Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Dialoguri  Sageata  Bibliopolis

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Îmi afirm răspicat şi cu mîndrie lovinescianismul


Vladimir Tismăneanu, în dialog cu Daniel Cristea-Enache

06.10.2014
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Curriculum vitae
De la căutarea lui Marx la despărţirea de Marx. Episoade dintr-un itinerariu spiritual
 
Aş putea să scriu multe pagini, mă voi rezuma însă la datele esenţiale. Am vorbit despre itinerariul meu intelectual în două cărţi: Ghilotina de scrum (îndeosebi în dialogul cu Adriana Babeţi) şi Lumea secretă a nomenclaturii. Drumul meu în viaţă porneşte din Braşov, pe atunci Oraşul Stalin, unde m-am născut pe 4 iulie 1951, trece prin Bucureşti (am ajuns acolo la o săptămînă după venirea pe lume), apoi, la 30 de ani şi după, prin Paris, Caracas, Philadelphia, New York şi, din 1990, Washington, DC, oraşul unde trăiesc acum. N-am strălucit ca elev decît la materiile care m-au interesat (istorie, română, limbi străine, biologie), am luat premiu (III) abia în clasa a XII-a, am făcut realul, nu, cum mi-aş fi dorit, umanul. Mama mea a vrut să fac, asemeni ei şi unor rude apropiate, medicină. Cînd i-am spus că vreau să studiez sociologia, a fost extrem de dezamăgită, mi-a zis că risc să mint toată viaţa dacă rămîn în România. Tatăl meu, cu care aveam multe divergenţe, dar pe care l-am iubit şi respectat pentru sinceritatea desăvîrşită a convingerilor sale, convingeri pe care cu timpul am ajuns a le vedea ca pe o formă de orbire, m-a susţinut în opţiunea mea. La fel, mătuşa mea Cristina, sora mamei mele, una din cele mai puternice influenţe intelectuale ale formării mele.
Am fost fericit ca student. Nu pentru că aş fi fost un petrecăreţ, chiar dimpotrivă, ci pentru că mă interesau cărţile legate de profesia aleasă, îndeosebi cele de teorie socială şi politică. Citeam şi enorm de multă literatură, ştiam pe dinafară poeme de Pasternak, Blaga, Wilde, Rimbaud, Ahmatova, Ţvetaieva, ştiam pasaje din Lautréamont. Am obţinut la admitere media maximă, am terminat şef de promoţie pe ţară, am avut în facultate bursa de merit "Nicolae Bălcescu" (se dădea pentru merite profesionale, indiferent de veniturile părinţilor). În acea perioadă eram atras de marxismul occidental, de Nietzsche, de Freud, de Jaspers, de existenţialism. Atunci am început să-l iubesc pe Camus, o pasiune pe care o am şi azi. Aşa am ajuns la Noua Stîngă şi la Şcoala de la Frankfurt. Lucrarea de licenţă, susţinută în 1974, a devenit prima mea carte, apărută în 1976 la Editura Politică. A primit cîteva recenzii foarte încurajatoare, deşi tema era clar în răspăr cu priorităţile ideologiei oficiale. Nu era cîtuşi de puţin un lucru banal să scrii despre Theodor W. Adorno, Herbert Marcuse, Erich Fromm, Wilhelm Reich, Hannah Arendt, neo-marxism şi neo-anarhism. Însuşi titlul era sfidător, a vorbi despre Noua Stîngă era un fel de a recunoaşte obsolescenţa Vechii Stîngi, adică a aceleia împietrite, de tip leninist.
Am scris la "Revista de filosofie" despre Habermas, Adorno, Gramsci, dar şi despre tînărul Lukács. Am scris în "Viitorul social" despre Alvin W. Gouldner şi dilemele sociologiei critice. Am scris despre noii filosofi francezi. Eram, cred, singurul care se ocupa, din generaţia mea, de marxismul occidental ca fenomen esenţial diferit de cel sovietic. Mi-au apărut cîteva articole în "Contemporanul", iar Stelian Moţiu şi Ion Cristoiu m-au susţinut să public în "Amfiteatru" şi "Viaţa Studenţească". Prin 1980, cam cu un an înaintea plecării mele, am mers într-o seară, cu Stelian Moţiu, la Mircea Iorgulescu acasă. Mă remarcase, voia să mă încurajeze să public şi în revistele literare consacrate. Din cauza unui decret imbecil din 1974, n-am putut rămîne asistent la secţia de sociologie de la Facultatea de filosofie a Universităţii din Bucureşti. Am aterizat la un "laborator" de cercetări sociologice urbane care ţinea la început de Institutul "Proiect-Bucureşti". Nu mă interesa cîtuşi de puţin cercetarea empirică. Am fost coleg acolo cu Dorel Abraham, Alin Teodorescu, Radu Ioanid, Mihai Milca, între alţii. N-am deţinut nici o funcţie în aparatul ideologic, n-am făcut parte din nomenclatură, n-am fost angajat în presă. Am făcut unele concesii prin citarea "documentelor de partid", parte din ritualurile de supravieţuire intelectuală ale vremii, dar nu am pactizat cu sistemul prin bine răsplătiţi ditirambi. Nu mai puteam suporta fariseismul impus pe toate căile, umilirea continuă la care eram supuşi, dedublarea, înjosirea subiectivităţii.
Mi-am susţinut doctoratul în 1980 cu o teză intitulată Revoluţie şi Raţiune Critică. Teoria politică a Şcolii de la Frankfurt şi radicalismul de stînga contemporan. Ideea esenţială era izomorfismul dintre paradigma hegeliano-marxistă a anilor '20 şi viziunea utopic-apocaliptică a Noii Stîngi. Sugeram că se poate imagina o renaştere a ceea ce Hegel a numit conştiinţa nefericită, o resurecţie a negativităţii istorice. Scriam despre stalinism ca dictatură neo-caligulară. Am semnat contractul pentru publicarea tezei în colecţia "Idei Contemporane" de la Editura politică. Evident, odată cu plecarea mea din ţară proiectul a devenit caduc. Eram, pe atunci, marxist critic, puternic înclinat spre metafizica febrilă a unor Lukács, Karl Korsch, Ernst Bloch, Gramsci. Prima parte din ceea ce aş numi ale mele operationes spirituales a însemnat drumul către Marx (parafrazez titlul unui faimos eseu al lui Georg Lukács). A doua, drumul dinspre Marx, ori, mai limpede spus, despărţirea de Marx prin descoperirea şi îmbrăţişarea liberalismului.
Am ajuns în Statele Unite în septembrie 1983. Între septembrie 1981 şi mai 1982, am locuit la Paris, am audiat cursuri, l-am auzit pe Raymond Aron, am citit enorm. Apoi, cîteva luni, am trăit la Caracas, în casa mătuşii mele Sofie Imber, directoarea Muzeului de Artă Contemporană şi a soţului ei, faimosul gînditor politic Carlos Rangel. Acolo am citit cărţi de Isaiah Berlin, Karl R. Popper, Robert C. Tucker. Şi tot acolo am ascultat tangourile cîntate de Carlos Gardel.
Între 1983 şi 1990 am lucrat la un think-tank din Philadelphia, Foreign Policy Research Institute. Omul care m-a ajutat mult la începutul carierei mele americane a fost regretatul politolog Michael S. Radu; am scris apoi o carte împreună despre mişcările revoluţionare din America Latină. Începînd din 1985, am predat la Universitatea Pennsylvania. În 1988 mi-a apărut la editura londoneză Routledge prima carte în engleză, The Crisis of Marxist Ideology in Eastern Europe; The Poverty of Utopia. Scrisesem de-acum articole şi studii pe teme legate de dialectica deziluziei şi destinul marxismului în regimurile de tip sovietic în reviste precum "Praxis International", "Telos", "Problems of Communism", "Survey". Scriam aproape săptămînal la "Europa Liberă", colaboram şi cu celelalte posturi vestice. Am fost redactor al revistei alternative de cultură "Agora", condusă de Dorin Tudoran. Influenţe importante din acei ani: Agnes Heller, Ferenc Feher, Monica Lovinescu, Virgil Ierunca, Alvin Z. Rubinstein, Ghiţă Ionescu, Mihai Botez, Ken Jowitt, Daniel Chirot, Jean-François Revel, Carlos Rangel, Virgil Nemoianu, Matei Călinescu.
Încerc să sintetizez. Sînt, aşadar, profesor de ştiinţe politice la Universitatea Maryland începînd din august 1990. Am scris numeroase cărţi între care The Devil in History: Communism, Fascism, and Some Lessons of the Twentieth Century (University of California Press, 2012, ediţie paperback în 2014), Despre comunism. Destinul unei religii politice, Arheologia terorii, Irepetabilul trecut, Naufragiul Utopiei, Stalinism pentru eternitate. O istorie politică a comunismului românesc, Fantasmele salvării, Fantoma lui Gheorghiu-Dej, Democraţie şi memorie şi Reinventarea politicului. Europa de Est de la Stalin la Havel. Am editat numeroase volume, între care Stalinism Revisited, The Promises of 1968, Revoluţiile din 1989 şi Anatomia resentimentului. Coordonez, împreună cu Cristian Vasile, colecţia "Istorie Contemporană" la Humanitas şi, împreună cu Marius Stan, colecţia "Constelaţii" de la Curtea Veche Publishing. Sînt co-editor, împreună cu Dorin Dobrincu şi Cristian Vasile, al Raportului Final al Comisiei Prezidenţiale pentru analiza dictaturii comuniste din România (Humanitas, 2007). Împreună cu Bogdan Cristian Iacob am coeditat volumul The End and the Beginning: The Revolutions of 1989 and the Resurgence of History (Central European University Press, 2012). Împreună cu Mircea Mihăieş am scris volumele: Vecinii lui Franz Kafka, Balul mascat, Încet, spre Europa, Schelete în dulap, Cortina de ceaţă şi O tranziţie mai lungă decît veacul. România după Ceauşescu. Împreună cu Marius Stan am scris Dosar Stalin. Genialissimul generalissim, Curtea Veche, 2014. Pregătim acum o nouă carte, Dosar Lenin. Vraja nihilismului, care sperăm să apară în 2015.
Am coordonat numeroase doctorate în Statele Unite şi în Europa. La CEU, am făcut parte din comisiile de doctorat pentru Cristina Petrescu, Dragoş Petrescu şi Bogdan C. Iacob (în cazul său am fost coordonator extern). Prima mea doctorandă la Universitatea Maryland, Jennifer Yoder, şi-a publicat teza la Duke University Press şi este acum profesoară cu tenure la prestigiosul Colby College din statul Maine. Împreună cu profesorul Ken Conca, am coordonat doctoratul lui Cornel Ban, azi assistant professor la Boston University. La American University, am făcut parte din comisia de doctorat a Ancăi Puşca. La Maryland, am coordonat lucrarea scrisă de Anamaria Dutceac (cartea ei a apărut la Rowman Littlefield, autoarea predă la Lund, în Suedia). Am făcut parte din comisia de doctorat de la Indiana University pentru Alin Fumurescu. La Bucureşti, am coordonat împreună cu Adrian Miroiu doctoratul lui Laurenţiu Ştefan şi am făcut parte din comisia doctorală a Oanei Suciu. La Oxford, am fost ceea ce se numeşte external examiner pentru teza Cristinei Bejan consacrată grupului "Criterion". La Bordeaux, am făcut parte din comisia de doctorat pentru Antoine Roger. Am fost bursier (fellow) la Institutul Remarque de la New York University, la IWM din Viena, la Woodrow Wilson Center din Washington, la Institutul pentru Studii Avansate al Universităţii Indiana din Bloomington.
Am fost editor (redactor-şef), între 1998 şi 2004, al trimestrialului "East European Politics and Societies" (în prezent sînt membru al Comitetului Editorial). Am publicat articole în "International Affairs" (Chatham House), "Current History", "Wall Street Journal", "Society", "Orbis", "Telos", "Partisan Review", "Agora", "East European Reporter", "Kontinent", "The New Republic", "New York Times", "Times Literary Supplement", "Philadelphia Inquirer", "Gazeta Wyborcza", "Rzeczpospolita", "Contemporary European History", "Dilema Veche", "Orizont", "Apostrof", "Idei în Dialog", "22", "Washington Post", "Verso", "Journal of Democracy", "Human Rights Review", "Kritika", "Village Literary Supplement", "Times Higher Education" şi în numeroase alte locuri. Între 2006 şi 2013, am ţinut o rubrică săptămînală în cadrul Senatului "Evenimentului Zilei". Sînt colaborator permanent, începînd din 1983, al postului de radio "Europa Liberă" şi al altor radiouri occidentale. Scriu aproape zilnic pe platforma "Contributors". Sînt director al Centrului pentru Studierea Societăţilor Post-comuniste la Universitatea Maryland. În 2006 am fost preşedintele Comisiei Prezidenţiale pentru Analiza Dictaturii Comuniste din România. A fost pentru mine o experienţă unică din punct de vedere profesional, psihologic şi moral. Scriu acum o carte, contractată cu Cambridge University Press, despre ce înseamnă, pentru un gînditor politic, să se implice în acest efort de confruntare cu trecutul traumatic, despre complicata şi, adeseori, spinoasa relaţie dintre democraţie şi memorie.
(Vladimir Tismăneanu)


Vladimir Tismăneanu (foto: arhiva personală)

"Îmi afirm răspicat şi cu mîndrie lovinescianismul"
Vladimir Tismăneanu în dialog cu Daniel Cristea-Enache (5)

Daniel Cristea-Enache:  
Am vorbit mult, în acest dialog pentru care vă mulţumesc, despre trecut - şi aceasta fiindcă trecutul nostru este încă fierbinte, problematic, cu efecte perceptibile şi după căderea comunismului în Estul Europei. Vă propun ca în această ultimă "rundă" să construiţi o proiecţie a viitorului societăţii româneşti.
Cum credeţi că va arăta aceasta? Cum v-aţi dori să arate? Va recupera ţara noastră decalajul faţă de Occident? Sincronizarea se va face, din nou, prin arderea etapelor şi prin forme fără fond, prin imitaţia condamnată de Maiorescu şi explicată de Lovinescu?
Există, pentru dvs., un viitor mai bun pentru România decît acela al racordării la modelul occidental?
 
Vladimir Tismăneanu: Cum bine spui, dragă Daniel, trecutul nostru (chiar dacă trăiesc de peste trei decenii în Statele Unite, mă simt implicat în asumarea acestui trecut) este încă plin de ceea ce istoricul Tony Judt numea răni deschise (open wounds). Răni care, ştim amîndoi, sînt adeseori ignorate, negate, camuflate de bandaje înşelătoare. În plus, aş fi reticent să despart trecutul de prezent. Îmi place să revin mereu la o faimoasă frază a lui Faulkner din Requiem for a Nun: "The past is never dead. It's not even past." Trecutul poartă în sine ceea ce avea să se întîmple, nu în chip fatal, ci prin acţiune umană, prin întîlnirea dintre subiectivitate şi constrîngerile faptelor sociale, cu a lor rece obiectivitate. Prezentul, la rîndul său, nu este doar ecoul trecutului, ci şi un spaţiu al libertăţii. Prezentul poartă în sine viitorul precum ghinda stejarul.
Deci viitorul societăţii româneşti pe care îmi ceri să-l imaginez aici, în finalul acestui dialog extrem de pasionant şi onorant pentru mine, îşi află rădăcinile în prezentul spaţiului politic, social, economic, cultural şi moral pe care îl numim România. Operăm în acest hic et nunc. Un spaţiu în care amnezia continuă să acopere, ca un pansament inabil aplicat, atîtea amintiri refulate, speranţe uitate, promisiuni trădate. Un spaţiu din care, o ştii prea bine, mulţi vor să evadeze. Nu e ceva nou, în anii interbelici, au decis să plece din România intelectuali precum Fundoianu, Ionescu, Cioran. Au plecat mulţi suprarealişti şi alţi artişti ai avangardei. Motivele au fost diferite de la caz la caz, dar a existat o notă comună, anume deznădejdea provocată de provincialismul local, de agresiunile simbolice ale unui autohtonism pompierist şi de o mediocritate copleşitoare. Şi fiindcă l-am pomenit pe E. Lovinescu, în fond un maiorescian oarecum eretic, da, cred că ceea ce numeşti "arderea etapelor", imitaţia (nu servilă, ci originală, creatoare, dezinhibată, lipsită de complexe) este calea regală a ieşirii din autarhia lăutăristă. Despre aceste lucruri au scris Al. George, Virgil Nemoianu, Matei Călinescu. Vorbind de Matei Călinescu, de care am fost legat printr-o caldă prietenie, îmi spunea că pentru el şansa culturii româneşti (inclusiv a culturii politice) este ieşirea de sub semnul lui pseudo. Nu doar pseudo-liberalism, mă grăbesc să o spun, ci şi pseudo-patriotism.
Îmi imaginez, aşadar, o Românie decomplexată, emancipată de nevrozele identitare care au marcat atîtea generaţii, de-provincializată mental, capabilă să se racordeze la curentele novatoare. Să ne gîndim la destinul lui Andrei Codrescu: începe ca poet în România, ajunge în America, devine scriitor american, se apropie de poeţii generaţiei beat, aduce în poezia americană spiritul iconoclast al unui Tristan Tzara, scrie frenetic despre artă, politică, istorie, despre tot ce poate reţine atenţia unui intelectual mereu neliniştit, se ocupă de revoluţia română, de bolşevism, de Victor Brauner, de New Orleans, de Cuba şi de cîte altele. Construieşte un univers spiritual sui generis, să-l numim "cosmosul lui Andrei Codrescu". Îmi imaginez, prin urmare, o Românie în care un asemenea cosmopolitism al modernităţii să fie o opţiune normală, posibilă, să nu fie privit ca un fel de inoportună şi intolerabilă excentricitate.
Mă întrebi dacă poate exista un viitor mai bun decît acela al occidentalizării ţării. Nu cred în viziunile de tip Blut und Boden, în organicismele primordialiste, în cultul strămoşilor şi în mistica "României profunde". Pentru mine, occidentalizare înseamnă adeziune la modernitatea burgheză, la valorile civic-urbane, deci recunoaşterea centralităţii drepturilor individului ca fundament al unei ordini incluzive şi tolerante. Deci susţin liberalismul civic, fără a nega în nici un fel importanţa tradiţiilor spirituale pe care D.D. Roşca le-a numit valori veşnice. Cred, asemeni lui Arthur Koestler, că e nevoie de respectarea unor absoluturi morale, că distincţia dintre Bine şi Rău nu este nici falsă, nici revolută.
Deci văd România mergînd în direcţia Spaniei şi Portugaliei, devenind tot mai euro-atlantică. Aş introduce aici un caveat: aceste două ţări sînt predominant catolice. Biserica Catolică a cunoscut în ultimele decenii transformări de o formidabilă anvergură. În timpul lui Ioan Paul al II-lea a fost emis documentul fundamental care condamnă antisemitismul ca păcat împotriva creştinismului. Sînt lucruri care încă nu s-au spus în documentele esenţiale ale bisericilor ortodoxe. Propagatorii mitului politic al României profunde (ori al Rusiei profunde, ori al Serbiei profunde, ori al Greciei profunde) mizează pe vechile fobii la adresa a tot ceea ce înseamnă alteritate. Diferenţa este privită ca sursă de poluare, Celălalt este privit cu suspiciune, ca instrument al unui plan secret de subminare a colectivităţii predestinate să împlinească cine ştie ce poruncă divină.
Am fost acuzat de unii apostoli ai acestui gen de "românism" că sînt un adversar al patriotismului. Nici vorbă, susţin patriotismul luminat, susţin ceea ce se numeşte patriotismul constituţional, ori, altfel spus, naţionalismul liberal. Dar am mari rezerve în raport cu orice discurs bombastic despre Naţiune, Popor şi Patrie, devin mefient la auzul acestor vorbe mari folosite de oameni mici. Ştiu prea bine unde pot duce petardele şovine şi isteriile patriotarde. Ceea ce începe cu vorbe isteroide, vindicative si iresponsabile se termină, nu e nevoie să dau exemple, sînt prea bine cunoscute, cu masacre şi gropi comune. Susţin aşadar liberalismul fricii articulat de gînditoarea politică americană Judith Shklar, acea viziune îmbrăţişată, între alţii, de Tony Judt, o perspectivă cîtuşi de puţin triumfalistă. Este un liberalism conştient de tragediile zămislite de disoluţia garanţiilor libertăţii. În concluzia acestui dialog, dă-mi voie, Daniel, să-mi afirm răspicat şi cu mîndrie lovinescianismul. Un lovinescianism inspirat deopotrivă de opera lui E. Lovinescu şi de etica neuitării pe care a propus-o şi a apărat-o Monica Lovinescu.
 
(Fine)
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică




1 comentariu

  • Un final pe măsură, al acestei excelente convorbiri
    Rasvan Lalu, 07.10.2014, 13:38

    Mai întâi însă, câteva cuvinte despre CV-ul găsit mai sus pe pagină: un model de echilibru, sobrietate, luciditate, care nu omite nimic și judecă drept. Pentru partea din facultate, pe care o cunosc cel mai bine, așa e, Volo era nu doar un student foarte bun, ci un adevărat star al Universității, într-un sistem care sugruma orice excepționalitate. Cât despre „neșansa“ de a fi ratat o carieră universitară în România, nu pot spune decât „un de perdu, dix de retrouvés“, sau vorba strămoșească, „un șut un fund, un salt înainte“: dacă Tismăneanu ar fi acces la un post universitar, așa cum era arhi-îndreptățit, ar fi urmat probabil o lungă zbatere și agonie intelectuală în colivia imundă a „științelor sociale“ din R.S. România. Întâmplarea a luat însă un curs mult mai înțelept, plasându-l pe o orbită cu adevărat meritată.

    Acum despre profesiunea de credință a lui Tismăneanu: este cu adevărat exemplară, alegând din multele căi și opțiuni ce stau la dispoziția unui gânditor din științele sociale, exact pe acelea ce oferă cele mai mari șanse de realizare a unei bune alcătuiri pentru România. Occidentalizare, adeziune la modernitatea burgheză, la valorile civic-urbane, recunoaşterea centralităţii drepturilor individului ca fundament al unei ordini incluzive şi tolerante, liberalism civic, patriotism constituţional, democrație constituțională – acestea sunt opțiuni nu doar sistemic politice ci profund civilizaționale, care circumscriu singura cale rațională pe care o națiune europeană poate evolua.


Spacer Spacer