Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Proză scurtă  Sageata  Povestiri minimaliste

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Accidentul şi Magicianul


Manu Anghelescu

29.09.2014
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Welcome to Ithaca

Am plecat şi noi ca tot românul în vacanţă în Grecia. Tot în Lefkada, Ithaca lui Homer, unde mai fuseserăm cu două veri înainte. Deşi cu doi bebeluşi, numai concediu nu ne aşteptam să fie această încercare disperată de a fi şi noi la mare, printre munţi şi insule, Afrodite şi Odisei.

Drumul de 15 ore mi s-a părut suportabil, până când Ştefan, după o noapte, o dimineaţă şi un prânz digerate tot în scaunul de maşină, începe să urle înăbuşit: Nu mai poooot! Atunci mi-am dat seama cât drum bătuserăm (mă uitam la ochii împăienjeniţi ai lui Răzvan care condusese la limita anduranţei şi mă gândeam în sinea mea: sigur merită efortul, adică trebuie să merite). Şi după cele mitice 15 ore de nesomn, în care nu mai distingeam bine realitatea de vis, am ajuns la mare: o Mare Ionică, fosforescent de albastră, înconjurată de munţi înalţi. Edenul! Ne-am aruncat cu mic, cu mare, în nisip. Ca după un pelerinaj de luni de zile. Ne-am tolănit şi alungit printre pietricelele calde, ca nişte pisoi la ţîţa pisicii mame (Xenia cunoaşte cel mai bine acest sentiment, drept pentru care înţărcatul devine un act imperios necesar). După care, din nou în maşină, către casa din deal, unde ne aşteptau proprietarii. Mai precis, un conac suspendat, într-un sat de băbuţe grecoaice, cu multe de icoane ortodoxe şi carafe cu macrameuri. Bunica mea ar fi fost încântată: cearceafuri cusute de mână, bibelouri de sticlă. Eram ca într-o nuvelă, în care noi, personajele principale, mutaserăm acţiunea în acest sătuc dintr-o insulă grecească. Dacă mutam Făgăraşul în Marea Ionică, obţineam peisajul pe care îl absorbeam în fiecare dimineaţă. Acolo, printre scorpioni şi stânci, multe scări şi emoţii legate de securizarea spaţiului nu foarte kid friendly, am vieţuit o săptămână. După care ne-am hotărât să ne mutăm chiar pe malul mării. Acolo a început adevărata încercare şi marea palmă în formă de lecţie de viaţă pe care aveam să o primesc:

Croaziera lui Onasis

După o noapte nu tocmai dormită, într-un pat cu arcuri aspre, bine ascunse la prima vedere, plecăm într-o croazieră de o zi. Adică încercam să plecăm, pentru că iniţial vasul pleacă fără noi, mai bine zis, fără formaţia completă în care fuseserăm la plecare. Primul semn ciudat, destul de evident, legat de superstiţia cum că nici o întoarcere din cale nu e de bun augur, fusese lansat. Doar că nu-mi vine să las acest camuflat semnal de alarmă să decidă în locul meu. În plus, biletele fuseseră achitate, ca să nu mai pun la socoteală dezamăgirea lui Ştefan, care nu putea fi răscumpărată. Aşa că las vaporul să se întoarcă după noi, cu tot cu turiştii amuzaţi şi / sau nervoşi de la bord. Ne îmbarcăm deci, cu tot cu copiii care nu păreau prea promiţători din perspectiva unei lejerităţi a călătoriei cu presupusa corabie de piraţi. După câteva legănări, ajungem la o grotă. Unii fac baie, în timp ce pensionarii francezi fac poze. Facem puţin mişto de situaţie, în stil Gonzo, făcând aluzie la o comedie franceză în care sunt satirizaţi francezii plecaţi în excursii all inclusive. Les Bronzes se numeşte comedia şi face toţi francii (sic!). Dar să revin la filmul nostru: din start remarc stâncile, ca cele din Ton Sai Beach, de acum patru ani, din Thailanda. Atracţia stâncii devine tot mai puternică, mai ales că erau peste tot formaţiuni de insule şi insuliţe, cu păduri de măslini şi stânci, vile de oameni bogaţi şi foarte bogaţi, sătuce de pescari. Ajungem şi la insula pe care o mai vizitasem acum doi ani. Superbă, aşa cum o lăsasem. Albastrul mării părea retuşat într-un program iar drumul către cafeneaua din sat era o potecă de poveste. Ne puneam albăstrele în păr, copiii încep să se joace cu pietricele de pe marginea drumului, în timp ce respirăm în sfârşit un aer de vacanţă.

Bug in the system

Totul pare relaxat, uşor, vaporos. Ajungem la nişte formaţiuni stâncoase, chiar lângă drumul principal. Inspirată de peisajele din jur, îmi vine un chef nebun să pun mâna pe bolovanii de lângă drum. Aşa, în joacă. Evident, nici prin gând nu-mi trece că ar putea fi o zonă friabilă. Stâncile arătau destul de solide, în plus eram într-un loc cu oameni şi drumuri, cu cafenele şi turişti, nu în vreo pustietate. Şi oricum, înălţimea bolovanilor nu depăşea doi metri înălţime. Ştefan, ca şi mine, părea foarte încântat să se urce pe ele. Facem două, trei, mişcări şi ne dăm jos. Alegem să scurtăm drumul de maşină. Urcă el primul şi ajunge sus, de unde se uită la mine, fluturând mâna în semn de salut. Încep şi eu minuscula ascensiune, cu zâmbetul pe buze: briza mării, soare, mult albastru, verde, oameni relaxaţi. Timp în care, într-o fracţiune de secundă, simt cum îmi fuge stânca de sub picioare, despicându-se în câţiva bolovani imenşi, care m-ar fi strivit fără replică dacă hazardul nu s-ar fi hotărât sa-mi mai dea o şansă. Aşa că, din reflex (e incredibil ce reflexe se pot activa în cazuri de urgenţă extremă), împing stânca cu putere, ca şi cum aş fi împins o minge care venea cu viteză înspre mine. Sunt atât de perplexă la vederea celor doi melci care se ascundeau după stânca căzută, încât nu-mi dau seama ca la piciorul stâng se deschisese un crater epidermic sângerând. Simt că ameţesc, cu privirea la Ştefan, care la cei doi ani jumate nu realiza decât că apăruseră doi melci de după stâncă. Am un uşor sentiment de penibil. Ca şi cum aş fi fost prinsă copiind la materia la care eram cel mai conştiincioasă. Ca şi cum, deodată, toată lumea s-ar fi prins că sunt o impostoare.

Mă las în jos, simţind că inima îmi pulsează aiurea şi că încep să transpir rece. Mă uit la picior şi aproape că vreau să dispar de groaza imaginii nou apărute. Şi, culmea, numai ce recitisem cu o zi înainte pasajul cu tortura, din Magicianul de Fowles. Mi se părea, la modul cel mai absurd, că retrăiesc scenetele din insula Phraxos, cu o brutalitate de neînţeles. Cum, nu fusese doar o mascaradă? Eram doar în Grecia, la fel ca şi Nicholas, supusă unui experiment...

Probabil ca mintea mi-o luase puţin razna, de la valul de adrenalină care îmi invadase corpul, în încercarea de a salva ce era de salvat. Imaginea tibiei descărnate prin sanda era atât de şocantă încât nu-mi vine să desfac bandajul improvizat de Răzvan atunci când apare o grecoaică localnică, cu şerveţele şi batiste umede. Îmi era clar că rana era mult mai adâncă decât bănuia bătrânica. Not just a scratch. Eram hipnotizată. Gianina o ţinea pe Xenia şi Răzvan pe Ştefan care tot întreba de melci. Era clar că trebuia sa mă ia o maşină până în port. Cu bluza de copiii roşie în jurul tibiei şi cu o pungă cu gheaţă peste, oprim o maşină de brutărie. Omul mă ia până în port, întrebându-mă de unde suntem. Mă simt şi ridicol şi speriată. Putea ieşi mult mai grav. Nu ştiam dacă am vreun tendon tăiat, dar eram cu toţii în viaţă. În plus, nu-mi pierdusem piciorul. Brutarul mă ţine de vorbă: era un pescar care trăise o vreme la Galaţi şi Constanţa. Îşi aprinse o ţigară. Era calm. Vorbea puţin româneşte. Mă liniştisem şi eu, cu tot cu rana deschisă, pe care nu aveam curajul să o văd încă. În portul de la Meganissi aflăm că avem un ferry în cinci minute. Unul dintre pescari vine cu o apă şi cu două fiole de paracetamol: Take two. The pain will come. Avea dreptate. Piciorul îmi era cumva amorţit, ca şi cum corpul trimise anestezice în zona afectată, astfel încât nu simţeam decât tensiune, dar suportabilă. Drumul pe ferry părea rupt dintr-un film mut. Într-un fel eram fericită că scăpasem numai cu atât, deşi încă nu ştiam ce însemna acel "numai atât". Pe vas copii alergau în timp ce unii făceau poze. Eu trăiam într-un momentum greu de descris. Eram, contrar absurdului şi schimbării bruşte de situaţie, într-o stare de pace incredibilă. Eram ca drogată, vedeam culorile pulsând, marea în splendoarea ei, briza răcoroasă. Când intrasem în ferry tocmai coborau o duzină de greci şi grecoaice îmbrăcaţi ca pentru înmormântare. Da, eram fericită. Scăpasem cu puţin. Magicianul fusese de partea mea, de partea noastră.

Highway to Paradise

În portul Nidri ne oprim un strop la unul dintre restaurantele de pe plajă. Chelnerul se oferă imediat să mă duca cu scuterul până la centrul de prim ajutor. Superbi aceşti oameni ai insulei greceşti. Superbi în normalitatea lor. La centrul de prim ajutor stau pe terasă. Ţigările doctorului stăteau tolănite pe masa de afară. Ca la cafenea. Copiii, Gianina şi Răzvan nu ajunseseră încă. Era linişte. Poate printre puţinele momente de linişte din ultima perioadă. Nu-mi urla nimeni în urechi, nu-mi cerea nimeni nimic. Savurez momentul, în modul cel mai paradoxal. Uit de rana deschisă. Simt briza, o palpez. Mă simt fantastic. Cu siguranţă înnebunisem puţin. Experimentul lui Conchis îmi luase şi ultima fărâmă de minte care îmi mai rămăsese. Era rândul meu: cu un calm ciudat, îmi dezlipesc pansamentul improvizat, îmi dau jos şi punga cu gheaţă şi mă uit la rana deschisă, ca şi cum aş fi studiat chirurgia ani de zile. Arăta sinistru: o tibie golită parţial de carne. Dar cum de nu mă durea în aşa hal încât să-mi vină să urlu? Nu înţelegeam starea care pusese stăpânire pe mine, ca un val de opium. Vine şi doctorul grec. Se uită cu milă la picior şi cu un dram de zâmbet la mine: Congratulations! This is pretty huge, ha? într-o engleză cu un puternic accent grecesc. După care îl cheamă pe Răzvan să-i arate şi lui rana, timp în care Ştefan alerga prin anticamera cabinetului iar Xenia urla cât o ţineau plămânii. Doctorul grec ne sfătuia să mergem totuşi la spital în Lefkada. Se putea să se fi rupt ceva acolo. Prea era sensibilă zona tibiei: I wouldn't close my wife like this if I were you, îi spuse lui Răzvan în timp ce îmi dezinfecta carnea expusă la lumina lămpii chirurgicale. Mă ustură cumplit, aşa cum nu mai simţisem din copilărie, ca atunci când în lipsă de altceva ne dădeam cu spirt pe julituri: Sorry, ei, I had to do this. Îmi revin rapid şi mă întreb dacă pot fi mai simpatici oamenii insulei.

Ne organizăm să plecam în Lefkada pentru investigaţii. Parcă eram într-un roman poliţist, poate la fel de palpitant ca Magicianul lui Fowles. De data asta Nicholas eram eu. Nicholas, c'est moi... intrând într-un labirint al propriei minţi năucite. Făceam ce era de făcut şi îmi acceptam situaţia cu bucurie. Eram în viaţă.
*

La spitalul din Lefkada, o stare insulară plutea deasupra sălii de aşteptare: Beware of Salle d'attente, fusese avertizat personajul principal din Magicianul. Şi eu mă simţeam la fel de calmă ca şi briza de afară. Poate aveam un pic emoţii, dar ştiam că voi scăpa suportabil de ieftin din tot incidentul. Eram atât de recunoscătoare Universului sau orice ar fi fost, că nu a fost mai rău, încât nu puteam încerca decât un sentiment de pace. Deşi doctorul din port mă sfătuise să venim în Lefkada pentru mai multe investigaţii, aveam un sentiment foarte liniştitor, având parcă o certitudine cum că am să scap cu câteva copci. Nu că urma să fie uşor, ci doar că urma să fie vindecabil.

Coffee island

Şi cum stăteam acolo, în bătaia unui uşor vânt de toamnă, apare o fată înaltă, subţire, la fel de calmă ca şi atmosfera generală. Mă invită în sala de operaţie. Din start am încredere deplină în tânăra doctor chirurg sau rezident (părea atât de tânără încât nu-mi puteam da seama de vârstă, cu sandalele Crocs albastre şi un halat movaliu care îi stăteau bine de tot, ca unei adolescente sportive). Mă urc pe patul de operaţie cu becurile imense deasupra. Aproape că am un sentiment de ruşine legat de rană: era atât de brutală, cu pielea aceea dată la o parte, ca o cortină hidoasă, trasă pentru a-mi dezvălui adevărata personalitate. O lecţie de viaţă într-un bal mascat absurd, într-o loterie grotească, din care aveam să ies cel mai probabil cu o cicatrice vizibilă. Doar că nu mă prea gândeam la asta pe masa de operaţie. Anestezicul local îţi făcea datoria, aşa că stăteam într-o uşoară tensiune, mai mult psihică (oare ce făcea Xenia, pe care o lăsaserăm cu Gianina în Valiliki, oare ce făcea Ştefan care ieşise la masă cu Răzvan?). Şi, în rest, le ascultam pe fata chirurg şi pe asistenta cu ochi verzi vorbind cu o viteză incredibilă în greceşte: ţiţasssţţţţţţ. Suna superb greaca lor. Râdeau şi păreau să se simtă de minune. Mă simţeam din ce în ce mai în siguranţă. La un moment dat simt durere şi fata îmi spune: it's ok, it's just flesh. You were very lucky. Very lucky. Aşa mă gândeam şi eu, la acest noroc din nenoroc. Puteam să-mi pierd laba piciorului. Stânca dislocată arătase ca o lamă de cuţit. Imaginea bolovanului era mai sinistră decât rana deschisă. Eram, culmea culmilor, într-o stare de euforie. Cinci copci: o nimica toată. La final simt din nou durere. Asistenta cu ochi verzi îmi spune: finish, ok? Şi îşi vede mai departe de conversaţia din care înţelesesem ceva cu coffee island. Mă şi gândeam că voi sărbători cu o cafea ieşirea din sala e operaţii. Mă ridic singură. Rana fiind total anesteziată, nu simţeam mare lucru în picior, aşa că încă pot călca pe călcâi (în acel moment îmi venea greu să cred că în zilele următoare şi cea mai mică mişcare a labei piciorului aveam să o simt ca pe un junghi şi că numai cu doze duble de paracetamol aveam să mă simt cât de cât în apele mele). Îi mulţumesc mult fetei-chirurg. Ea, la fel de calmă şi amabilă, îmi prescrie vaccinul anti tetanos care trebuia administrat imediat, Paracetamol şi antibiotic: the wound was very dirty so it has high risk of infection. Chiar şi atunci nu simt pericol. Simt că greul a trecut. Şi ca şi cum am fi băut un ceai împreună, ne luăm la revedere.

Timpul vindecă totul

Ies singură pe poarta spitalului. Soarele pe cer, briza mării în nări; mă simt incredibil de bine. Văd că încă nu mă aşteaptă nimeni (probabil că băieţii sunt încă la masă), aşa că mă îndrept înspre prima cafenea (noroc că în Grecia găsirea unei cafenele este cel mai facil lucru posibil). Cumva, observ că nu am nici măcar un Euro la mine. Îi spun chelnăriţei că aş dori o cafea, dar că nu pot plăti decât atunci când vine familia să mă ia. Evident, no problem: oamenii ăştia ai insulei sunt delicioşi. Şi gândindu-mă puţin la Magicianul lui Fowles, nu-mi pot stăpâni un zâmbet larg: Conchis, ne-ai prins şi de data asta! Timp în care, la masă se aşează două doamne. Şi puţin în engleză, puţin în română şi un strop în greacă, reuşim să lansăm o şuetă, extrem de relaxantă (una dintre doamne avea copii în State şi, deşi stătuse acolo mai mulţi ani, nu îi plăcuse deloc şi hotărâse să se întoarcă la Atena: too much work in America, too crazy. Se afla în Lefkada pentru a-l vizita pe fratele ei care suferise un accident: a second and you are bufff...). Da, aşa era. O secundă de neatenţie şi eşti... Dar nu mă mai gândeam la asta. Probabil că mintea îmi era inundată de tot felul de substanţe care îmi dădeau acea stare de bine absolut, altfel nu-mi puteam da seama de ce mă simţeam atât de bine. Eram fericită. Celebram viaţa (abia seara aveam să realizez, şi fizic şi psihic, ce se întâmplase de fapt, dar mai ales ce se putea întâmpla). Alungam cu mâna gândul, la modul cel mai concret şi atunci, pentru prima oară după trei ani, am simţit nevoia imperioasă de a fuma o ţigară. Şi în acea seară, pe malul mării, la adăpostul fumului de la spirala anti ţânţari şi trăgând în piept un fum tare de tabac, am simţit că pot atinge bucuria de a fi. Eram în acel moment, în plină conştiinţă de sine. Lumea dormea, marea se legăna într-un perpetuum mobile sonor şi eu ştiam că sunt exact acolo unde trebuie, exact când trebuie, reflectând la hazardul unei întâmplări iniţiatice. Take it easy... Dar şi la faptul că, pentru o perioadă va trebui să sar orele de yoga, ca să nu mai zic de ieşitul la stâncă. Pentru o perioadă. Shati, shati. Este timp...

Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer