Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Fragmente şi cronici ale cărţilor pe hîrtie  Sageata  Semnal editorial

Ficţiuni familia(l/r)e


Anca Băduţ

15.10.2014
Editura Conphys
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Anca & Mircea Băduţ
Ficţiuni familia(l/r)e
Editura Conphys, 2011



Intro

Tată şi fiică - iată formula inedită de co-autorat pe care o propune cartea de faţă. (El, inginer, 45 de ani; fiica, elevă, 17 ani.) Având stiluri diferite - atât în formă, cât, mai ales, în idei -, scriiturile lor sunt cuprinse aici într-o alternanţă ce conferă tonicitate lecturii. Veţi întâlni când povestiri fantastice, când poeme lirice, când descrieri cvasi-ştiinţifice, când evaziuni onirice, când eseuri psiho-sociale sau filosofice, când piese ca de jurnal intim. Când dialoguri epice, când monologuri introspective. Rând pe rând, povestirile şi poeziile lor sunt fie provocatoare, fie recesive, fie narative sau descriptive, fie psihedelice sau eliptice.

Texte de Anca Băduţ
Ghemotocul de praf

Urletele naturii şi lacrimile verii se îmbrăţişează tainic, iar noi, simpli muritori, noi, cei pentru care viaţa este doar un obstacol lung, aşteptăm... Aşteptăm ceva ce nici măcar nu ştim cum arată, ce culoare are, sau prin ce cuvânt l-am putea exprima... Aşteptăm cumva o altfel de viaţă.

Întunericul serii îmi străbate privirea rămasă aţintită într-un punct fix, focalizând naiv pe un firicel de praf ce pluteşte moale, luminat favorabil în semi-întunericul camerei... Pământul faţă de Univers... Imaginea mă transpune într-o lume complet diferită, o lume bizară, a visării spre infinit. Straniu! Paradoxal... De ce? Fiindcă eu nu fac nimic, nu iau totuşi parte într-un război al lumilor...: privesc doar un punct plutitor, un fir de praf, care se plimbă nesigur prin camera mea, ca şi când nu ar cunoaşte-o deja de atâtea zile.

Afară vântul se înteţeşte din nou, şi mai zbătut: ceva necunoscut îi resuscitează speranţa evadării... Uşa camerei mele, închisă, se zbate zadarnic în faţa curentului strecurat în casă prin geamul deschis al altei camere... Îmi retrag privirea obosită de pe globul minuscul şi prăfuit, pe care îl urmăresc de atâta timp, şi o ghidez spre uşă... Obosită fiind, încercând să scap de gândurile stranii pe care creierul meu nu le lasă să plece, închid ochii pentru o clipă...
În această "clipă" mă gândesc la mine, cea conectată cu sentimentele naturii... Dacă aş fi vântul? Nu! Te rog, viaţă, renunţă la această idee, te rog! Degeaba... Şi creierul are voinţa lui, iar acum vrea să mă vadă tristă: nu aş suporta să încerc uşa iar ea să se opună, să-mi dea senzaţia că e blocată... Da... Asta face vântul... Eu n-aş suporta: sentimentele îmi sunt prea puternice... Pe când el... încearcă uşa... Dar eu?... Încerc uşa...: blocată! Încerc din nou...: blocată! Încerc bucata aia de lemn...: blocată! Încerc uuşaaaaa...: blocată! Şi de fiecare dată îmi răspunde la fel, sună mereu trist, scoţând un urlet surd..., scârţâie... BLOCATĂ!

Cad din picioare... Simt cum greutatea mea vrea să mângâie pământul, dar nici ea, mică muritoare a fiinţei mele, nu ştie că o va durea, şi am timp, pentru câteva secunde, să recunosc: îmi pare rău de ea... Apuc să urlu, pe jumătate leşinată, cu ochii-mi ce au stat închişi nu doar pentru o clipă: "Îmi pare rău...!".
Am căzut... Nu prea ştiu cum îmi dau seama, nu mai simt nimic, dar am căzut, iar creierul îmi calculează neîncetat starea - deja ştie că-mi voi reveni - dar se încurcă în sentimentele la care l-am rugat să renunţe (dar nu a vrut), şi-mi dau seama că-i pare rău...

Oare unde este firicelul de praf, la care ţin atât de mult deşi necazurile au început de la el? Cred că zboară... Liniştit sau exasperat, zboară. Mă tem, prin întunericul pleoapelor, întinsă pe covorul camerei mele, că l-am speriat în căderea mea prostească şi necontrolată... Poate că globul meu de colb e dezorientat, vede camera mea ca un univers fără margini, neştiind de câte ori m-am lovit de ele în zborul meu sălbatic prin "lumea" cu colţuri...
Mă doare capul. Aş putea spune că asta e bine: măcar îl simt... Încep să-mi revin. Deschid cu teamă ochii: cine ştie în ce lume îndepărtată şi necunoscută m-a dus acea cădere?... Văd pete ciudate, de diverse lumini şi culori, mişcându-se tăcut! Mă sperii şi închid ochii la loc.
- Ce mi-aţi făcut? Cine v-a zis că nu o să-mi fie dor de planeta mea? Creierul!? Ignoraţi-l! Nu ştie ce spune! Visează şi el la ceva mai bun. Mai bun! Nu la o lume plină de culori zburătoare! Cine v-a spus că nu-mi place viaţa mea? Cine? Cine este nepriceputul care m-a ascuns într-o astfel de lume?...
Stai! De ce urlu? Sunt doar ameţită... Este singurul motiv pentru care văd pete de culoare când deschid ochii... Ce-i cu mine? Chiar m-am lăsat purtată de imaginaţie?! Dar stai! Asta am făcut toată ziua... Nu pot să cred! Acest creier chiar mă vrea slabă. Am pierdut o zi imaginându-mă slabă! Chiar mai slabă decât sunt... Din cauza ideilor ciudate de azi mă aflu încă pe covor cu ochii întredeschişi...
M-am speriat singură...
Deschid ochii complet. Disting cu greu universul meu mic, camera mea. Vreau neapărat să ştiu ce s-a întâmplat cu firicelul de praf! Mă ridic de pe covor aproape sărind, ceea ce-mi tulbură întreg corpul, determinându-mă să-mi pierd echilibrul, dar găsesc la timp un scaun de care să mă reazem pentru câteva secunde... Mă simt mai bine...
Vreau să privesc globul infim de colb! Asta-i tot. Mă uit disperată prin cameră şi până la urmă îl găsesc lângă geam, căutând înfrigurat o crăpătură... Dar de ce ar vrea să plece? Nu părea pregătit nici pentru dimensiunile camerei mele, d-apoi... Şi totuşi, acum evadează... Iar eu, în nebunia mea, cred cu adevărat în sentimentele lui, îl iau în palmă şi îl duc spre cea mai apropiată crăpătură a geamului. El simte briza, vrea s-o guste, dar nu ştie dacă e pregătit. Stă o secundă pe loc în faţa crăpăturii, îmi dă senzaţia că se uită spre mine, după care pleacă zburând ezitant spre acel univers ale cărui margini nu le-am găsit nici eu...
Încă un prieten m-a părăsit...
Creierul îmi joacă feste, vrea să cred că nu numai oamenii ştiu ce-i viaţa, mă convinge că sentimente există oriunde, poate chiar mai intense decât ale mele...
De-acum nu mai pot uita ghemotocul de praf ce căuta marginile universului...

(25 iulie 2010)

Regulile copilăriei

Mângâie ultimele urme de nisip,
Dansează ca un far pe cer,
Luceafărul - un copil.

Scoate un sunet de distors,
Scânceşte uşor în braţele mele:
Chitara - un copil.

Te apropii încet de buzele mele,
Le săruţi cu milă şi cu teamă,
Tu - un copil.

Unghile-mi roşii de femeie
Arată spre alt orizont şi încerc zborul,
Eu - un copil.

Un pergament, sau tablă de legi,
Reguli pentru dragoste ce scrie
Dumnezeu - un copil.

Dar în mâinile fragede, vibrând,
tabla de legi se sparse...

(16 ianuarie 2011)

Viaţă într-un suflet

"Totul este simplu,
atât de simplu,
încât devine de neînţeles"
(Nichita Stănescu)

Obişnuiam să ştiu ce înseamnă viaţa, să înţeleg prezentul, să-mi pot alege viitorul. Dar acum ceva s-a schimbat. Simplitatea răsăritului de soare a început să tânjească după întunericul nopţii, şi astfel toate s-au complicat. Un joc. Un joc pe care nu-l mai poţi controla, care simţi că se va termina sfâşietor, dar fără să ştii când, de ce, sau cum. Cam asta ar fi viaţa...
Totuşi vreau să cred din nou că nu viaţa se joacă cu mine, ci eu mă joc cu ea. Vreau să ascund adevărul, mă tem să mi-l arăt.
Mă îndepărtez de matematică, mi-e frică de ea... Mă tem că într-o zi o să aflu dintr-o ecuaţie că viaţa se joacă cu mine...

Da, m-am ferit cât am putut să expun adevărul, să-l întind pe cer, şi albastrul să devină mov, să devină roşu şi, la final, negru.
Până azi. Astăzi i-am spus-o. Am înţeles că până şi el se joacă cu mine. Îmi spune: "E vară; hai! Îmbrăţişeaz-o!", şi tocmai ce mi-o arată, o văd, o simt,... şi dispare. Mi-o ia - propriul suflet îmi ascunde vara! Şi cum stăteam aşa, cu mâinile întinse, gata să-mi iau zborul, şi cu ochii spre soare, mă loveşte un vânt rece de toamnă, promiţând că va face schimb, la rândul lui, cu fulgii de zăpadă.
I-am zis ieri să nu se mai joace cu mine, asta după ce plânsesem înţelegând ce mă aşteaptă. Aş fi vrut să urlu, să-l implor să nu se mai joace cu mine, să-mi dea vara înapoi, de parcă asta ar fi fost singura mea problema... Atunci, sufletul m-a întrebat ce-i cu mine. Şi i-am răspuns, târziu, mai calm decât vântul adiind afară, "nu ştiu".
N-am minţit. Chiar nu ştiam. Nici mie nu-mi venea să cred că am plâns doar pentru că mi s-a luat vara. Până la urmă nici nu era vara mea. Dar nici a altcuiva. Mi-a trecut prin minte s-o cumpăr. Dar, de la cine? Oare vara se plăteşte în euro? O crezusem uitată...
Sufletul-mi continua să întrebe... Dar nu-l puteam învinui că viaţa e un joc, şi că nu mi-a spus-o... Şi dacă mi-ar fi spus, ce?! Aş fi crezut că minte. M-aş fi certat cu el, cu Cerul, cu apusul, cu norii în formă de fluturi ce vor şi ei să plece... A trebuit să înţeleg singură acest joc şi regulile lui care nici măcar nu există. Un joc pe care toată lumea îl trăieşte cum vrea, şi nimeni nu înţelege nimic când viaţa pune frână, sau când îţi spune că ai greşit şi te răsplăteşte cu raiul pe care l-ai visat...

Viaţa e un om, iar noi suntem viaţa. Viaţa ia decizii, scrie poezii, pictează norii, ştie să râdă, să urle. Îi place uneori să afişeze "game over"; de ce nu i-ar plăcea, când oamenii aşteaptă, când ei încalcă regulile jocului, şi când - în loc să creadă în viaţă - ei îşi fac un zeu care să-i apere de ea.

Acum sufletul meu aşteaptă să-i zic că totul e bine, că îmi convine să vină iarna dacă ea-mi promite primăvara. Însă eu tac şi plâng, în timp ce el mă priveşte de departe, un pic absent.
Ce nu îmi place?! Adevărul?! Că viaţa se joacă cu mine?!
Sau nu-mi plac norii... Dar uneori e soare. Aş dori să fiu viaţa. Să pictez cerul, să mă joc cu pionii mei, să-i gâdil, să-i întristez când plâng, ca toţi să ştie ce simt...
Dar n-aş vrea totuşi ca viaţa să fie om. Fiindcă o iubesc, uneori, şi ştiu că e greu să fii om, că e imposibil să plângi fără să fi luat la întrebări, însă e aşa uşor să plângi când eşti viaţa, fiindcă nu te vede nimeni...
Dar când râde? Viaţa râde singură... Cred că m-am răzgândit. Rămân om. De dragul zilelor în care râd şi aproape uit cum mă cheamă, de dragul zilelor în care-i zic mamei de ce plâng, de dragul a tot ce-ţi oferă viaţa. Îţi oferă tot ce ea nu are. Îţi dă viaţă când i se pare că e pe moarte, şi ţi-o ia când îşi aminteşte că nu poate muri şi că vrea să ştie ce înseamnă asta.

Unde mi-e sufletul?! Vreau să-i mulţumesc că ştie să se joace cu mine, că ştie să mă gâdile,... îi place să fie gâdilat, ştie să trăiască, şi va învăţa să moară...

(29 septembrie 2010)

Joc târziu

"Game over"

Simt viaţa cum îmi fuge speriată; nu ştie unde va ajunge, nu ştie ce caută, dar nu-şi mai găseşte locul aici, lângă inima mea. O sperie vântul, trecerea timpului şi lacrima mea...

Stând alungită, patul îmi primeşte corpul, lacrimile... Îmi ţin ochii larg deschişi spre o neagră umbră; nu înţeleg nici peisajul ce mă înconjoară; mi-am uitat camera ce m-a găzduit atâta vreme, iar acum încerc să uit de mine... Vreau să adorm, dar vreau şi să aştept, să plâng, să-mi descarc electric melancolia aşa cum fulgerele regenerează cerul...
Eliberez lacrimi ce nu vor să ajungă pe pământ, cristale de mercur ce-mi umezesc perna şi-mi ard obrajii. Îmi pun mâinile la ochi: aşa cum viaţa aleargă speriată pe un drum imaginar, refuzând să privească înapoi şi sperând să-şi piardă umbra, refuz şi eu să revăd amintiri ce-mi seacă ochii.
Urăsc să îmi privesc corpul aşa, încercând să strige după ajutor cu vocea căzându-i într-un abis.

*
Am senzaţia că toţi sunt conectaţi la gândurile mele şi că asta le provoacă suferinţă. Însă sunt gânduri proprii: le creez în joacă, sau din greşeală, cu chitara în mână şi cu sufletul strivit între inimă şi plămâni. Mult timp uit de ele; le închid într-o cutie a Pandorei unde stau până într-o anume zi, aproape perfectă, în care se sfărâmă lacătul, şi nu mai pot face altceva decât să urlu de durere, să-mi umezesc obrajii, să mă arunc în voia sorţii pe un drum... circulat, sper.

*

Revin la prezent, la noaptea ce-şi strecoară mersul negru în patul meu, în sufletul meu, şi caută dosarul de amintiri de care nu mă pot despărţi, cărora nu le pot spune "adio!". Nu, n-ar dori să mă omoare. Vrea doar să-mi descarc suferinţa pe mantia ei neagră, să mă rog plângând, să aştept ca a doua zi să mă simt mai bine. Dar mâine nu va fi aşa, iar noaptea o ştie.
Mă zbat în această cămaşă de forţă dantelată. Ţin mâinile încrucişate, lipite de gură şi mă rog, după tot acest timp cât am uitat de Dumnezeu. Plâng din ce în ce mai tare, cer un semn... Deocamdată nimic; dar parcă cerul suferă o dată cu mine şi mă simt mai bine.

Singura mea dorinţă rămâne să adorm. Şi ce dacă?!
Nu a contat niciodată dorinţa unui om din mulţimea ce acoperii Pământul. De ce ar conta acum?
Pământul suferă mai mult decât mine, dar nu plânge. Poate mi-ascultă chemarea... Poate nu.

Dar viaţa s-a oprit... A obosit să fugă de ceva ce nu a văzut niciodată, de ceva generat de mine. Bănuind asta, simt cum mi se taie respiraţia. Mă încearcă moartea, ne încearcă pe toţi. Poate din cauza timpului, poate din cauza mea, poate din cauza ta, cel ce nici nu ştii că exist. Sau poate nu e vina nimănui...
Încep să cred că moartea e speriată şi ea, că în speranţa liniştirii îşi joacă jocul cu îngăduinţă, se joacă cu noi.
Am speriat universul, m-a părăsit şi umbra, iar eu plâng după ea. E un joc egoist: cosmosul e prea mare ca să-i port eu de grijă... Plâng doar pentru mine, sunt singura persoană pe care reuşesc să o calmez. Îmi pasă de restul, da!, îmi pasă, dar nu pot să înţeleg ce trebuie să fac pentru ei, iar Dumnezeu tot nu-mi dă nici un semn. O fi şi el speriat... Gândul acesta îmi declanşează un zâmbet pe care secunda următoare îl şterge cu aceeaşi telecomandă.

Viaţa mea e un joc; dar ceva îmi spune că nu mai e mult până când, pe ecranul nestins al orizontului, va apărea un înscris pe care l-am refuzat întotdeauna: "GAME OVER".

Aş vrea să adorm, dar pot doar să iau o licoare de timp: privesc cadranul negru al ceasului pe care se odihnesc cifre strălucitoare: 23.48...
Acum, că mi-am anunţat corpul şi creierul că e târziu, poate mai am o şansă să mă opresc din plâns, să uit de tine şi de acel "noi" care oricum nu va exista, să uit de lacrimi. Să nu-mi mai pese de-i noapte sau zi, să las timpul să-mi joace feste şi să pot muri fără să simt, deşi sper să nu se întâmple asta.
Hai, adormi, schimbă-ţi poziţia sub cearceaf!...

Şi te-am uitat! Acum zbor, mă îndrept spre o altă lume. Nici aceasta nu se arată grozav de prietenoasă, dar măcar pot spune că zbor, fiindcă nu am încercat niciodată senzaţia asta...

(19 aprilie 2010)

Ora probabilă

Risc să uit fiecare minut din viaţă. Risc să uit tot...
Cât e ceasul?
Deschid ochii, calm, apoi - simţind depărtarea dintre gene - descifrez ora de pe cadranul prăfuit al vechiului meu ceas electronic... 7.51.
Îmi las pleoapele să se atingă, mă zvârcol... şi mă implor să visez din nou ceva interesant, ceva care să-mi schimbe viaţa...
Îmi ascult gândul... adorm.

Prima mişcare bruscă, care mă şi ameţeşte neaşteptat, se iveşte: întorc capul spre ceas imediat cum mă trezesc... 9.51.
Nu a mai fost o dată ora asta?
Rămân încremenită - într-o poziţie pe care în mod obişnuit aş schimba-o imediat datorită durerii din ceafă - gândindu-mă, din ce în ce mai aprins, la posibilitatea de a opri timpul...
Aştept o schimbare... Dar nu îndeajuns: ceasul arată acelaşi minut.

Mă ridic repede din pat ca şi cum de-abia aşteptam să fac asta, ca şi când nu aş fi vrut să mai dorm. Mă sperii de mine însămi, alerg spre birou, locul unde ştiu că ar trebui să-mi găsesc telefonul mobil... Da, sper ca acesta să arate o altă oră... 9.51. Aceeaşi... De ce? Privirea mi se fixează pe cadranul telefonului, îndemnând disperată o altă oră, un alt minut, măcar o altă secundă... Ca să-mi alung sperietura ce creşte, mă gândesc că timpul a vrut să mă vadă plimbându-mă singură pe strada largă şi lungă, sau scriind pe o foaie care nu se termină niciodată. Strada pustie, sau poate foaia infinită, amândouă provocându-mă cu eternitatea...
Aştept totuşi... 9.52. Am scăpat? Asta a fost tot!? Mă întorc nesigură spre ceasul electronic, care arată minutul mult aşteptat... Şi 52.

Fericită într-un mod bizar, încep să aud diverse zgomote banale care, cu un minut înainte, nu existau... Încep să uit de eveniment... Văd oameni mergând pe stradă - nu mă voi plimba singură... Simt cum orice foaie albă de hârtie se poate colora cu timpul, şi mă liniştesc: în mod sigur pot scrie pe ceva având o viaţă la fel ca a mea, scurtă, neînsemnată pentru univers...
Ceasurile încep să-şi dezvăluie tainele, împărtăşind cu mine fiecare minut, aşa cum obişnuiau să facă...

Azi mă împrietenesc cu timpul... Devine lucrul cel mai important. Vrea să se asigure că am răgaz să sorb din priviri fiecare oră, fiecare minut, fiecare secundă... Îmi demonstrează, cu apăsare, trecerea sa repetată şi ireversibilă - afară începe să se întunece...
Dar totuşi azi ceva s-a schimbat... Faptul că e seară, că cerul vrea să devină negru, nu mi se mai pare banal...

Intru în pat liniştită că s-a mai scurs o zi, şi zăresc un fluturaş de noapte pe peretele camerei mele... Nu vreau să-l deranjez, nu încerc să-l dau afară.... Cu Timpul va zbura...
Încerc să mă aşez comod în culcuş...

(17 iunie 2009)

Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer