Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Fragmente şi cronici ale cărţilor pe hîrtie  Sageata  Fragmentarium

Sissi. Împărăteasa Austriei


Jean des Cars, traducere de Ana-Maria Stan

22.10.2014
Editura Corint
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Jean des Cars
Sissi. Împărăteasa Austriei
Editura Corint, 2013

Traducere de Ana-Maria Stan


Citiţi postfaţa acestei cărţi.

*****

Fragment

În memoria Alteţei Sale Serenisime, prinţesa Grace de Monaco

De ce Sissi?

În 1967, primul meu reportaj în afara graniţelor Franţei m-a purtat în Austria. Tema era filmarea noii versiuni a dramei de la Mayerling, desigur nu ultima versiune, căci există anumite reconstituiri istorice care par inepuizabile şi mereu supuse revizuirii.

Principalul interes faţă de acest film nu consta în alegerea actorilor. Catherine Deneuve, încântătoare, şi Omar Sharif, seducător, erau, din punct de vedere fizic, contrarul tinerei baroane Maria Vetsera şi arhiducelui Rudolf de Habsburg. Tot aşa, nici Ava Gardner nu putea să pretindă că îi seamănă împărătesei Elisabeta, în pofida marii sale frumuseţi. Ca şi alte milioane de admiratori, eram încă fermecat de Romy Schneider, proaspătă şi zburdalnică atât cât trebuia. Pentru cinema, ea a fost unica Sissi. Numai ea a fost şi a rămas Sissi, inclusiv în acel magistral Amurg al zeilor al marelui Visconti[1], unde a întruchipat-o pe împărăteasa îmbătrânită, alături de vărul său, extravagantul rege Ludovic al II-lea al Bavariei. Şi, după ce acest mit a fost popularizat de cinematograf, televiziunea l-a amplificat, mai ales în Franţa. Fiecare difuzare a acestui serial celebru obţine, chiar şi azi, maximum de audienţă. În acest Mayerling regizat de către Terence Young - realizator al primelor filme din seria, chiar mai prolifică, a lui James Bond - doar actorul James Mason interpreta un uimitor Franz Joseph.

Filmul avea însă un mare merit: fusese pus în scenă, parţial, chiar în locurile unde se derulase întâmplarea. La rândul meu, şi eu am parcurs, conştiincios, coridoarele palatului imperial Hofburg din Viena şi saloanele lambrisate ale castelului Schönbrunn. Am visat pe balcoanele vechiului oraş imperial, capitala nostalgică a vechii Europe. Şi am început să adun primele elemente ale unei anchete despre acest trecut. Cinci ani mai târziu, în timpul cercetărilor pentru prima mea carte, dedicată lui Ludovic al II-lea al Bavariei, am "întâlnit-o" pentru mai multe luni pe împărăteasa Elisabeta, singura femeie care a ştiut cu adevărat să îl emoţioneze pe regele damnat al Bavariei. Cum să îi rezişti acestei femei excepţionale? Desigur, Sissi a fost împărăteasa Austriei şi regina Ungariei. O imagine exactă, însă incompletă. A fost, de asemenea, o mare doamnă, una dintre cele mai frumoase din Europa (împărăteasa Eugenia[2] i-a fost, în acest domeniu, rivală) şi una dintre cele mai surprinzătoare. Tulburătoare prin capriciile sale, înduioşătoare prin simplicitate, emoţionantă prin entuziasm, influentă prin părerile sale politice, epuizantă prin călătoriile sale, impresionantă prin demnitatea sa în faţa dramei - aşa a fost suverana. Un personaj foarte bogat, plin de contraste într-un mod singular şi care nu te poate lăsa indiferent. Într-un cuvânt, o eroină pasionantă.

Dar de ce această carte? Încă una?!

Nu se ştie deja totul? Nu s-a spus şi nu s-a scris totul despre această figură uneori edulcorată şi un pic fanată? Valsul vienez s-a demodat oare? Sincer, nu cred asta. În mod curios, dacă publicul francez a arătat un interes neîncetat faţă de melodrama care este viaţa lui Sissi, puţini sunt autorii de limbă franceză care i-au consacrat studii recente. După reflecţiile strălucite ale lui Henri Valloton şi Maurice Barres, Maurice Paléologue şi Paul Morand, de la Academia Franceză, ultimul volum francez apărut până astăzi rămâne acela al lui Raymond Chevrier (Ed. Pierre Waleffe, 1968), scurt, dar bine conceput, ilustrat cu inteligenţă. Desigur, în 1982, reeditarea, în franceză şi germană, a traducerii unei opere germane din anii interbelici a fost iarăşi disponibilă. Vorbesc despre cartea clasică a contelui Corti[3], o cercetare remarcabilă şi o lucrare de referinţă, însă al cărei text datează din 1934[4].

De atunci, "recolta" istoricilor de peste Rin şi de dincolo de Dunăre a fost una bogată, căci Istoria este o ştiinţă din ce în ce mai vie. Arhivele se deschid, martorii se destăinuie, descendenţii vorbesc. Treptat, fiinţele şi evenimentele sunt desluşite de lumina implacabilă a detaliilor. Ideile preconcepute, clişeele pot să fie confirmate sau, dimpotrivă, infirmate. În Austria, unde pot fi măsurate popularitatea şi chiar afecţiunea de care este înconjurată familia de Habsburg, există multe librării din care se pot procura cărţi despre istoria acestei dinastii sau a uneia dintre marile ei figuri. Cultul este nu doar întreţinut, ci şi însufleţit prin publicaţii recente.

Dincolo de aceste lucrări, cercetările mele personale, care au durat aproape cinci ani, mi-au permis accesul la izvoare inedite, chiar în Austria. Am avut bucuria supremă de a ţine în mâini şi de a analiza documente, arhive şi suveniruri intime ale împărătesei. Acestea permit o detaliere fină a imaginii sale, o explicaţie a unora dintre reacţiile ei ciudate. Am căutat să explorez minuţios personajul pentru a-l înţelege şi a-l pune mai bine în lumină. Studiul meu este dedicat în primul rând cititorilor care nu sunt familiarizaţi cu toate episoadele complexe ale unui destin deopotrivă apropiat şi îndepărtat de noi. Această carte îşi propune să facă un bilanţ al cunoştinţelor actuale, apelând la cercetările cele mai serioase, îmbogăţite cu multe detalii rămase secrete. Nu am avut decât o preocupare: să o fac pe suverană să trăiască din nou, reconstituind cu maximum de minuţiozitate viaţa ei ieşită din comun, deoarece acest inventar al Europei de ieri, care este azi fragmentată, aparţine memoriei noastre. Înainte de a judeca, se cuvine să cunoaştem această viaţă. Am încercat să o reconstitui pas cu pas, fără a o izola de contextul ei, adeseori hotărâtor.

Îmi permit să exprim, mai întâi, profunda mea recunoştinţă Majestăţii Sale Zita, ultima împărăteasă a Austriei şi regină a Ungariei, care i-a urmat Elisabetei pe tronul feminin al dublei monarhii în 1916. Calitatea primirii sale, memoria sa vivace şi pertinenţa cuvintelor sale, precum şi demnitatea vieţii ei în faţa celor mai grele încercări reprezintă o lecţie. Mai mult chiar: un exemplu de meditaţie. M.S. Zita este într-adevăr ultimul martor important al orelor sumbre care au dezmembrat Europa şi au condus-o de două ori în războaie cu sine însuşi. Audienţa pe care M.S. Zita a binevoit să mi-o acorde va rămâne un moment excepţional al vieţii mele. Iar sâmbătă, 13 noiembrie 1982, la Viena, am fost unul dintre puţinii francezi care au asistat la extraordinara sa revenire în capitală, după un exil de 63 de ani. Un eveniment istoric şi tulburător, în prezenţa a aproape 20 de persoane de toate vârstele şi din toate clasele sociale, printre care au ţinut să apară şi reprezentanţii fostelor naţionalităţi din Imperiul Austro-Ungar. Un adevărat triumf, omagiu popular faţă de o personalitate foarte îndrăgită şi faţă de familia de Austria. Fosta suverană a murit la 14 martie 1989. Funeraliile sale de la Viena, solemne şi impresionante, la care au participat un milion de persoane, au fost transmise de mai multe posturi de televiziune europene.

Fiul cel mai mare al M.S. Zita, Alteţa Sa imperială şi regală arhiducele Otto, şeful Casei de Habsburg-Lorena, va primi aici omagiul respectului meu profund şi al sincerei mele admiraţii. Deputat strălucit în Parlamentul European, un observator cu păreri lucide, arhiducele Otto mi-a arătat o disponibilitate şi un interes încurajatoare.

Exprim în mod special o vie recunoştinţă pentru sprijinul şi înţelegerea lor Alteţelor Lor Serenisime prinţilor şi prinţeselor de Liechtenstein: Henri, Elisabeta, Vincent, Elena şi Benedicta. Nu şi-au menajat eforturile şi mi-au deschis arhivele şi documentele familiale cu o politeţe neobosită. Dl Erik von Kuehnelt-Leddihn primeşte stima mea amicală, iar soţia sa, Christiane, şi fratele său, contele Leopold Goëss, mulţumirile mele călduroase. Străbunica lor, contesa Maria Goëss, a fost ultima mare doamnă de onoare de la curtea împărătesei Elisabeta. Îi mulţumesc dlui Ogris, directorul arhivelor Carinthiei de la Klagenfurt.

Dl Eric Feigl, autorul celei mai cuprinzătoare biografii a împărătesei Zita înainte de cea a lui Jean Sévillia - apărută în franceză şi intitulată Zita, impératrice courage (Perrin, 1997) -, primeşte întreaga mea simpatie şi recunoştinţa mea.

Dl Max Karkegi, colecţionar fără pereche şi căutător perseverent, ştie cât i-am apreciat sprijinul devotat, eficace şi amical. Dna Robert Koreska, dl Gary Sommer şi dl Lucien-René Dauven ştiu cu siguranţă că ajutorul lor mi-a fost preţios. Îi mulţumesc de asemenea dlui Jacques Mayer, proprietar şi director al Hotelului Beau-Rivage din Geneva, unde împărăteasa, victima unui asasinat, şi-a dat ultima suflare. Bunica dlui Jacques Mayer, tânăra soţie a directorului acestui hotel în 1898, a aşternut pe hârtie amintirile care sunt povestite aici pentru prima oară, precum şi alte detalii inedite privind ultima şedere a împărătesei şi emoţia pe care moartea ei brutală a suscitat-o în Europa. Îi mulţumesc şi dlui François-Achille Roch, ziarist elveţian.

Dna Monique Travers şi dra Dorothée Palka, la fel şi dna Brigitte Pätzold, pentru ajutorul ei suplimentar, ştiu cât am apreciat munca lor sârguincioasă de traducere. Nu o voi uita pe dra Hélene Bourgeois, directoarea de la Librarie Académique Perrin, pentru răbdare şi înţelegere, mereu surâzătoare şi încurajatoare. Îi mulţumesc şi dnei contese de Mun pentru că mi-a încredinţat amintirile dlui Albert Perquer despre şederea împărătesei la Sassetot-le-Mauconduit, în Normandia. Îi adresez gratitudinea mea şi dnei Jean-Loup Tellinge şi fiului ei Christian, fără a uita de recunoştinţa mea prietenească faţă de dl Roger le Barrois.

În sfârşit, personalităţile care m-au ajutat, sub diverse forme, răspunzând cererilor mele, dar care doresc să îşi păstreze anonimatul, ştiu, prin aceste rânduri, cât le sunt de recunoscător pentru încrederea pe care mi-au acordat-o în mod cu totul excepţional.

Toţi şi toate mi-au permis să înţeleg mai bine fascinaţia pe care o exercită împărăteasa Elisabeta de peste 100 de ani. Am vrut să îi desluşesc viaţa, începută ca o operetă şi terminată ca o tragedie, şi am încercat să îi înţeleg caracterul, deopotrivă patetic, nostim şi grandios. Este cel mai sfâşietor dintre romanele trăite ale secolului trecut. Mi s-a părut că a venit momentul să prezint portretul unei femei de neuitat.

(Jean des Cars)

I. Prinţesa neîmblânzită

În după-masa zilei de miercuri, 15 august 1853, o trăsură care a părăsit sudul Bavariei înaintează către micul oraş austriac Bad Ischl, în inima regiunii Salzkammergut, unde se exploatează sarea care a dat numele localităţii Salzburg. Pe această veche axă a comerţului european, vara luminoasă a Munţilor Alpi îşi împrăştie culorile vii. Într-un decor împădurit, reflectat de smaraldul senin al lacurilor romantice, oraşul cunoaşte de circa 30 de ani o însufleţire estivală crescândă. Dr. Wirer, un medic vienez, a descoperit, în jurul anului 1820, proprietăţile terapeutice ale apelor sărate. Simbol al negoţului, sarea a fost transformată în simbol al sănătăţii. Toată înalta societate s-a deprins să meargă la cure de ape sărate. Reprezentanţii săi cei mai prestigioşi au primit chiar supranumele de "prinţi ai sării". Şi, treptat, Bad Ischl, adăpostit într-o buclă formată de râurile Traun şi Ischl, a devenit un centru termal, o localitate căutată de vilegiatură şi un loc unde se întâlneşte înalta nobilime. O adevărată staţiune balneară.

Însă trăsura nu transportă turişti veniţi la cură. A trecut Alpii şi aparţine ducelui Max din Bavaria, şeful ramurii inferioare a casei de Wittelsbach[5]. Ducele Max, cumnatul austerului rege Maximilian al II-lea, nu se află în caleaşca sa. Ca de obicei, el a delegat-o pe soţia sa, ducesa Ludovica, care se pregăteşte pentru o importantă reuniune de familie. Plecată de la Possenhofen, reşedinţa sa nu prea luxoasă de pe malul Lacului Starnberg, aflată la 30 de kilometri sud de München, ducesa călătoreşte numai cu două dintre fetele sale, Elena şi Elisabeta, precum şi cu o cameristă. Bagajele le urmează într-o a doua trăsură.

Mama îşi priveşte fetele. Două surori? Sunt atât de diferite... Elena are nouăsprezece ani, trăsături regulate şi un aer serios, aproape grav. Fină, frumoasă, dar melancolică. Şi deosebit de pioasă. Comportarea de pe parcursul orelor de călătorie îi este plină de cuminţenie, întocmai ca şi imaginea. Ea este cu adevărat fiica mamei sale. În schimb, Elisabeta, de cincisprezece ani şi jumătate, subţirică şi încântătoare, emană vioiciune şi bucuria de a trăi. Şi, dintotdeauna, neascultare. Ea este cu adevărat, prin contrast, fiica tatălui ei.

La popasul de la Rosenheim, cam la o treime din drum, Elisabeta nu a rezistat impulsului de a adăpa chiar ea caii. Adresându-se cu familiaritate valeţilor şi vizitiilor, şi-a atras o observaţie glacială a mamei. Şi, atunci când a izbucnit în râs după ce şi-a udat picioarele într-o găleată cu apă care se răsturnase, a fost singura care s-a amuzat! Pentru restul călătoriei, a fost plasată sub supravegherea atentă a cameristei. Elisabeta nu a putut decât să suspine în sinea ei atunci când trăsura a lăsat în urmă, pe partea stângă, Chiemsee, cel mai mare lac din Bavaria, denumit "marea bavareză". Elisabeta trebuie să se comporte bine şi să se facă uitată. În această jumătate a lunii august 1853, nu ea este cea care contează în sânul familiei, ci Elena, sora cea cuminte.

Elena poartă speranţa unei revanşe. Într-adevăr, mama sa este de două ori frustrată, atât ca soţie, cât şi ca mamă. Fiică a contelui palatin elector de Zweibrücken-Birkenfeld, care trebuia să fie în 1805 primul rege al Bavariei datorită lui Napoleon, ea s-a născut cu titlul de prinţesă de Bavaria. Prin căsătoria cu ducele Max, care îi este văr, a fost, într-o oarecare măsură, retrogradată la rangul de ducesă din Bavaria. Mai mult, Ludovica şi-a văzut surorile încheind mariaje mai prestigioase decât al ei. Una, măritându-se cu Francisc al II-lea, a devenit împărăteasa Carolina-Augusta a Austriei. Alte două surori, Maria şi Amelia, au avut originalitatea de a fi, succesiv, regine ale Saxei. O a patra, Elisabeta, era regina Prusiei, iar a cincea, Sofia, este arhiducesa Austriei, căci s-a măritat cu Francisc-Carol, fratele împăratului Ferdinand. În aceste combinaţii familiale alambicate, cărora Europa le deţine secretul, Ludovica este, din punct de vedere al protocolului, cea care deţine rangul cel mai neînsemnat.

Soţul ei, minunatul duce Max, nu este deloc un om convenţional. Este un pasionat: în primul rând de libertate şi mai ales de cea proprie. În pofida apariţiilor sale în costum de ceremonie şi a vastei sale culturi, nu este văzut aproape deloc la München, unde de altfel nu deţine nicio funcţie oficială. Oraşul îl plictiseşte, viaţa mondenă îl apasă şi protocolul îl înăbuşă. Nu trăieşte cu adevărat decât la ţară, înflorind în aerul viu al Alpilor. Boem, el dispare în păduri, acaparat de partidele de vânătoare şi pescuit. Lungile ore petrecute călare sunt întrerupte de popasuri în toate hanurile Bavariei de sud. În ţinuta tradiţională - pantaloni scurţi de piele, bluză de pânză groasă, pălărie ţuguiată din blană de bursuc -, el ciocneşte vesel paharele cu ţăranii, plecând apoi să escaladeze câte un pisc. Cu un temperament liric, cântă din ţiteră încă de când l-a învăţat fiul unui hangiu vienez, pe care îl întâlnise în 1837. Ducele Max îşi dă silinţa să revoluţioneze muzica din secolul al XIX-lea. Desigur, în momentul în care îşi lasă să izbucnească toate pasiunile înfrânate, rezultatul este unul surprinzător. Atunci când nu colindă satele din Bavaria, călătoreşte în Grecia, Turcia şi Egipt[6]. Îmbătat de bucuria descoperirii ruinelor ascunse sub nisip din vremea faraonilor, Max, mereu acompaniat de menestrelul său, cântă la ţiteră în vârful marii piramide a lui Kheops! Iar la întoarcere, publică un volum intitulat Călătorie în Orient, care este foarte apreciat. Însă sosirea sa la München a atras şi mai mult atenţia: a adus de la Cairo patru negri mititei, pe care ţine să îi boteze. În mod clar, ducele merită pe deplin pseudonimul de Fantasius, pe care şi l-a atribuit pentru a semna nuvele şi cronici caustice, neobişnuite în mediul ultraconservator al capitalei bavareze. El scrie de multă vreme: în tinereţe, chiar a pus pe hârtie o piesă de teatru.

Comentariile şi criticile îl lasă indiferent. Singura dată când îşi îmbracă uniforma de general - funcţie cvasionorifică - este o corvoadă. Discursurile militarilor şi ale funcţionarilor îi par deosebit de fade acestui călător vesel. Totuşi, ne-am înşela dacă l-am considera aidoma unui ţăran necioplit, îndopat cu cârnaţi şi râuri de bere şi cu tenul ars de soare al oamenilor care trăiesc în aer liber... Dimpotrivă, fin, bun psiholog, la patruzeci şi cinci de ani are o siluetă zveltă, foarte tânără. Modesta sa avere se topeşte văzând cu ochii, căci dispreţuieşte orice idee de administrare. El nu numără, trăieşte. Glumeşte, preferă francheţea ipocriziei şi este simpatic într-o manieră irezistibilă. Se spune chiar că fetele frumoase îl lasă să ştie acest lucru. Max este un original, bun la suflet şi îndrăgit.

În 25 de ani de căsnicie, şi-a dat silinţa să îi facă zece copii Ludovicăi, dar nu şi aceea de a-şi creşte cele cinci fiice şi trei fii care au supravieţuit. Nu acesta este rolul său. Fidel tradiţiei familiei de Wittelsbach, care a fost un fel de familie de Medici a Alpilor, ducele este un artist, un creator, o fiinţă sensibilă. Şi ce tată fascinant... când este prezent! Faţă de el, soţia sa are o tandră îngăduinţă, iar copiii un adevărat cult. Nu cunoaşte el toate secretele naturii? Nu s-a întors oare din ţara regilor magi? Şi apoi, dresează caii să meargă în pas de cadril, într-un manej pe care şi l-a construit. Este un bun ţintaş şi cântă. Ne-am înşela dacă l-am considera un diletant, frivol şi chiar superficial. Mic de statură, rasat, cu fruntea înaltă şi gura senzuală, Max are ochi mari, negri, care se întristează cu brutalitate, mărturisind nostalgie şi o tristeţe surprinzătoare. Dar îşi revine cu repeziciune, grăbindu-se să ia artificiile vieţii în derâdere.

Incontestabil, copilul său preferat este cel de-al treilea, adică a doua sa fiică. S-a născut la München într-o duminică, în noaptea de Crăciun a anului 1837, la ora zece şi 43 de minute. Micuţa prinţesă a văzut lumina zilei într-un palat de pe Ludwigstrasse, foarte aproape de reşedinţa regală, în inima unui oraş aflat în plină schimbare. Unchiul său, regele Ludovic I, pornise să facă din München o nouă Romă, ridicând arcuri de triumf şi colonade antice. Dar a fost tentat şi de o nouă Florenţă, căreia i-a copiat balcoanele şi logiile. Şi a dorit totodată ca Münchenul să devină "Atena de pe Isar", după numele râului care traversează oraşul. Neoclasic, stilul münchenez a devenit un omagiu adresat Mediteranei, iar oraşul se asemăna unui gigantic muzeu de mulaje antice. Ludwigstrasse, unde s-a născut prinţesa, adică strada lui Ludovic, a fost trasată încă din 1816, din ordinul viitorului suveran.

Imediat după naştere, Ludovica a auzit-o pe moaşă, care a prezentat copilul, conform tradiţiei, în budoarul alb de lângă camera sa. Lumea se extaziază, glumeşte. Şi se observă faptul că un dinţişor străpunge deja gingia bebeluşului. Ca la Napoleon...


[1] Titlul original al filmului este Ludwig. A fost regizat în 1972 de Luchino Visconti, care a semnat şi o parte a scenariului (n.tr.).
[2] Eugenia de Montijo (1826 - 1920) a fost soţia împăratului Napoleon al III-lea al Franţei. A fost împărăteasă în perioada 1853 - 1871, adică până la destrămarea celui de-al doilea imperiu francez (n.tr.).
[3] Egon Caesar, conte Corti (1886-1953), militar şi istoric din fostul Imperiu Austro-Ungar, autorul unor monografii dedicate familiilor regale, în special celor germane (n.tr.).
[4] Cartea fost tradusă în franceză în 1936 şi a apărut la Editura Payot, fiind reeditată în 1950. Acelaşi autor a publicat o monumentală biografie a lui Franz Joseph, care nu a fost niciodată tradusă în franceză. Mult timp, Franz Joseph a atras mai puţin ca soţia sa. În 1987, Jean-Paul Bled a publicat François Joseph (Ed. Fayard), o biografie foarte solidă, care a acoperit această lacună.
[5] Nu trebuie să se confunde titlul de duce de Bavaria rezervat ramurii regale (superioare) cu acela de duce din Bavaria purtat de ramura ducală (inferioară), căruia nu i s-a alăturat calitatea de Alteţă Regală decât începând din 1845, prin voinţa regelui Ludovic I.
[6] Conform modei din secolul al XIX-lea, dedicată căutării rădăcinilor civilizaţiei noastre, familia de Bavaria a arătat un mare interes pentru Grecia clasică. Originea acestei atracţii, atât istorică cât şi estetică, pare să fie momentul în care Otto de Wittelsbach, fiul regelui Ludovic I de Bavaria, a ajuns în 1832 pe tronul Greciei. Independenţa Greciei fusese recunoscută de către Franţa, Anglia şi Rusia.
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer