Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Personale  Sageata  Loc de citit

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

O ceaşcă de Darjeeling


Ioana Bâldea Constantinescu

30.09.2014
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Realitatea este că... mi-a plăcut la nebunie. Deşi n-aş fi zis. Am început să citesc Vulpea albastră, cartea lui Sjón, textierul lui Bjork, într-un weekend aglomerat şi prea puţin prietenos la capitolul apetit/condiţii de lectură. Ok, mi-am zis, are cronici elogioase. E foarte scurtă. Corp de literă mare. Să încercăm, totuşi...

Scena mea favorită nu e din cele spectaculoase, ca episoadele de seducţie aproape thanatică dintre vânător şi pradă. Nu. E ceaşca de Darjeeling pe care Friðrik Botanistul o împarte cu Hálfdán, Idiotul, în camera alăturată celei în care Abba, tânăra sărmană cu duhul pe care Friðrik o avea în grijă, zace fără suflare. Hálfdán nu a mai băut ceai niciodată. Şi acolo, în vecinătatea sicriului, Friðrik îi povesteşte despre valea Darjeeling şi despre păsările ei, care salută venirea dimineţii zburând peste grădinile de ceai şi revărsându-şi trilurile peste culegătorii care adună frunzele fermecate, din zori şi până în noapte. Una din acele frunze îşi împrumută mireasma cantabilă ceainicului care fierbe în pustietatea albă şi îngheţată a unei ferme islandeze.

Imaginea e pe cât de simplă, pe atât de sinestezică, de discursivă. Căldura ceaiului, frumuseţea peisajului, aproape de neconceput pentru mintea lui Hálfdán, toate potenţează durerea pricinuită de pierderea Abbei şi  o vătuiesc într-un înveliş cald - cel al plăcerii trecătoare şi fragile, ca viaţa însăşi.

Mă gândesc, instantaneu, la Împăratul de îngheţată, poemul lui Wallace Stevens - aceeaşi îngemănare de camere în care gustul, savoarea şi duhoarea morţii se petrec o clipă, doar o clipă.

Toată cartea e aşa, un poem fin ca filigranul fulgului de nea pe osatura suplă şi oţelită, parcă, a unei naraţiuni în care legendele Nordului, avalanşele, omul şi animalul care se vânează unul pe altul, fiecare asmuţind demonul din celălalt, ziua şi noaptea polară, singurătatea boreală şi lumina care licăreşte chiar şi într-o banală ceaşcă de ceai orchestrează o poveste stranie şi sclipitoare ca blana preţioasă a vulpii.

Un plus mare pentru traducerea minunată, lirică, a Ancăi Băicoianu, cu morene, ploieri, soarele strigoilor, jocuri subtile de aliteraţii, onomatopee şi delir al închipuirii răpuse de puterea zăpezii. Din ele toate se creionează o Islandă în care iubirea se traduce botanic şi delicat,  în timp ce moartea muşcă, totemic, din sclipirea diavolească a minţii omeneşti care inventează electricitatea, dar sufocă pruncii mongoloiozi la naştere. Scriitura lui Sjón e ca un dans macabru - inventivă, jucăuşă, cu pusee luminoase într-un întuneric pe care-l simţi pâclos şi plumbuit.

Ar mai fi multe de spus...despre plăcerea de a devora un cap de cod, glosarul Abbei, cea sărmană cu duhul, căreia-i plăceau păsările şi care nu ştia multe cuvinte, dar ştia să mângâie cum oamenii şcoliţi uită adesea, despre Frik cel Mic, motanul care îi supravieţuieşte, despre Mâncătorii de lotus, care-i citeau pe poeţii francezi şi îşi hrăneau visele cu mandragoră, haşiş sau beladonă. V-am convins?

Mă bucur. Acum mă întorc la cartea mea.
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer