Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Proză scurtă  Sageata  Ceaiul de joi dimineaţă

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Gol


Ilinca Anamaria Prisăcariu

23.10.2014
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
PROLOG:
"Dacă eşti bolnavă, stai acasă!"
"În primul rând [...] În al doilea rând [...] Din punctul meu de vedere [...] Consider că [...]"
"Aceste pompoase cuvinte pe care le utilizez în exprimarea unei opinii care nu îmi aparţine, mă vor ajuta în propulsarea egoului şi alter-egoului meu spre marele nimic..."
"Abis, abis şi iar abis..."
 
Aici nu mai e nimic. Nici aici în stomac, nici aici în clasa plină de capete goale. Şi măcar de-ar fi capetele goale problema. Nu. Dacă e s-o luăm aşa, pe drumul ăsta anost pe care am apucat-o cu toţii nu e necesar un cap plin. Un cap plin e un cap sătul. În unele situaţii trebuie să fii de-a dreptul deştept ca să ai capul gol. Dar asta e altă poveste. Problema e a sufletelor. Inimile bat în gol. În piept, fluturii au adormit. În unele cutii toracice, de foame, s-au mâncat între ei. Mniom, mniom, mniom! Molii singuratice... Resursele energetice s-au epuizat.

Revoluţionar gol, caut mişcare de rezistenţă.

Drenaj. Drenaj. Se scurge timpul prin găurile făcute de molii. Trebuie să facem ceva. Golurile din ei sunt atât de mari, încât oricât ai striga, îţi va răspunde doar ecoul. Dar de ce strigăm unii la alţii? Pentru că suntem prea departe.

Caut mişcare de rezistenţă la distanţe. Ecourile astea reci ne vor cuprinde în curând. Cu siguranţă că acolo mai este cineva! Până unde se poate întinde ecoul? Golul meu poate ajunge la golul tău? Toată gălăgia revoluţiilor de altădată se rezumă la un stomac scandalagiu, o inimă care bate în tâmple şi la picăturile de sudoare care se izbesc de genunchi. Ridică-te. Ridică-te! Nu mai e nimeni. Voiau spaţiu, aşa că s-au refugiat cu toţii în găurile produse de moliile lor. Câţiva au încercat să le cârpească. Unii au abandonat lupta. Alţii se mănâncă între ei; urletele de durere se pierd repede în întuneric. Sau am orbit cu toţii?... Ecoul comun sună, de la depărtare, a cântec. Nu se mai pot diferenţia hohotele de râs de cele de plâns. Ah, ce frumos şi artistic ne sinucidem. Cum adică?... Suntem neînţeleşi.

Revoluţionar gol, caut mişcare de rezistenţă...

Nu voi mai vorbi. Voi scrie. Nu mă voi mai izbi în gol. Voi scrijeli cu unghiile pe pereţi, voi desena cu degetul în aburii sângerii de pe oglinzi. Nu voi mai scrie lecţii pe caiete, ci poezii. Voi respira pe buletinul de vot, voi lăsa câinele-om să-mi mănânce caietele ce versuri, mă voi scuza, mă voi absorbi de vină, voi face glume la care voi râde de una singură, voi bea "ce-ai" cu mine şi voi pendula între infinitele sensuri ale golului din mine până mi se va umple paharul. Îl voi bea, apoi voi da afară totul din mine şi o voi lua de la capăt.

Cândva, undeva, voi găsi mişcarea de rezistenţă. Sau măcar mişcarea împotriva rezistenţei.
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer