Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Eseu  Sageata  4SPACE

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Harry Stern, confratele său Jean Monda şi alţi arhitecţi din România


Augustin Ioan

30.09.2014
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Nu demult, prin bunăvoinţa editoarei, doamna profesor Iris Aravot, de la Technion Haifa, Israel, am primit volumul Harry Stern and the Architectural Modernism in Bucharest (titlul şi textul cărţii au versiuni în română şi ebraică). Volumul a apărut sub egida Facultăţii de Arhitectură şi Urbanism de la Technion şi este elegant redactat şi bogat ilustrat. Contributorii cărţii sunt, pe rând, fiica arhitectului, Danna Davis Stern, apoi editorul volumului, doamna profesor Iris Aravot, urmată de prof. Mihaela Criticos (directorul Departamentului de Istorie, Teorie şi Conservarea Patrimoniului de la UAUIM Bucureşti), de Simona Or-Munteanu, autoarea unui masterat despre arhitectura produsă de arhitecţi de etnie evreiască în România secolului al XX-lea, pe care tot prof. Iris Aravot (ea însăşi cu origini în România) l-a îndrumat (am avut şi eu un rol, modest, de îndrumare); urmate de fostul nostru profesor Mihail Caffe, Anca Ciuciu şi Raya Zommer-Tal. Cum se şi cuvine, cartea descrie peisajul societal şi profesional în care se insera activitatea - extrem de importantă - a arhitecţilor de origine evreiască, descrie doar câteva personalităţi dintre câte au lucrat atunci şi, de bună seamă, insistă asupra lui Harry Stern care, alături de Marcel Janco şi Jean Monda sunt, probabil, cei mai importanţi trei arhitecţi de origine evreiască activi în spaţiul bucureştean al secolului trecut. Abia când vedem un astfel de studiu, unul dintre prea multele care ne lipsesc, ne dăm seama de importanta moştenire arhitecturală modern(ist)ă pe care ne-au lăsat-o aceştia trei şi mulţi alţii, de altfel, dintre care profesorii Dorian Hardt şi Mihail Caffe, prezentat şi, respectiv, prezent în volumul de faţă, mi-au fost şi mie profesori (pe un altul, prof. Benedek, l-am prins decan în şcoală, dar nu am lucrat direct cu dânsul).
 
De moştenirea lui Jean Monda, mai sus pomenit, se ocupă şi autorii unui remarcabil proiect cultural girat financiar de OAR (www.jeanmonda.blogspot.ro) şi academic de o familie de tineri colegi, Mihaela şi Răzvan Lăcraru. Şcolit la Milano, Jean Monda (de altfel, cu varii succese, un foarte prolific autor de cărţi de arhitectură într-un peisaj complet pustiit, cel al anilor şaptezeci şi optzeci autohtoni) avea un aer uşor oblic în raport cu atmosfera franţuzită a Bucureştilor interbelici, devreme ce isprăvise Politehnica din Milano în 1924, pentru ca, devenit mai târziu profesor, să îi fie coleg lui Harry Stern la Colegiul Evreiesc, fondat ca urmare a persecuţiilor antisemite, pe care, acum, le cunoaştem. Influenţa Art Deco de la început se estompează cu timpul, iar Jean Monda devine un modernist pur şi simplu, cu elegante intervenţii în ţesătura oraşului Bucureşti. Nu e vorba propriu zis despre o carte, ci, mai degrabă, despre un ghid compilat din literatura, prea puţină, pe care o avem la îndemână, care să conducă pe cititorul interesat şi, măcar puţin, avizat pe un Traseu arhitectural Jean Monda (cum sună titlul întreg al publicaţiei).
 
Nu e singurul arhitect vizat pentru un asemenea ghid pentru un tur arhitectural de către familia Lăcraru. Mai am dinaintea ochilor, acum, Traseul arhitectural Virginia Andreescu Haret (fiica marelui fondator de şcoală şi de şcoli, Spiru Haret, precum şi prima femeie arhitect din România) şi cel dedicat lui Arghir Culina au văzut deja lumina tiparului.
 
Mă bucur nespus că asemenea proiecte apar, în sfârşit. Mă bucur că ele se adresează zonelor de (pen)umbră lăsate în istoria arhitecturii din România, din ignoranţă sau deliberat. Mă bucur că există interes, chiar unul detectivistic, pentru a le lumina, împotriva lipsei de documente şi, uneori, a tăcerii vinovate lăsate ca o cortină peste episoade neconvenabile.
 
Mă simt asemănător şi confrate, cu toată smerenia, cu toţi aceşti înaintaşi care au îndrăznit, care au făcut pasul în plus faţă de strictul necesar, care ne lasă o moştenire pe care, mă grăbesc să adaug, nu o tratăm întotdeauna cu afecţiunea pe care o merită.
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer