol. Fiul a moştenit înclinaţia către inginerie a tatălui şi, după anii de şcoală de-a lungul cărora i-a avut colegi şi prieteni pe Mircea Eliade şi pe fraţii Acterian, a absolvit Institutul Politehnic din Bucureşti. Ulterior, la înfiinţarea Industriei Aeronautice Româneşti, a fost colaborator al profesorului Elie Carafoli, şi mai apoi cercetător.
Victoria Dragu Dimitriu a publicat un interviu cu inginerul Constantin Bărbulescu în volumul Poveşti ale domnilor din Bucureşti apărut la Editura Vremea în anul 2005. În paralel, Constantin Bărbulescu a lăsat moştenire nepoţilor săi alte câteva zeci de ore de înregistrări despre familii, branşe, străzi şi case bucureştene şi, în general, despre viaţa românilor din interbelic. Casetele au fost transcrise de una dintre fiicele sale, doamna Teodora Bărbulescu, şi astfel amintirile acestea pot apărea în volum, cu o introducere de Victoria Dragu Dimitriu.

Victoria Dragu Dimitriu a fost realizator la Redacţia Culturală a Radiodifuziunii Române. A semnat emisiunile Atlas Cultural, Eminesciana, Bucureşti, istorii scrise şi nescrise, Arhipelagul Bucureşti. A publicat volume de poezie şi romane.
Din 2004 încoace, publică o serie de lucrări închinate Bucureştilor, volume de convorbiri cu locuitori ai Capitalei, care aruncă o lumină neaşteptată asupra unor detalii pitoreşti, savuroase şi adeseori importante ale istoriei urbei. Seria s-a bucurat de un succes binemeritat. Poveşti ale doamnelor din Bucureşti, Poveşti ale domnilor din Bucureşti, Alte poveşti ale Doamnelor şi Domnilor din Bucureşti, Poveştile unui Domn din Bucureşti, Doamne şi Domni la răspântii bucureştene, Poveşti cu statui şi fântâni din Bucureşti, Povestea unei familii din Bucureşti. Grecenii, Poveşti ale comorilor din Bucureşti, Trei doamne cu poveşti din Bucureşti au fost citite cu încântare şi au contribuit nu numai la buna cunoaştere a istoriei Bucureştilor, ci şi la sporirea dragostei locuitorilor pentru acest oraş neiubit şi nedreptăţit.

Cuvânt înainte

Mai înainte de a ajunge acolo, în strada Vasile Lucaci, numărul 87, mi se vorbise mult despre inginerul Constantin Bărbulescu. Avocatul Dinu Roco, strălucit om al barei, publicist şi iubitor al Bucureştilor, îmi dăruise, pe lângă tezaurul amintirilor sale despre oraş, şi un nume. Spusese, cu verva sa plină de bunătate: Trebuie să-l cunoaşteţi pe inginerul Constantin Bărbulescu. A învăţat la Liceul "Spiru Haret", ca şi mine, dar era cu vreo cinci ani mai mare, coleg de clasă cu Mircea Eliade, cu Haig Acterian, prieten cu ei. Şi e bucureştean de viţă, ştie tot, iubeşte oraşul, e stăpânul unei lumi de întâmplări, întinse de-a lungul întregului veac XX.

În februarie 2002, am trecut pentru prima oară pragul casei din strada Lucaci 87. Timp de un an şi câteva luni, până în vara lui 2003, când inginerul Constantin Bărbulescu s-a stins din viaţă, am înregistrat, în biblioteca plină de tablouri şi cărţi, câteva zeci de casete cu poveşti despre familia sa şi întemeierile ei bucureştene, despre oraşul copilăriei şi al tinereţii sale, despre Bucureştii sub bombardamente şi sub ocupaţii străine, despre oraşul suind din ruine şi prăbuşindu-se iar, strivit de lăcomia imperiilor, despre frumuseţea simplă şi tainică a unui platan de pe strada Popa Soare, despre solemnitatea unei parade pe Calea Victoriei etc. Era un trăitor şi un martor treaz, era cu adevărat stăpânul unei lumi de chipuri, imagini şi experienţe.

Absolvent al Institutului Politehnic din Bucureşti, devenise colaborator al profesorului Elie Carafoli, la înfiinţarea Industriei Aeronautice Româneşti, fusese apoi cercetător în diferite alte domenii industriale la IPROMET şi la Institutul de Cercetări şi Proiectări pentru Hârtie şi Celuloză.

Şi-a legat numele de Masoneria Română, în care a fost iniţiat în anul 1936, ajunsese la gradul 33 şi ultim, fiind Locotenent, Mare Comandor al Supremului Consiliu de Rit Scoţian Antic şi Acceptat şi - în ultimii ani de viaţă - decanul de vârstă al fraţilor săi.

Vorbea nespus de frumos, cu un ton uneori visător, retrăind povestea, alteori exact, ca la un curs universitar. Ar fi putut să scrie, dar nu mai vedea. Ochiul închis pe dinafară se deschidea fabulos pe dinăuntru. Se oprea câteodată din povestit, ca şi cum ar fi vrut să-şi vadă gândurile.

Îşi cerceta iluminat trecutul, rămânând mereu ancorat în prezent, om al vremii sale, un înţelept al cetăţii. Nu era un paseist refugiat în amintiri, le rememora anume pentru a înţelege mai bine lumea în clocot din jurul său. Era dintre cei care povestesc pentru a smulge ceva morţii, cum spune André Malraux, ridica în lumină clipe de frumuseţe şi experienţe cu miez, spera să nu le dea pierzării, odată cu dispariţia sa, să nu stingă sâmburele candelei aprinse de înaintaşii săi.

Mă aştepta aşezat în fotoliu, lângă raftul de bibliotecă de la fereastră, iar la picioare i se întindea câinele mult iubit, lupoaica Ana. Începea înregistrarea, ne opream, când şi când, să ne sfătuim. Socoteam că e interesant ce povesteşte, nu divaga prea mult? Nu amintea despre faptul că nu mai vede şi că abia mai aude. Nu spunea niciodată că bătrâneţea e o povară. Nu-şi folosea vârsta ca pe o scuză. Nu uita niciodată de unde pornise o paranteză, nu se lăsa niciodată purtat de emoţii, deşi iubea nespus oraşul şi oamenii pierduţi în adâncurile timpului.

Când toate acestea au încetat, când convorbirile noastre, întrerupte de Parce, au devenit capitolul unei cărţi, când n-am mai mers spre casa lor, pe străzile care ne legau (Sfântul Ştefan, Plantelor, Doctor Burghelea, Dimineţii, Popa Soare, Mântuleasa, Pictor Luchian), m-a consolat gândul că, în afară de paginile apărute în Poveşti ale domnilor din Bucureşti, inginerul Constantin Bărbulescu lăsase moştenire alor săi alte câteva zeci de ore de înregistrări, solilocvii pe casete magnetice, istoria vieţii sale, spusă de el însuşi, atât cât apucase să istorisească. De fapt, povestea elitei de ziditori ai Bucureştilor de la începutul secolului XX, a naşterii şi a consolidării clasei de mijloc, povestea unor străzi, a unor branşe, a unor case, a unor familii bucureştene cu rădăcini înfipte în tot trupul ţării.

Unul dintre nepoţi, Mihai Coroi, plecat pe atunci departe de ţară, îşi rugase bunicul să-i povestească despre neamul lor, având grijă să-i dăruiască un mic aparat de înregistrat şi casetele. Era un leac de dor şi pentru cel plecat în lume, şi pentru cel rămas acasă. Când domnul Constantin Bărbulescu a început să-şi depene amintirile, lui i se adresa, nepotului absent. Fie că îi vorbea despre cântecele timpului său, fie despre jocurile copiilor, fie despre traseele tramvaielor, fie despre Primul Război, aşa cum îl urmăreau pe hărţi bucureştenii, aşa cum îl trăiau în oraşul apăsat de lipsuri, de frig, de întuneric şi de disperare - povestitorul îşi echilibra în cuvinte şi în glas căldura şi umorul, tristeţea şi mândria, spaima şi speranţa.

În aceste memorii neîncheiate, sentimentul dominant este iubirea. Pentru oraş, pentru părintele său, pentru muzică, pentru ţară. Domnul Bărbulescu, aşa cum nu am încetat niciodată să-l numesc în sinea mea, nu povestea cu gândul că îl vor auzi şi alţii, în afară de ai lui, nu se gândea că vorbele imprimate pe bandă magnetică vor dobândi veşmântul tiparului. Povestea simplu, pentru nepoţii şi copiii săi, povestea pentru el însuşi, fără să calculeze efectele educative, fără să îndulcească, fără să înfiereze, fără să dorească să impresioneze, fără să întocmească astfel versiuni eroice. Povestea aşa cum a fost, simplu, cald, câteodată ironic, câteodată amar, câteodată duios. În liniştea odăii sale, fredona pentru nepot câte un cântec pe care-l iubise, fie pentru că animase oştirile române în luptele lor, fie pentru că răsunase în întunericul unei săli de cinematograf interbelic. Cântecele acelea, fireşte, apar în pagina scrisă cu numai o parte din fluxul emoţional sau comic sau eroic, acela al textului. Şi îmi pare rău că nu se poate altfel. Pentru că în vocea nonagenară care căuta să învie melodiile de odinioară era toată ardoarea unei vieţi trăite cu bucurie şi recunoştinţă, cu sete de muncă, de frumos, de cucerire a tuturor darurilor lumii.

Fiica sa, doamna Teodora Bărbulescu, doctor în biologie, cercetătoare la Institutul Naţional de Gerontologie şi Geriatrie, unul dintre colaboratorii apropiaţi ai profesoarei Ana Aslan, a fost aceea care a transcris casetele. Împreună cu surorile sale, doamna Anca Hanganu, inginer la I.T.B., şi doamna Rodica Eugenia Coroi, doctor în matematici, conferenţiar la Catedra de matematici a Academiei de Studii Economice, fac parte din acele familii legate, în care copiii şi părinţii, bunicii şi nepoţii se merită unii pe alţii, ştiu să preia ştafeta şi să o ducă până la capătul cursei. Cartea aceasta este o flacără, care vine spre noi de la începutul veacului trecut. Chiar dacă domnul Constantin Bărbulescu nu a apucat să depene povestea până la capăt, mesajul său ne apare întreg. E al iubirii de oameni, de ţară, de Bucureşti. Dacă, citind aceste confesiuni, inima vi se va strânge, dacă ochii vi se vor umezi ori dacă veţi zâmbi fără voie, înseamnă că aţi primit din plin valul de iubire dăinuitoare a unui bucureştean pur-sânge şi că prin fiecare dintre noi, cititorii, iubirea aceasta a prins viaţă din nou.

(Victoria Dragu Dimitriu)
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer