Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Eseu  Sageata  Evul Media

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

De ce s-ar lăsa europeanul recunoscut? (căderea în identitate) (II)


Bogdan Ghiu

28.09.2014
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Pînă acum, în toată istoria ei şi (deci) în toată istoria lumii, (şi deci) în toată istoria (pur şi simplu), Europa, ca unic subiect, ca subiect suveran, ca arhi-subiect istoric a fost cea care i-a obiectivat, adică definit, identificat pe ceilalţi. Prin acţiunea conjugată a celebrului cuplu (de forţe) putere-cunoaştere. Europa a fost făuritoarea de Lume pentru că a creat identităţi, fie şi obligînd la reacţii şi replici identitare. Cînd spun însă Europa, trebuie să ne gîndim la concurenţa şi adversitatea politică intra-europeană, intestină, a ideii imperiale: Europa a fost prima Lume.
 
Or, pentru ca, azi, Europa să devină o identitate de acelaşi tip cu identităţile (să le spunem) istorice pe care ea însăşi le-a creat, trebuie, pe de o parte, ca ea să fi încetat să mai fie Subiectul Universal şi, pe de altă parte, ca de undeva să înceapă, să fi început să se exercite, asupra Europei (ca identitate de tip secund, derivat, ferit, ca pîn acum), presiuni dez-identitare puternice.
 
Întrebarea "Cum recunoaştem un european?" (care întrebare, nu normativ, fişă poliţienească trebuie să fie) nu s-ar fi pus, nu s-ar fi putut pune dacă Europa n-ar fi ameninţată tocmai de (şi cu) un proces de identificare, adică de dez-identificare. Europa se simte, astăzi, somată să devină o identitate (post-naţională şi post-imperială, post-colonială), adică să accepte să devină ceea ce e - sau altceva, să aleagă din sine: să se critice, să se discearnă pe ea însăşi.
 
Europa începe să fie insolitată în lume, dar mîndria istorică n-o lasă ca identitatea să-i fie dată, creată, impusă. Ea încearcă, azi, să se auto-creeze substanţial, să se auto-opereze, dar reflexivitatea acţională, performativă e mult mai dificilă şi plină de aporii decît cea filosofică, ideală.
 
Multă vreme, întreaga istorie de fapt (şi tocmai ca istorie), Europa a fost Lumea însăşi, fondul pe care, ca în fenomenologia percepţiei, se profilau - erau "substanţial" perceptibile - toate celelalte identităţi, tocmai ca identităţi (o capcană). Acum cînd nu mai acoperă Lumea însăşi, cînd nu mai poate fi şi scena, şi textul, şi actorul (ca la Shakespeare), tocmai pentru a putea să rămînă, să fie actor, Europa trebuie, deci, să aleagă, adică să renunţe le pretenţiile deja depăşite de a fi scenă şi text pentru a putea fi, măcar, actor. Dacă nu vrea să fie pur şi simplu nimic, un teritoriu rezidual, o umbră identitară. Ceea ce aproape că e.
 
"Şmecheria" sau "viclenia" raţional-istorică a Europei, identificatorul tuturor celorlalţi tocmai pentru a-i prinde în capcană şi a-i ţine închişi în identităţi exploatabile, profitabile nu mai ţine. Doar aparent paradoxal, ca să rămînă la fel de mult, Europa trebuie să vrea mai puţin şi mai precis. Altfel spus, ca să-şi păstreze bogăţia de posibiluri, Europa trebuie să aleagă între ele.
 
Cum recunoaştem un european? Păi, tocmai, bine ar fi fost să nu-l fi putut, în continuare, recunoaşte, să fi putut spune, în continuare, Europeanul e Omul, pur şi simplu.
 
Nimic, de fapt, nu s-a schimbat, europeanul este recongnoscibil tocmai prin faptul că e irecognoscibil, prin ne-particularizarea sa, prin caracterul său generic, "universal", "fără calităţi" - prin faptul că e pretutindeni acasă: tocmai de aceea nu poate fi recunoscut, şi tocmai prin asta se recunoaşte, Omul-Lume. Europeanul e omul deteritorializat, în continuă deteritorializare, omul voiajelor lungi şi al intereselor universale, omul transportului şi, deci, al metaforei. Europeanul e omul metaforic, Omul-Capital. Mai mult (adică strategic mai util) decît Omul Universal, Europeanul e Omul Global, omul globalităţii. Afabil, începe să vrea să fie recunoscut de către ceilalţi, adică să accepte şi el "căderea în istorie" şi în lume, alături de ceilalţi şi împreună cu ei, trecînd prin sacrificiul ontologic la care-l supune banala pozitivare substanţial-identitară.
 
Europeanul este fostul stăpîn, a cărui supremă, universală înţelepciune trebuie să fie tocmai suspiciunea faţă de stăpîni, dominaţii, imperii. Poate tocmai de aceea, europeanul viitorului imediat ar trebui căutat, tipologic, în Estul Europei, în ţări stăpînite şi ne-stăpînitoare. În ţări repetat, vertiginos dez-identificate, cu identităţi "moi", "slabe" sau multiple, conflictuale - precum Ucraina, de pildă.      
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer