Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Personale  Sageata  Loc de citit

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Ultimul leopard


Ioana Bâldea Constantinescu

23.09.2014
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
E cumpărată de undeva de pe lângă Place Contrescarpe cartea despre Hemingway. Mă rog, e mai mult un album: Jean-Pierre Pustienne reface drumul de la Mister Kid la Papa Hemingway trecând prin barurile lui fetiş, în care povestea s-a amestecat cu pahare de daiquiri şi mojito: la Paris, la Ritz, Harry's Bar de la Veneţia, Floridita, din Cuba şi La Cloiserie de Lilas, înapoi la Paris. Mă uit la fotografii, citesc textul pe diagonală. Hemingway şi Martha Gellhorn, Hemingway şi Marlene Dietrich, Hemingway şi Ingrid Bergman. Hemingway şi Fidel Castro. Scene de vânătoare. De box. De boemă. Dialoguri cu Ava Gardner ("Îţi mărturisesc", i-ar fi spus Hemingway, că-mi petrec o mare parte din timp ucigând animale şi peşti ca să nu mă omor pe mine însumi."). Şi Ava Gardner, hipnotic de frumoasă, în Zăpezile de pe Kilimanjaro. Filmul din 1952, cu ea şi cu Gregory Peck.

Şi uite-aşa îmi dau seama că eu, când îl revizitez pe Hemingway, aleg aproape întotddeauna Fiesta. Acolo, la Pamplona, lângă zâmbetul prefabricat al lui Brett Ashley, bântuit de angoasă şi traumă într-o Spanie solară, violentă şi vitală îl regăsesc cel mai des. Ei, azi o să se rupă lanţul ăsta.

Nu-m aduc aminte când am citit ultima oară Zăpezile de pe Kilimanjaro. Nu-mi aduc aminte nici când le-am citit prima oară. Cumva, însă, acum nu mai contează. Florăresele îşi vopsesc florile în stradă în Place Contrescarpe şi vopseaua curge pe caldarâm, hiena pândeşte moartea scriitorul cu imaginaţia necangrenată de infecţia care-i mănâncă piciorul, Fitzgerald traversează, fantomatic, un cadru ("...se gândi la bietul Julian şi la viziunea lui romantică asupra lor şi cum scrisese o povestire care începea cu fraza "Cei foarte bogaţi sunt oameni diferiţi de oameni ca tine sau ca mine".), moartea miroase, se ghemuieşte, se ascunde într-un pahar cu whisky.

Zăpezile de pe Kilimanjaro e o povestire publicată în 1936, în Esquire. Eroul, jumătate scriitor, jumătate gigolo, moare într-un safari, conştient că, o dată cu el, mor toate poveştile nescrise. Şi, cât timp trupul zace pe un pat de campanie, flagelând violent femeia bogată şi prea îndatoritoare cu care s-a nimerit să-şi împartă ultima aventură, mintea zboară la Paris, la Istanbul, în Schrunz, la New York şi pe malul unui râu plin de păstrăvi în Pădurea Neagră,  în tranşee şi în aşternuturi, în taxiuri şi în încăiereri de stradă, în gări şi în hotelul parizian, de pe Rue Descartes, unde a murit Verlaine. Aproape de aceeaşi Place Contescarpe. Traversează, pe bicicletă, strada Cardinal Lemoine. Revede cărarea pe care bunicul culegea mure şi cazanele în care se făcea leşie şi puştile lui. Îi ajută pe ceilalţi să taie măruntaiele ofiţerului Williamson, încurcate în sârmă ghimpată şi nu uită niciodată urletele lui pe care nu le potolesc toate tabletele de morfină pe care le avea la el, se ceartă cu ea, singura căreia îi scrisese vreodată, aşa cum nu s-ar fi putut certa niciodată cu cea de acum ("Nu se certase prea mult cu femeia asta, în timp ce cu cele pe care le iubise se certase într-atât încât până la urmă certurile astea corozive ucideau ce trăiseră împreună".). Pe fundal, urletul hienei. Şi eu, în colţul pagini. Nu-mi revin. 1936? Pare scrisă mâine. Şi toate, toate sunt atât de...vii. Fluide. Fizice, aproape. Jocul de planuri, timpul suspendat, tonul (Doamne, tonul şi schimbările de ritm, sincronizate la vârstă, durere, iubire, blazare!), tablourile, fiecare perfect în sine, cel puţin zece poveşti într-una, perfect comprimate şi perfect  încastrate în armătura peisajului mai mare, ca nişte miniaturi lucrate sub lupă, zăpezile şi hiena, madlena proustiană subtilă şi percutantă, pulsiunile amoroase şi îngemănarea lor cu zvâcnetul morţii, toate sunt f ă r ă  c u s u r ! Cum o termin, o iau de la capăt (cum o fi, totuşi, posibil, să fi uitat cât de incredibil de bine scrisă e povestirea asta!?!; numai ea să fi fost şi deja Hemingway era un zeu!).

"Kilimanjaro este un munte acoperit de zăpadă, are o înălţime de 5 892 metri şi se spune că e cel mai înalt munte din Africa. Vârful dinspre apus este numit de masai "Ngàje Ngài", Casa Domnului. Foarte aproape de acest vârf se află hoitul îngheţat şi uscat al unui leopard. Nimeni nu a putut explica ce căuta leopardul la o asemenea înălţime."

Aşa începe. Genial, nu? Şi te ţine acolo, la 5 892 de metri, în frig, în căldură insuportabilă, în durere, dezgust, duhoare şi rămăşiţe de iubire mai insuportabile decât durerea, dezgustul şi duhoarea aproape douăzeci de pagini. Când o termin de citit, a doua oară, am uitat de album şi pe cuvânt dacă mă mai interesează că Hemingway era cam misogin, cam nevrotic şi 100% alcoolic. Faptul că literatura îţi poate lăsa un asemenea gol în stomac justifică fiecare pas pe care leopardul îl face acolo, la 5 892 de metri, unde numai suflarea divină se aventurează.

Brusc, foarte dor de Place Contrescarpe.

Şi de o Africă pe care nu am văzut-o niciodată.
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer