Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Eseu  Sageata  4SPACE

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Lumină în spaţiul sacru ortodox


Augustin Ioan

04.11.2014
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Propunerea noastră la interfaţa lumină naturală / lumină artificială
 
Slabei complexităţi tehnologice îi datorăm, probabil, întunecimea arhitecturii ortodoxe locale pre- şi post-bizantine, iar nu vreunei metafizici a penumbrei mediatoare în sens cristic, care ar uni la altitudine prispa de naos.
 
De îndată ce o minimă prosperitate - reală sau imaginară - a îngăduit acest lucru, arhitectura de cult, ca şi cea civilă, au prosperat, spaţiile interioare s-au străluminat. Aurul picturii a înmiit oricum lumina interioară, de candelabre şi lumânări. Pentru cei ce cred în imanentul nanism al arhitecturii de sursă bizantină, Sfânta Sofia este un exemplu nu numai "originar", dar şi lămuritor. Iar pentru adoratorii penumbrei, acelaşi spaţiu, scăldat în lumina care pare să "decapiteze" şi să susţină în glorie cupola (aşa cum transfigurat o descrie Procopius din Cesareea), face dovada că nu există alternativă la metafizica luminii dumnezeieşti, iar ortodoxia pământeană nu va fi făcut ea, singură, excepţie.
 
Din pragul bisericii şi până în penumbra altarului, biserica oferă o plajă de spaţii a căror componentă publică face loc din ce în ce mai mult celei private. Ruptura între spaţiul predominant public al naosului şi cel predominant privat al altarului (datorată entuziasmului post-iconoclastic al credincioşilor de a oferi reprezentări divine bisericilor) este de asemenea marcată şi fizic, prin intermediul iconostasului şi al soleei (podium-ul din faţa iconostasului).
 
Există şi aici grade de vizibilitate: altarul este destul de vizibil în bisericile greceşti (şi mai cu seamă în bisericile noi ale comunităţilor antiohiene sau grec-ortodoxe americane, pentru a deveni practic impenetrabil vizual în bisericile tradiţional ruse, al căror iconostas se înalţă, multi-etajat, dincolo de orice posibilitate de a-l traversa cu privirea).
 
Undeva între cele două ipostaze se află bisericile ortodoxe autohtone, care îngăduie accesul vizual cel puţin la semicalota de deasupra altarului, unde este pictată Maica Domnului cu Pruncul. Prezenţa tutelatoare a lui Iisus Pantokrator pe de o parte şi penumbra altarului o trimit adeseori în fundal, mai cu seamă atunci când între privirea credinciosului şi fresca în cauză se interpune crucea-icoană a Răstignirii (care încununează iconostasul şi care, prin semnificaţia sa mult mai puternică şi prin prezenţa în prim plan trimit scena maternă în fundal). Ideea noastră este aceea de a face coprezente (prin strategii ale vizibilităţii şi lumină interioară focalizată) în spaţiul suspendat deasupra altarului atât naşterea cât şi moartea şi învierea lui Iisus - semnificaţii ambele asociate simbolic cu altarul .
 
Lumina joacă în mod evident un rol deosebit în arhitectura celor două biserici (ortodoxă şi, respectiv, catolică). Diferenţa nu rezidă însă în cantitatea de lumină (oricum potenţată de prezenţa candelabrelor şi a lumânărilor, acum a iluminatului electric), ci în distribuţia şi semnificaţia acesteia. Vestul este cu deosebire fascinat de lumină şi, începând cu goticul (mai cu seamă cu goticul perpendicular englez), îi face loc cât mai mult, nu rareori în detrimentul suprafeţei opace, de zid. Vitraliile filtrează adeseori această lumină, povestind în imagini ceea ce biserica ortodoxă captează în icoană şi frescă. În cazul bazilicii ea este distribuită uniform pe laturile lungi şi în adâncime (dacă biserica avea trei nave, cea din mijloc era supraînălţată spre a face loc încă unui rând de ferestre). De asemenea, în aceste spaţii lumina are caracter direcţional, în calea ei nu există nici o piedică, iar sursa ei (fereastra-vitraliu) este evidenţiată (devenind personaj) în spaţiul interior de către neutralitatea coloristică a suprafeţei opace, care devine în schimb fond. În plus, această direcţionare a luminii naturale în Spaţiul sacru îl ţine pe acesta cumva "ţintuit" de spaţiul exterior. Datorită modului în care acest spaţiu este luminat, spaţiul bisericii pare un spaţiu exterior răsucit ca pe o bandă a lui Möbius spre a ajunge înăuntru, nu un spaţiu realmente interior. Pereţii dinlăuntru ai bisericii ne apar ca faţade, cu colonadele şi cu statuile lor, delimitând astfel încă un Loc public.
 
Obscuritatea bisericilor ortodoxe este oare datorată vreunei filosofii a întrevăzutului, a luminii puţine spre a face în schimb loc luminii interioare (atât de importantă pentru monahismul isihast)? Istoricii vor arăta că semi-întunericul se datorează precarităţii mijloacelor de construcţie din arhitectura vernaculară, unde orice deschidere în zid este totodată şi o primejdie la adresa stabilităţii acestuia.
 
Dimpotrivă, în bisericile mari, începând cu Sfânta Sofia şi terminând cu bisericile ortodoxe interbelice din România (al căror excepţional exemplu este Sf.Elefterie Nou din Piaţa Operei (arh. Constantin Iotzu, 1937), sunt cu toatele luminate după trebuinţă, dacă nu chiar abundent.
 
În cazul bisericii ortodoxe însă, al cărei plan este adunat în jurul turlei sau cupolei de peste naos, dar şi în cazul unor biserici renascentiste sau (neo)clasice , lumina se concentrează în/spre interiorul sau în relaţie cu acest nod al spaţiului. Dinspre Iisus Pantokrator, apostoli, cetele sfinţilor şi evanghelişti vine lumina proiectată pe creştetele credincioşilor - cohorta hagiografică rămânând în vizibilitate maximă. Despre modul în care este luminată cupola în asemenea construcţii avem mărturia entuziasmată a lui Procopie din Cezareea, cel căruia cupola Sfintei Sofii îi părea dimineaţa suspendată în lumină şi, mai cu seamă, că aceasta era o lumină interioară, avându-şi sursa nu în afara bisericii, cât mai ales înăuntrul spaţiului sacru însuşi. Folosirea frescei, care potenţează, absorbind, o mare parte din lumină; sau, ca în bisericile bizantine şi la mănăstirea Caşin, a mozaicului (care aruncă irizări în spaţiu şi, reflectând-o în toate direcţiile, în face insesizabilă sursa originară).
 
Lumina naturală o aducem înăuntru ca aureole ale exedrelor laterale şi a altarului, realizate nu prin intermediul ferestrelor - care datează istoric orice clădire, oricât de monumentală sau de sacră şi-ar propune să fie - ci prin intermediul benzii continui din plăci de alabastru translucid. Astfel, biserica va avea în permanenţă, pe timpul zilei, aceste chenare de lumină lină. Aceeaşi formă de încadrare în alabastru o propunem şi la turla principală, pentru a încadra în raze de lumină lină icoana cea mai importantă a bisericii ortodoxe, anume Iisus Pantokrator.
 
Folosirea în interior a aurului (mozaic de aur) pentru a desluşi caracterul transcendent al spaţiului depictat împrejurul lui Iisus şi al sfinţilor, schimbă radical calitatea luminii înseşi, care iradiază astfel în Sus, într-o perpetuă oglindire de sine. Această "camuflare a originilor" - înnobilare prin reflexie - a luminii naturale contribuie la introvertirea mai accentuată spaţiului ortodox.
 
Deşi luminos, spaţiul rezultat pare mai degrabă, mulţumită efectelor de subliniere cu lumină naturală prin transluciditatea alabastrului, prin propunerea mozaicului de aur pentru bolţi, unul intra-corporal, un "loc sufletesc." şi un spaţiu sofianic, pogorât şi curbat asupra sine însuşi.
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer