Îmi afirm răspicat și cu mîndrie lovinescianismul

 
Aș putea să scriu multe pagini, mă voi rezuma însă la datele esențiale. Am vorbit despre itinerariul meu intelectual în două cărți: Ghilotina de scrum (îndeosebi în dialogul cu Adriana Babeți) și Lumea secretă a nomenclaturii. Drumul meu în viață pornește din Brașov, pe atunci Orașul Stalin, unde m-am născut pe 4 iulie 1951, trece prin București (am ajuns acolo la o săptămînă după venirea pe lume), apoi, la 30 de ani și după, prin Paris, Caracas, Philadelphia, New York și, din 1990, Washington, DC, orașul unde trăiesc acum. N-am strălucit ca elev decît la materiile care m-au interesat (istorie, română, limbi străine, biologie), am luat premiu (III) abia în clasa a XII-a, am făcut realul, nu, cum mi-aș fi dorit, umanul. Mama mea a vrut să fac, asemeni ei și unor rude apropiate, medicină. Cînd i-am spus că vreau să studiez sociologia, a fost extrem de dezamăgită, mi-a zis că risc să mint toată viața dacă rămîn în România. Tatăl meu, cu care aveam multe divergențe, dar pe care l-am iubit și respectat pentru sinceritatea desăvîrșită a convingerilor sale, convingeri pe care cu timpul am ajuns a le vedea ca pe o formă de orbire, m-a susținut în opțiunea mea. La fel, mătușa mea Cristina, sora mamei mele, una din cele mai puternice influențe intelectuale ale formării mele.
Am fost fericit ca student. Nu pentru că aș fi fost un petrecăreț, chiar dimpotrivă, ci pentru că mă interesau cărțile legate de profesia aleasă, îndeosebi cele de teorie socială și politică. Citeam și enorm de multă literatură, știam pe dinafară poeme de Pasternak, Blaga, Wilde, Rimbaud, Ahmatova, Țvetaieva, știam pasaje din Lautréamont. Am obținut la admitere media maximă, am terminat șef de promoție pe țară, am avut în facultate bursa de merit "Nicolae Bălcescu" (se dădea pentru merite profesionale, indiferent de veniturile părinților). În acea perioadă eram atras de marxismul occidental, de Nietzsche, de Freud, de Jaspers, de existențialism. Atunci am început să-l iubesc pe Camus, o pasiune pe care o am și azi. Așa am ajuns la Noua Stîngă și la Școala de la Frankfurt. Lucrarea de licență, susținută în 1974, a devenit prima mea carte, apărută în 1976 la Editura Politică. A primit cîteva recenzii foarte încurajatoare, deși tema era clar în răspăr cu prioritățile ideologiei oficiale. Nu era cîtuși de puțin un lucru banal să scrii despre Theodor W. Adorno, Herbert Marcuse, Erich Fromm, Wilhelm Reich, Hannah Arendt, neo-marxism și neo-anarhism. Însuși titlul era sfidător, a vorbi despre Noua Stîngă era un fel de a recunoaște obsolescența Vechii Stîngi, adică a aceleia împietrite, de tip leninist.
Am scris la "Revista de filosofie" despre Habermas, Adorno, Gramsci, dar și despre tînărul Lukács. Am scris în "Viitorul social" despre Alvin W. Gouldner și dilemele sociologiei critice. Am scris despre noii filosofi francezi. Eram, cred, singurul care se ocupa, din generația mea, de marxismul occidental ca fenomen esențial diferit de cel sovietic. Mi-au apărut cîteva articole în "Contemporanul", iar Stelian Moțiu și Ion Cristoiu m-au susținut să public în "Amfiteatru" și "Viața Studențească". Prin 1980, cam cu un an înaintea plecării mele, am mers într-o seară, cu Stelian Moțiu, la Mircea Iorgulescu acasă. Mă remarcase, voia să mă încurajeze să public și în revistele literare consacrate. Din cauza unui decret imbecil din 1974, n-am putut rămîne asistent la secția de sociologie de la Facultatea de filosofie a Universității din București. Am aterizat la un "laborator" de cercetări sociologice urbane care ținea la început de Institutul "Proiect-București". Nu mă interesa cîtuși de puțin cercetarea empirică. Am fost coleg acolo cu Dorel Abraham, Alin Teodorescu, Radu Ioanid, Mihai Milca, între alții. N-am deținut nici o funcție în aparatul ideologic, n-am făcut parte din nomenclatură, n-am fost angajat în presă. Am făcut unele concesii prin citarea "documentelor de partid", parte din ritualurile de supraviețuire intelectuală ale vremii, dar nu am pactizat cu sistemul prin bine răsplătiți ditirambi. Nu mai puteam suporta fariseismul impus pe toate căile, umilirea continuă la care eram supuși, dedublarea, înjosirea subiectivității.
Mi-am susținut doctoratul în 1980 cu o teză intitulată Revoluție și Rațiune Critică. Teoria politică a Școlii de la Frankfurt și radicalismul de stînga contemporan. Ideea esențială era izomorfismul dintre paradigma hegeliano-marxistă a anilor '20 și viziunea utopic-apocaliptică a Noii Stîngi. Sugeram că se poate imagina o renaștere a ceea ce Hegel a numit conștiința nefericită, o resurecție a negativității istorice. Scriam despre stalinism ca dictatură neo-caligulară. Am semnat contractul pentru publicarea tezei în colecția "Idei Contemporane" de la Editura politică. Evident, odată cu plecarea mea din țară proiectul a devenit caduc. Eram, pe atunci, marxist critic, puternic înclinat spre metafizica febrilă a unor Lukács, Karl Korsch, Ernst Bloch, Gramsci. Prima parte din ceea ce aș numi ale mele operationes spirituales a însemnat drumul către Marx (parafrazez titlul unui faimos eseu al lui Georg Lukács). A doua, drumul dinspre Marx, ori, mai limpede spus, despărțirea de Marx prin descoperirea și îmbrățișarea liberalismului.
Am ajuns în Statele Unite în septembrie 1983. Între septembrie 1981 și mai 1982, am locuit la Paris, am audiat cursuri, l-am auzit pe Raymond Aron, am citit enorm. Apoi, cîteva luni, am trăit la Caracas, în casa mătușii mele Sofie Imber, directoarea Muzeului de Artă Contemporană și a soțului ei, faimosul gînditor politic Carlos Rangel. Acolo am citit cărți de Isaiah Berlin, Karl R. Popper, Robert C. Tucker. Și tot acolo am ascultat tangourile cîntate de Carlos Gardel.
Între 1983 și 1990 am lucrat la un think-tank din Philadelphia, Foreign Policy Research Institute. Omul care m-a ajutat mult la începutul carierei mele americane a fost regretatul politolog Michael S. Radu; am scris apoi o carte împreună despre mișcările revoluționare din America Latină. Începînd din 1985, am predat la Universitatea Pennsylvania. În 1988 mi-a apărut la editura londoneză Routledge prima carte în engleză, The Crisis of Marxist Ideology in Eastern Europe; The Poverty of Utopia. Scrisesem de-acum articole și studii pe teme legate de dialectica deziluziei și destinul marxismului în regimurile de tip sovietic în reviste precum "Praxis International", "Telos", "Problems of Communism", "Survey". Scriam aproape săptămînal la "Europa Liberă", colaboram și cu celelalte posturi vestice. Am fost redactor al revistei alternative de cultură "Agora", condusă de Dorin Tudoran. Influențe importante din acei ani: Agnes Heller, Ferenc Feher, Monica Lovinescu, Virgil Ierunca, Alvin Z. Rubinstein, Ghiță Ionescu, Mihai Botez, Ken Jowitt, Daniel Chirot, Jean-François Revel, Carlos Rangel, Virgil Nemoianu, Matei Călinescu.
Încerc să sintetizez. Sînt, așadar, profesor de științe politice la Universitatea Maryland începînd din august 1990. Am scris numeroase cărți între care The Devil in History: Communism, Fascism, and Some Lessons of the Twentieth Century (University of California Press, 2012, ediție paperback în 2014), Despre comunism. Destinul unei religii politice, Arheologia terorii, Irepetabilul trecut, Naufragiul Utopiei, Stalinism pentru eternitate. O istorie politică a comunismului românesc, Fantasmele salvării, Fantoma lui Gheorghiu-Dej, Democrație și memorie și Reinventarea politicului. Europa de Est de la Stalin la Havel. Am editat numeroase volume, între care Stalinism Revisited, The Promises of 1968, Revoluțiile din 1989 și Anatomia resentimentului. Coordonez, împreună cu Cristian Vasile, colecția "Istorie Contemporană" la Humanitas și, împreună cu Marius Stan, colecția "Constelații" de la Curtea Veche Publishing. Sînt co-editor, împreună cu Dorin Dobrincu și Cristian Vasile, al Raportului Final al Comisiei Prezidențiale pentru analiza dictaturii comuniste din România (Humanitas, 2007). Împreună cu Bogdan Cristian Iacob am coeditat volumul The End and the Beginning: The Revolutions of 1989 and the Resurgence of History (Central European University Press, 2012). Împreună cu Mircea Mihăieș am scris volumele: Vecinii lui Franz Kafka, Balul mascat, Încet, spre Europa, Schelete în dulap, Cortina de ceață și O tranziție mai lungă decît veacul. România după Ceaușescu. Împreună cu Marius Stan am scris Dosar Stalin. Genialissimul generalissim, Curtea Veche, 2014. Pregătim acum o nouă carte, Dosar Lenin. Vraja nihilismului, care sperăm să apară în 2015.
Am coordonat numeroase doctorate în Statele Unite și în Europa. La CEU, am făcut parte din comisiile de doctorat pentru Cristina Petrescu, Dragoș Petrescu și Bogdan C. Iacob (în cazul său am fost coordonator extern). Prima mea doctorandă la Universitatea Maryland, Jennifer Yoder, și-a publicat teza la Duke University Press și este acum profesoară cu tenure la prestigiosul Colby College din statul Maine. Împreună cu profesorul Ken Conca, am coordonat doctoratul lui Cornel Ban, azi assistant professor la Boston University. La American University, am făcut parte din comisia de doctorat a Ancăi Pușca. La Maryland, am coordonat lucrarea scrisă de Anamaria Dutceac (cartea ei a apărut la Rowman Littlefield, autoarea predă la Lund, în Suedia). Am făcut parte din comisia de doctorat de la Indiana University pentru Alin Fumurescu. La București, am coordonat împreună cu Adrian Miroiu doctoratul lui Laurențiu Ștefan și am făcut parte din comisia doctorală a Oanei Suciu. La Oxford, am fost ceea ce se numește external examiner pentru teza Cristinei Bejan consacrată grupului "Criterion". La Bordeaux, am făcut parte din comisia de doctorat pentru Antoine Roger. Am fost bursier (fellow) la Institutul Remarque de la New York University, la IWM din Viena, la Woodrow Wilson Center din Washington, la Institutul pentru Studii Avansate al Universității Indiana din Bloomington.
Am fost editor (redactor-șef), între 1998 și 2004, al trimestrialului "East European Politics and Societies" (în prezent sînt membru al Comitetului Editorial). Am publicat articole în "International Affairs" (Chatham House), "Current History", "Wall Street Journal", "Society", "Orbis", "Telos", "Partisan Review", "Agora", "East European Reporter", "Kontinent", "The New Republic", "New York Times", "Times Literary Supplement", "Philadelphia Inquirer", "Gazeta Wyborcza", "Rzeczpospolita", "Contemporary European History", "Dilema Veche", "Orizont", "Apostrof", "Idei în Dialog", "22", "Washington Post", "Verso", "Journal of Democracy", "Human Rights Review", "Kritika", "Village Literary Supplement", "Times Higher Education" și în numeroase alte locuri. Între 2006 și 2013, am ținut o rubrică săptămînală în cadrul Senatului "Evenimentului Zilei". Sînt colaborator permanent, începînd din 1983, al postului de radio "Europa Liberă" și al altor radiouri occidentale. Scriu aproape zilnic pe platforma "Contributors". Sînt director al Centrului pentru Studierea Societăților Post-comuniste la Universitatea Maryland. În 2006 am fost președintele Comisiei Prezidențiale pentru Analiza Dictaturii Comuniste din România. A fost pentru mine o experiență unică din punct de vedere profesional, psihologic și moral. Scriu acum o carte, contractată cu Cambridge University Press, despre ce înseamnă, pentru un gînditor politic, să se implice în acest efort de confruntare cu trecutul traumatic, despre complicata și, adeseori, spinoasa relație dintre democrație și memorie.
Daniel Cristea-Enache: Am vorbit mult, în acest dialog pentru care vă mulțumesc, despre trecut - și aceasta fiindcă trecutul nostru este încă fierbinte, problematic, cu efecte perceptibile și după căderea comunismului în Estul Europei. Vă propun ca în această ultimă "rundă" să construiți o proiecție a viitorului societății românești.
Cum credeți că va arăta aceasta? Cum v-ați dori să arate? Va recupera țara noastră decalajul față de Occident? Sincronizarea se va face, din nou, prin arderea etapelor și prin forme fără fond, prin imitația condamnată de Maiorescu și explicată de Lovinescu?
Există, pentru dvs., un viitor mai bun pentru România decît acela al racordării la modelul occidental?
 
Vladimir Tismăneanu: Cum bine spui, dragă Daniel, trecutul nostru (chiar dacă trăiesc de peste trei decenii în Statele Unite, mă simt implicat în asumarea acestui trecut) este încă plin de ceea ce istoricul Tony Judt numea răni deschise (open wounds). Răni care, știm amîndoi, sînt adeseori ignorate, negate, camuflate de bandaje înșelătoare. În plus, aș fi reticent să despart trecutul de prezent. Îmi place să revin mereu la o faimoasă frază a lui Faulkner din Requiem for a Nun: "The past is never dead. It's not even past." Trecutul poartă în sine ceea ce avea să se întîmple, nu în chip fatal, ci prin acțiune umană, prin întîlnirea dintre subiectivitate și constrîngerile faptelor sociale, cu a lor rece obiectivitate. Prezentul, la rîndul său, nu este doar ecoul trecutului, ci și un spațiu al libertății. Prezentul poartă în sine viitorul precum ghinda stejarul.
Deci viitorul societății românești pe care îmi ceri să-l imaginez aici, în finalul acestui dialog extrem de pasionant și onorant pentru mine, își află rădăcinile în prezentul spațiului politic, social, economic, cultural și moral pe care îl numim România. Operăm în acest hic et nunc. Un spațiu în care amnezia continuă să acopere, ca un pansament inabil aplicat, atîtea amintiri refulate, speranțe uitate, promisiuni trădate. Un spațiu din care, o știi prea bine, mulți vor să evadeze. Nu e ceva nou, în anii interbelici, au decis să plece din România intelectuali precum Fundoianu, Ionescu, Cioran. Au plecat mulți suprarealiști și alți artiști ai avangardei. Motivele au fost diferite de la caz la caz, dar a existat o notă comună, anume deznădejdea provocată de provincialismul local, de agresiunile simbolice ale unui autohtonism pompierist și de o mediocritate copleșitoare. Și fiindcă l-am pomenit pe E. Lovinescu, în fond un maiorescian oarecum eretic, da, cred că ceea ce numești "arderea etapelor", imitația (nu servilă, ci originală, creatoare, dezinhibată, lipsită de complexe) este calea regală a ieșirii din autarhia lăutăristă. Despre aceste lucruri au scris Al. George, Virgil Nemoianu, Matei Călinescu. Vorbind de Matei Călinescu, de care am fost legat printr-o caldă prietenie, îmi spunea că pentru el șansa culturii românești (inclusiv a culturii politice) este ieșirea de sub semnul lui pseudo. Nu doar pseudo-liberalism, mă grăbesc să o spun, ci și pseudo-patriotism.
Îmi imaginez, așadar, o Românie decomplexată, emancipată de nevrozele identitare care au marcat atîtea generații, de-provincializată mental, capabilă să se racordeze la curentele novatoare. Să ne gîndim la destinul lui Andrei Codrescu: începe ca poet în România, ajunge în America, devine scriitor american, se apropie de poeții generației beat, aduce în poezia americană spiritul iconoclast al unui Tristan Tzara, scrie frenetic despre artă, politică, istorie, despre tot ce poate reține atenția unui intelectual mereu neliniștit, se ocupă de revoluția română, de bolșevism, de Victor Brauner, de New Orleans, de Cuba și de cîte altele. Construiește un univers spiritual sui generis, să-l numim "cosmosul lui Andrei Codrescu". Îmi imaginez, prin urmare, o Românie în care un asemenea cosmopolitism al modernității să fie o opțiune normală, posibilă, să nu fie privit ca un fel de inoportună și intolerabilă excentricitate.
Mă întrebi dacă poate exista un viitor mai bun decît acela al occidentalizării țării. Nu cred în viziunile de tip Blut und Boden, în organicismele primordialiste, în cultul strămoșilor și în mistica "României profunde". Pentru mine, occidentalizare înseamnă adeziune la modernitatea burgheză, la valorile civic-urbane, deci recunoașterea centralității drepturilor individului ca fundament al unei ordini incluzive și tolerante. Deci susțin liberalismul civic, fără a nega în nici un fel importanța tradițiilor spirituale pe care D.D. Roșca le-a numit valori veșnice. Cred, asemeni lui Arthur Koestler, că e nevoie de respectarea unor absoluturi morale, că distincția dintre Bine și Rău nu este nici falsă, nici revolută.
Deci văd România mergînd în direcția Spaniei și Portugaliei, devenind tot mai euro-atlantică. Aș introduce aici un caveat: aceste două țări sînt predominant catolice. Biserica Catolică a cunoscut în ultimele decenii transformări de o formidabilă anvergură. În timpul lui Ioan Paul al II-lea a fost emis documentul fundamental care condamnă antisemitismul ca păcat împotriva creștinismului. Sînt lucruri care încă nu s-au spus în documentele esențiale ale bisericilor ortodoxe. Propagatorii mitului politic al României profunde (ori al Rusiei profunde, ori al Serbiei profunde, ori al Greciei profunde) mizează pe vechile fobii la adresa a tot ceea ce înseamnă alteritate. Diferența este privită ca sursă de poluare, Celălalt este privit cu suspiciune, ca instrument al unui plan secret de subminare a colectivității predestinate să împlinească cine știe ce poruncă divină.
Am fost acuzat de unii apostoli ai acestui gen de "românism" că sînt un adversar al patriotismului. Nici vorbă, susțin patriotismul luminat, susțin ceea ce se numește patriotismul constituțional, ori, altfel spus, naționalismul liberal. Dar am mari rezerve în raport cu orice discurs bombastic despre Națiune, Popor și Patrie, devin mefient la auzul acestor vorbe mari folosite de oameni mici. Știu prea bine unde pot duce petardele șovine și isteriile patriotarde. Ceea ce începe cu vorbe isteroide, vindicative si iresponsabile se termină, nu e nevoie să dau exemple, sînt prea bine cunoscute, cu masacre și gropi comune. Susțin așadar liberalismul fricii articulat de gînditoarea politică americană Judith Shklar, acea viziune îmbrățișată, între alții, de Tony Judt, o perspectivă cîtuși de puțin triumfalistă. Este un liberalism conștient de tragediile zămislite de disoluția garanțiilor libertății. În concluzia acestui dialog, dă-mi voie, Daniel, să-mi afirm răspicat și cu mîndrie lovinescianismul. Un lovinescianism inspirat deopotrivă de opera lui E. Lovinescu și de etica neuitării pe care a propus-o și a apărat-o Monica Lovinescu.