Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Fragmente şi cronici ale cărţilor pe hîrtie  Sageata  Carte de Humanitas Fiction

Inima inimii


António Lobo Antunes, traducere de Dinu Flămând

08.10.2014
Editura Humanitas Fiction
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Antόnio Lobo Antunes
Inima inimii
Selecţie, traducere din portugheză, prefaţă şi note de Dinu Flămând
Colecţia Raftul Denisei, colecţie coordonată de Denisa Comănescu,
editura Humanitas Fiction, 2013



*****
Intro

António Lobo Antunes, cel mai valoros scriitor portughez contemporan, s-a născut în 1942 la Benfica, acum un cartier al Lisabonei. Este de formaţie medic psihiatru, urmând tradiţia familiei, dar în 1985 şi-a abandonat cariera medicală în favoarea scrisului. În timpul războiului colonial a fost înrolat între 1971 şi 1973 în Angola ca medic militar, experienţă traumatizantă care a devenit o temă predilectă a prozei sale.

Debutează în 1979 cu romanul Memória de Elefante. Urmează o serie de romane care îl consacră, printre care: Os Cus de Judas (1979), Conhecimento do Inferno (1980), Explicação dos Pássaros (1981), Fado Alexandrino (1983), Întoarcerea caravelelor (As Naus, 1988; Humanitas, 2003). În 1992 publică Ordinea naturalã a lucrurilor (A Ordem Natural das Coisas; Humanitas Fiction, 2008), roman pentru care e comparat cu Gogol şi Canetti.

Alte romane: A Morte de Carlos Gardel, (1994), Manualul inchizitorilor (O Manual dos Inquisidores, 1996; Humanitas, 2005), O Esplendor de Portugal (1997), Cuvânt cãtre crocodili (Exortação aos Crocodilos, 1999; Humanitas, 2004), Não Entres Tão Depressa Nessa Noite Escura (2000), Que Farei Quando Tudo Arde? (2001), Bunã seara lucrurilor de pe aici (Boa Tarde às Coisas Aqui em Baixo, 2003; Humanitas, 2006), O Meu Nome é Legião (2007), Arhipelagul insomniei (O Arquipélago da Insónia, 2008; Humanitas Fiction, 2011).

Opera lui Lobo Antunes a fost recompensată cu prestigioase premii şi distincţii literare internaţionale, printre care Premiul France Culture (1996 şi 1997), Premiul Uniunii Latine şi Premiul Ovidius (2003), Premiul Ierusalim (2005), Premiul Camões (2007).

Cu o operă de peste 30 de volume, dintre care peste 20 sunt construcţii romaneşti - extrem de complexe prin polifonie şi prin multitudinea de voci şi de situaţii suprapuse -, tradusă în serii aproape complete în numeroase ţări, António Lobo Antunes este cel mai important scriitor în viaţă al Portugaliei. Începând din 1998, a publicat până în prezent cinci volume de proze scurte, cronici, cum le-a denumit el însuşi, excepţionale "fotografii ale clipei" developate din viaţă şi din imaginaţie.

Copilăria surprinsă în momentele ei de graţie sau de teroare comică, un album de familie emoţionant, centrul lumii de la Plaja Merilor, scene din viaţa unor cupluri fracturate, gândurile unor bărbaţi şi femei a căror disperare provine fie din lipsa iubirii, fie din cauza îmbătrânirii, evocări ale vechii Lisabone cu pitorescul mahalalelor şi al cafenelelor-patiserii... Aceste scurte proze nostalgice, dramatice, ironice sau poetice îşi trag substanţa din fulguraţii reale sau imaginare, din culoarele ascunse ale memoriei şi din singurătatea unei vieţi dedicate scrisului.

"Toată Portugalia defilează prin aceste cronici de un farmec indelebil." (Les Inrockuptibles)

"A scrie înseamnă întotdeauna a structura un delir." (António Lobo Antunes)

"Cronicile lui Lobo Antunes vibrează de poezia banalului sub vălul celei mai discrete autoderiziuni." (J.M. Coetzee, laureat al Premiului Nobel pentru literatură)

"Inima inimii ar putea fi socotită o adevărată artă poetică, fiindcă în ea Lobo Antunes dezvăluie liniile fundamentale în funcţie de care îşi concepe opera literară, deschizând perspective ca să înţelegem atât arhitectura romanelor sale, cât şi arhitectura subînţeleasă a grupului de cronici din această carte." (Filomena Baradas)

"În 1998, când romanele sale ample îi impuneau perioade de recuperare, Lobo Antunes a acceptat să răspundă solicitării unei reviste angajându-se, oarecum din joacă, să scrie periodic cronici, al căror profil, absolut personal, l-a şi inventat. Treptat numărul lor a crescut, iar unele dintre motivele evacuate din romane au reintrat pe fereastrã în acelaşi laborator de proză şi s-au redistribuit în aceste compoziţii scurte. Dacă punem împreună romanele şi cronicile putem observa cum ele se completează deseori, dar compoziţiile scurte aduc şi o diversificare notabilă pe paleta tematică a lui Lobo Antunes. Multe dintre ele se prezintă ca sâmburi de posibile romane sau ca fragmente ale unor compoziţii viitoare. Dar chiar şi în aceste texte de mici dimensiuni simţim stilul şi vocea distinctă ale romancierului, sau observăm câteva din tehnicile de compoziţie polifonică pe care el le aplică în romane. E arta lui narativă extrem de elaborată, care ştie să «reţină» informaţia pentru a dramatiza acţiunea; şi e arta lui stilistică inconfundabilă, aceeaşi acurateţe a exprimării ce manifestă oroare de adjective, dar şi de vacuitatea metaforică, fiindcă preferă densitatea emoţiei restituite prin forţa enunţului. Regăsim fraza lui fluvială ce antrenează în albia ei vaste privelişti şi subtile detalii, dar care nu admite nici pietricica accidentală a unei virgule - totul construit de fiecare dată ca un poem." (Dinu Flămând)
Linie

Fragmente
Elogiul mahalalei

M-am născut într-o mahala a Lisabonei, la Benfica, pe atunci o strânsură de mici gospodării, despărţite de străduţe înguste, cu case scunde, loc unde le auzeam seara pe toate mamele ţipând
- Viiiiiiiictor
o strigare care plecând din strada Ernesto da Silva, atingea berzele cocoţate pe vârfurile celor mai semeţi arbori şi îneca păunii în lacul de sub plopi. Am crescut în preajma micului castel de la Portas care ne separa de Venda Nova şi de Drumul Militar, într-un ţinut ale cărui posturi de frontieră erau drogheria domnului Jardim, băcănia Chelului, patiseria domnului Madureira şi merceria havaneză a domnului Silvino, iar după-amiezile îmi plăcea să lălăi prin atelierul de cizmărie al domnului Florindo, care pingelea pantofi într-o odaie întunecată înconjurat de câţiva orbi aşezaţi pe taburete, toţi îmbibaţi cu un amestec de miros de piele şi de mizerie ce-mi rămâne în amintire, singurul miros de sfinţenie cunoscut de mine. Doamna Maria Salgado, mică, negricioasă, îmbrăcată mereu în doliu, transporta Sfânta Familie într-o cutie mică, din casă în casă, iar bunicii mei duceau şi păstrau în salon aceste trei figurine din teracotă, timp de cincisprezece zile, sub un clopot de sticlă ce se aburea, în jurul căruia servitoarele puneau lumânări aprinse. Am crescut alături de domnul Paulo, cel care repara cu sfori şi bucăţi de trestie aripile vrăbiilor, şi alături de familia Ferra-o-Bico, a cărei mătuşă fugise cu un ţigan şi ştia să citească pe plajă liniile din palmele oamenilor, îmbrăcată şi ea de sus până jos în negru ca văduva unui marinar niciodată revenit la ţărm. Prietenii mei purtau nume teribile
(Lafayette, Jaurès)
şi locuiau prin camere de subsol care aveau pietre de caldarâm în loc de ferestre, înlăuntrul lor puteau fi văzute uriaşe aparate de radio, oale cu tufe de busuioc plantate în ele şi tot felul de cumetre încălţate în şoşoni. Câinele de la boiangerie inflama cu lătratul lui fosforescent nopţile de iulie, iar când polenul salcâmilor ploua peste pleoapele mele, îndrăgostit nebun cum eram de femeia lui Sandokan, mă transformam într-un soi de inorog cu bucle prin latrinele de la şcoală, în vreme ce brigadierul Maia, cu bereta lui bască, cobora la Taverna Oaselor gesticulând şi blestemând regimul. Când pe la treisprezece ani m-am dus să-mi încerc şansele la hochei pe gheaţă la clubul de fotbal Benfica, portarul echipei, împlătoşat ca un baron medieval, m-a arătat cu degetul colegilor săi miraţi
- Tatăl blonziului ăsta e doctor
ceea ce a fost de îndată pentru mine cel dintâi titlu de glorie sportivă, dar şi prima mea responsabilitate tenebroasă, pentru că antrenorul, pipăindu-mi muşchii din ochi, m-a prevenit cu un aer îndoielnic
- O să vedem de ce eşti în stare blonziule că taică-tu pe teren era mai degrabă bătăuş.

Proprietarul farmaciei União se juca cu bastonul, nevasta proprietarului farmaciei Marques era o grecoaică somptuoasă cu buci de amforă şi ochi arzători, care mă făcea să uit de femeia lui Sandokan când o întâlneam duminica pe drumul spre biserică, al cărei clopotar purta numele Zé Martelo[1] şi bătea aria "Papagalul blond" în timpul slujbei de Înălţare la prânz în locul ariei obligatorii "Pe treisprezece mai", şi avea o agenţie mortuară cu un prospect-reclamă ce zicea aşa: "De ce Excelenţa Voastră se încăpăţânează să trăiască dacă ştie că pentru doar o sută de escudos ar putea avea o frumoasă înmormântare?", iar eu făceam versuri între două partide de hochei, fumam pe ascuns, o jumătate din mine se dădea în vânt după Jesus Correia, cealaltă jumătate după Camões, şi eram indecent de fericit.

Azi, dacă mă duc la Benfica, nu mai găsesc Benfica. Păunii au amuţit, nu se mai vede nici o barză pe palmierii de la Correios
(palmierii de la Correios nu mai există nici ei iar proprietatea Lobo Antunes a fost vândută)
domnul Silvino, domnul Florindo şi domnul Jardim au murit, în locul caselor au fost ridicate imobile, dar eu bănuiesc că sub aceste edificii cu cinci şi şase şi şapte şi opt şi nouă etaje, într-un punct oarecare sub acele balcoane şi sub acele sucursale de bănci, domnul Paulo încă repară, cu sfori şi bucăţi de trestie, aripile vrăbiilor, că doamna Maria Salgado încă mai transportă de la o casă la alta Sfânta Familie sub clopotul ei de sticlă aburit, că Lafayette şi Jaurés încă mai joacă arşice, pe străduţa Calçada do Tojal, care e flancată de cumetre în şoşoni şi de oale unde cresc tufe de busuioc. Nu mai există nici păuni, nici berze, însă salcâmul părinţilor mei, încăpăţânat, încă mai rezistă. Poate că numai acest salcâm rezistă, singurul lucru rămas din vremea aceea, cum e catargul unei corăbii ce se scufundă despicând valurile. Acest salcâm mi-e destul. Dughenele şi scuarurile au dispărut, nimeni nu mai bate aria "Papagalul blond", dar salcâmul rezistă. Rezistă. Ştiu că dacă aş închide ochii şi mi-aş lipi urechea de trunchiul lui, aş auzi vocea mamei mele strigându-mă
- Antóóóóóóóónio
iar un ţânc blonziu ar traversa grădina, cu un sac de bile umflându-i buzunarul, ar trece prin mine fără să mă vadă, şi ar dispărea sus, în cameră, imaginându-şi că cel puţin femeia lui Sandokan nu l-ar obliga niciodată să mănânce nici piure de cartofi şi nici supă de gulii când vine supliciul statului la masă.

Inima inimii

Romanul pe care visam eu să-l scriu trebuia să fie una dintre acele cărţi unde, aşa cum se întâmplă în stadiul ultim al înţelepciunii chineze, toate paginile ar deveni nişte oglinzi; iar prin ele s-ar putea zări nu doar cititorul însuşi şi prezentul locuit de el ci, deopotrivă, trecutul şi viitorul, visele, catastrofele, dorinţele şi amintirile noastre. O poveste în care eu însumi, în timp ce aş răsfoi-o cu intenţia de a o corecta, înarmat cu un creion roşu care să facă intransigent tot felul de modificări, aş putea deodată să-l zăresc, tolănit pe un paragraf de parcă ar sta cocoţat pe unul din zidurile de la ferma bunicului meu salutându-mă cu bucurie, pe băiatul rândaşului care mă învăţa cum să pun laţurile de prins păsări sau cum să fur smochine din livada vecinului şi care va fi ajuns astăzi unul dintre acei bărbaţi care bat tablă pe case locuind undeva la etajul al doilea într-un bloc din Alverca, acolo unde nu mai e pic de spaţiu nici pentru berzele din Benfica, nici pentru arborii din păduri, nici pentru acea dimensiune religioasă, învăluitoare, aurorală, dintre cer şi pământ, în care portocalii respiră blând şi unde peştii din bazine intră şi ies din trupul nostru prin porii pielii. Şi nu l-aş fi întâlnit doar pe fiul rândaşului: ar fi venit şi muzica de pian de la Vila Ventura unde trăiau două bătrâne fete urâte pe care Chopin le transfigura, îmblânzindu-le privirile până le infuza acea tandreţe insuportabil de frumoasă de la animalele bolnave ce ne vorbesc într-o limbă la care odată cu lenta noastră îmbătrânire devenim prea surzi ca să o mai înţelegem, opaci la angelica situaţie a infirmilor, la cea a orfanilor sau a femeilor măritate, singurele fiinţe după ştiinţa mea în stare să zboare pe deasupra misterului lucrurilor.

În romanul cu pagini de oglinzi pe care mi-ar fi plăcut să-l scriu, în colţul unui capitol aş fi dat şi peste anii petrecuţi de mine la Nelas, cu terenurile de tenis, cu Serra de Estrela smălţată de lumini, cu acea ramură de castan ce mă înspăimânta când bătea în lucarna insomniei mele, cu Dona Irene care cânta la harfă atingând corzile cu turturelele degetelor ei experte, cu dama văduvă tronând în vârful scării ca un buddha superumflat şi cu vărul holtei bătrân aplecat peste pâlnia telefonului în care şuşotea cu un aer ţanţoş
- Să-mi trimiteţi domnule Borges o juma de kil de carne de pe crupă.

Iar cum paginile urmau să fie nişte oglinzi eu urma să-mi văd în ele chipul meu de acum, împreună cu toate înfăţişările mele de până acum repertoriate în albumul meu de bebeluş care încă mai conţine, mumificată ca smocul de păr al unei fantome, o buclă din părul copilului care am fost şi e astăzi mort, dar care de la distanţă de secole se uită spre mine cu o neîncredere acuzatoare, buclă de păr pe care ezit să o ating de teamă să nu se facă praf asemeni coroniţelor din flori de portocal ale bătrânelor foste tinere abia măritate, căci dacă s-ar face pulbere ar dispărea atunci şi cel care am fost eu împreună cu cei pe care i-am iubit cu o patimă fără egal, adică pe bunicul din partea tatălui, pe bunica din partea mamei, pe Flash Gordon, pe domnişoara cu gene lungi care o întruchipa pe Sfânta Fecioară în scena cu personaje vii de la biserică înfăţişând Naşterea Domnului, pe Sandokan şi pe căpitanul Haddock.

Iar cum paginile urmau să fie de oglinzi ea urma să devină o carte complicată şi tulburătoare de felul acelor case din zona Beira în septembrie, cu vânt suflând prin pădurea de pini a lui Zé Rebelo, cu primele ploi plesnind în zidurile de granit, cu mama care îşi încrunta sprâncenele, ducându-şi mâna pâlnie la ureche, întrebând aproape în ţipăt
- Ce anume?
şi refugiat într-un colţ al salonului, acolo unde nimeni nu ar fi putut să audă şuşotelile lui de seducător, vărul holtei bătrân ciripind cu ochii închişi la telefon, masculin, încăpăţânat şi irezistibil
- Poate mai bine trimiteţi domnule Borges un kilogram de coaste nu carne de pe crupă.

Iar cum paginile urmau să fie oglinzi aş fi văzut în ele anii mei din perioada când eram copil în corul bisericii, cu acea coregrafie hipnotică a slujbelor, cu lugubra rânduială a procesiunii, cu frica de un Dumnezeu atotputernic care mă spiona, ascuns nu se ştie unde, aşteptând să mă prindă cu o minciună, cu vreun cuvânt urât, în vreme ce degetele mele vârâte în buzunarele pantalonilor se lăsau ademenite de unele mişcări păcătoase, iar apoi să mă trimită cât ai clipi într-un univers ce părea o bucătărie prăfuită şi ruginită, plină cu tot felul de oale în care fierbeau tot felul de zemuri de varză şi pe unde roboteau nenumărate servitoare cu pulpe fosforescente şi tălpi despicate în două ca la ţapi, nerăbdătoare să mă înşface ca să mă arunce pe veci în acele căldări ce dădeau în clocot. Preoţii, cu chipuri de ceară ca ale femeilor, care veneau să mănânce în fiecare sâmbătă invitaţi de bunicii mei, transformau acea masă de prânz într-o solemnă sacralizare, în timpul căreia raţa cu orez dobândea o vâscozitate liturgică subliniată şi de accentul nordic şi de un puternic damf de vin sfinţit. Iar în vremea asta, indiferent la prezenţa preoţilor, a Diavolului, a Infernului, cu mişcări mătăsoase, cu chipul în penumbră ca Humphrey Bogart şi cu pălăria trasă pe ochi, incantatoriu, magnific, afumat, verişorul holtei bătrân, cu buzele aproape lipite de pâlnia telefonului, se resemna pe un ton plângăreţ de om leşinat
- Prea bine domnule Borges dacă n-aveţi costiţe n-aveţi costiţe trimiteţi până la urmă o sute cincizeci de grame de jambon.

Cum paginile urmau să fie de oglinzi, apropiindu-mă eu şi mai mult de acea carte ar fi urmat să mă zăresc în spatele bunicilor mei, îndărătul lui Sandokan, a lui Flash Gordon, după domnişoara de la biserică, în spatele mamei mele care ducea palma cornet la ureche şi îndărătul adolescentului care nu mai sunt, copleşit de timiditate şi plin de coşuri, un bărbat neliniştit care se chinuie zor nevoie cu romanul său la fiecare cuvânt până ce îl trimite la editor, iar acesta aşezat la biroul său îl primeşte de parcă un demnitar ecleziastic ar accepta cu bunătate pastorală darul din partea unui credincios. Eu depun cât se poate de reverenţios pachetul meu de hârtii pe biroul editorului, el mă binecuvântează făcând asupra mea o cruce cu stiloul de argint, iar odată ajuns din nou în stradă îmi dau seama că pierzând romanul am pierdut şi o parte esenţială a identităţii mele, aşa că imediat ce ajung acasă încep să pregătesc teancuri de hârtie pentru următoarea poveste, nerăbdător să mă pot reflecta din nou în hârtiile din care începe să se înalţe discret o speranţă ce se încăpăţânează să-mi spună că există unele dimineţi atât de matinale, încât fie şi numai de dragul lor merită să crezi până şi în oamenii politici, aceşti patetici administratori de efemer, chiar şi în economişti, aceşti absurzi gestionari ai contingenţei, şi să crezi în toţi acei indivizi al căror prestigiu se bizuie pe o incertă vehemenţă, şi să rămâi viu. Asta fiindcă eu reuşesc totdeauna, chiar şi atunci când mă aştept mai puţin, să dau peste vărul holtei bătrân lipit de telefon ca de corpul unei femei, făcând tot felul de mărturisiri pe şoptite, să nu-l poată auzi nimeni.
- O sută douăzeci şi cinci domnule Borges cel puţin o sută douăzeci şi cinci de grame de jambon pentru micul dejun.

Cronică scrisă cu voce tare cum te plimbi la întâmplare

Pe vremea când eram copil spitalul Miguel Bombarda se rezuma pentru mine la câteva persoane care mi se pişau în cap şi cântau fado. Tata mă lăsa în mijlocul curţii, închis în maşină, în timp ce se ducea să muncească, iar tot felul de oameni raşi în cap, în uniforme gri, dădeau târcoale, cu ochi sticloşi, în jurul spaimelor mele. Uneori câte unul dintre ei începea să-şi scotocească febril pe la şliţul pantalonilor cum fac cei care caută nervoşi mărunţiş prin buzunare, se apropia apoi de maşină, îşi desfăcea picioarele cu mare delectare şi urina pe geamul îndărătul căruia eu înşiram una după alta rugăciunile cu Ave Maria ale terorii mele.

De Crăciun mă aşezau pe un scăunel tapisat cu mătase lângă directorul invalid, trupa cu ochi sticloşi gâfâia dinaintea mea pe rândurile din faţă, un domn cu favoriţi şi cu o chitară precum şi un domn cu favoriţi şi cu o violă ieşeau pe mijlocul unui fel de estradă şi începeau să zdrăngănească pe corzi cu unghiile lor puse, în timp ce Hermína Silvia, Márcia Condessa şi Fernanda Baptista îşi dădeau capul pe spate şi începeau să urle la lună, cu nasul îndreptat spre cer, ca nişte câini de pază de pe la ferme. După ce ele îşi terminau numărul, imediat câţiva indivizi îmbrăcaţi în alb luau turma cu ochi sticloşi şi o îndreptau frumuşel către scara ce da spre curte, poate îi duceau să facă pipi pe maşinile cântăreţelor de fado, după care directorul invalid, cu capul său sucit
(căci faţa lui era împărţită în două jumătăţi complet diferite care se ignorau una pe cealaltă cu un dispreţ absolut)
prezida un fel de masă festivă în timpul căreia eu, cu bucăţica mea de peşte înfiptă într-o scobitoare, oprit undeva pe traseul dintre farfurie şi gura mea, le devoram cu privirile pe cântăreţele care nu oboseau să introducă succesive prăjituri cu cremă printre enormele lor buze rujate: calmul canibalism al acestor ingurgitări magice mă fascina, şi mă aşteptam să le văd din nou cum îşi înfig nasul în cer, între două înghiţituri, cum îşi dezgolesc umerii tragici de sub franjurii şalurilor şi să le aud cum scot din nou acele urlete, ale căror ecouri tremurate ar fi sticlit apoi pe deasupra crochetelor şi a cupelor cu cremă.

Câţiva ani mai târziu am părăsit spitalul Santa Maria, unde lucram, şi m-am transferat la spitalul Miguel Bombarda, căci fusesem invitat în termeni diplomatici să-mi iau tălpăşiţa după ce îi declarasem şefului de serviciu că degeaba îşi încrucişa el picioarele din moment ce nu avea nimic între ele
(şi continui să cred că aşa este)
aşa că am descoperit acolo un amestec de filme de Fellini şi ceva din atmosfera casei de la ţară a bunicii mele, un loc plin cu oameni nefericiţi care abia se mişcau clătinându-se ca izbiţi de măciuci sub efectul pastilelor, invadat de atât de multe ploşniţe că de fojgăiala lor nici nu mai vedeai pe acolo vreun medic.

Nu ştiu care din fiicele mele m-a întrebat într-o zi dacă spitalul Miguel Bombarda se numea spitalul Miguel Bombarda pentru că Miguel Bombarda fusese un mare nebun; probabil că e vorba de aceeaşi care văzând într-o zi statuia Marchizului de Pombal la intersecţia cunoscută a declarat că ne aflăm lângă statuia lui Ramiro Leão. Poate că Miguel Bombarda a fost cu adevărat un mare nebun, dar eu am fost şi mai nebun crezând în psihiatri
(iar cum nu ştiu să trag învăţăminte din greşelile mele ceva mai târziu am crezut şi în critici literari)
crezând în antipsihiatri, crezând în psihanalişti, crezând în psihologi, crezând în examenele lor de patetici emfatici ce îngrămădesc pe spinarea altora pompoasele lor construcţii din castele de cărţi şi teorii lipsite de umor[2].

Astăzi nu mai cred decât în puţine lucruri. Nu cred nici în psihanalişti şi nici în intelectuali, dar o cred pe Isabel când spune Te iubesc foarte mult papa. Ieri de exemplu am petrecut o zi minunată la Cascais Shopping
(loc minunat)
am mers la filmul Iubito, am micşorat copiii
(de secole nu am mai văzut un film aşa de bun)
am mâncat hamburgeri la McDonald's
(restaurant splendid)
am plănuit să facem lungi plimbări cu bicicleta în luna august în lungul ţărmului la Plaja Merilor, şi am acceptat să intre numeroşi alţi membri în clubul nostru, Clubul Plus, fondat de Saul Bellow, de Zezinha, de Joana şi de mine. Între alţii, au fost admişi cei mai frumoşi dintre cei urâţi şi cei mai urâţi dintre cei frumoşi, cei mai pletoşi dintre cei pleşuvi şi cei mai pleşuvi dintre cei pletoşi. După care ne-am plimbat lovindu-ne unul de celălalt, mână în mână
(ce fericire)
am privit vitrinele magazinelor, amândoi cu degetele pătate de culorile carioca ce ne serviseră să ne facem fiecare în parte câte o jumătate din temele pentru acasă, iar eu am avut certitudinea că nu voi muri niciodată. Îmi amintesc şi ziua când fiica mea cea mare mi-a telefonat neliniştită ca să îmi spună că avusese prima menstruaţie, iar eu i-am trimis un buchet de flori, şi la câteva zile după aceea i-am declarat cu orgoliul seducătorilor care au succes
- Ai observat să sunt singurul bărbat care îţi trimite flori
iar ea mi-a răspuns
- Nu, tu eşti numai cel dintâi.

Problema cu fetele e că rămâi doar primul, deci mi se pare că trebuie să facem tot ceea ce ne stă în putinţă să le salvăm de lugu-lugu, de fado, de psihanalişti şi de intelectuali. Toate acestea fiind mai mult sau mai puţin acelaşi lucru. Şi să le repetăm ceea ce Blaise Cendrars i-a spus într-o zi odraslei sale: toate cărţile din lume nu fac cât o noapte de dragoste.
(E vorba de nopţi de dragoste cu alte persoane, bineînţeles, şi nu e vorba de cărţile pe care le scriem noi.)


[1] José "Ciocanul", fiindcă "bătea" în clopotele mici ale bisericii, carillonul.
[2] Lobo Antunes a exercitat efectiv meseria de psihiatru, întâi pe front, în Angola, iar în ultimii ani, până să renunţe definitiv la practica medicală, chiar în faimosul spital Miguel Bombarda, unde foştii colegi îi rezervă şi acum un birou dacă vrea să scrie în mediul care a inspirat multe dintre romanele sale. Despre abuzurile psihiatriei s-a exprimat mai cu seamă în romanele Memorie de elefant şi Cunoaşterea infernului.
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer