Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Fragmente şi cronici ale cărţilor pe hîrtie  Sageata  Cronici de atelier

Istorie măruntă?


Nicolae Vătămanu

29.10.2014
Editura Vremea
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Nicolae Vătămanu
Istorie bucureşteană
Editura Vremea, 2014



Citiţi un fragment din această carte.

*****
Istorie măruntă?

Lucrarea de faţă cuprinde, cum arată titlul, istorie bucureşteană. Dar o anume istorie, "istorie măruntă". Ceea ce face necesar, credem, să lămurim: de ce "măruntă"?

Faptul că istoria aceasta se ocupă de oameni obişnuiţi şi de întâmplări mărunte, lipsite de solemnitate, să nu ne înşele. Oamenii obişnuiţi, cu faptele lor "mărunte", făuresc civilizaţiile şi împing înainte istoria. "Oamenii mici nu rămân nici ei străini de marile evenimente, iar micile întâmplări poartă pecetea aceloraşi pasiuni ca şi cele mari"[1]. "Când simţi nevoia să te lămureşti asupra unuia dintre misterele istoriei - spunea G. Lenotre (acela pe care "la petite histoire" l-a dus la Academia Franceză) - să nu te adresezi marilor opere, ci acelora de istorie măruntă"[2].

Exagerarea are aici rolul evident de a preveni subaprecierea. Să nu se creadă însă că istoria măruntă se oferă oricui, fără muncă. Ea ne stă la îndemână, dar trebuie stăruitor căutată. Lucrurile pieritoare din care n-a mai rămas nicio fărâmă de piatră, de zid sau de lemn au lăsat totuşi, după trecerea lor, imateriala amintire - mult mai trainică şi mai frumoasă, de atâtea ori, decât resturile materiale. Este destul să sufli pulberea vremurilor ca să-ţi apară în toată frumuseţea lor aducătoare de bucurie...

Ce-am zis? Doar să sufli?... O, de câte ori truda se izbeşte de veşnicia tăcerii şi taina rămâne mai departe nedezlegată!

Cine ne va spune de la ce edificiu provin coloanele de biserică aduse în parcul de la Mogoşoaia şi pe care se văd săpate în piatră semnele celor două ţări: corbul şi capul de bour? Şi tot acolo, în curtea palatului, de unde provine oare cubul de piatră pe lângă care treci când intri pe sub turnul porţii? Pe una dintre feţele lui - singurul relief de altfel - apar două mâini ridicate patetic în sus, cu palmele întoarse către privitor, implorând. Imaginea este tulburătoare... Ce să fie? Gândul care aleargă întrebător se opreşte la coperta unei cărţi despre istoria vechii noastre Dobroge: aceleaşi palme ridicate, cerând dreptate, milă, răzbunare...

Să fie vreo legătură? Mintea caută febril mai departe. Se opreşte o clipă 1a stečak[3]-urile presărate pe înălţimile de cremene ale Bosniei, multe, zeci de mii, cu imense mâini săpate în relieful aspru, primitiv. Artă bogomilică sau vechea, străvechea magie, amuleta apărătoare de rele, ca la etrusci, la egipteni, la caldeeni, la evrei, la indieni? Nici de pe monede n-au lipsit mâinile rugătoare! Cum să te orientezi când nu ştii nici măcar de unde a fost adus aici bolovanul misterios?

Dar a afla, dacă mai este cu putinţă, ce rost au avut acele mâini care imploră de cine ştie cât amar de vreme, înseamnă a face istorie înaltă sau măruntă? Fără îndoială că este vorba de cea de-a doua categorie. Dar dacă s-ar mai afla ceva în plus... Depărtarea dintre una şi alta este relativă, gata să se topească la un val de căldură sufletească abătută asupra lor.

Dar să mai luăm o pildă - un exemplu pe care-l cunosc bine, fiindcă face parte din însăşi copilăria celui care scrie.

În Calea Griviţei, vechea uliţă a Târgoviştei, undeva departe, cam în dreptul celebrei pe vremuri staţii B.M. - aleasă, de preferinţă, de către sinucigaşi pentru a trece pragul lumii acesteia -, acolo era casa în care am văzut lumina zilei. Se afla la colţul Căii Griviţei cu o mică stradă ponosită, cotită, noroioasă, amărâtă cum nu se mai poate şi, pe deasupra, locuită de ţigani. I se zicea pe atunci, pe la 1900, uliţa Târgoviştei Vechi; acum însă, de mulţi ani, poartă alt nume, strada Barbu Lăutaru.

De la noi de acasă, spre marginea oraşului, drumul urca la deal, caii trăgeau din greu iarna pe alunecuş, când trimiteau pe nări în aerul îngheţat suluri lungi de abur.. în schimb, vara tramvaiul venea din sus, plutind pe şine cu hamurile libere care se băteau în voie de pântecele căluţilor rotofei, împodobiţi cu caraghioase pălării de dril ca să nu-i atingă... insolaţia. Vizitiul fluiera vesel, îndemna caii, ameţit de aer, de lumină, de iuţeală. Erau nişte tramvaie deschise, cu perdelele fluturând în părţi, care te îmbiau să te avânţi din mers pe scara lor, lungă de la un capăt al vagonului la celălalt...

Ei bine, această pantă pe care o celebrez aici era o nimica toată, un moft în comparaţie cu dealul "Cantonului" din dreapta şoselei. Cândva şoseaua şi dealul fuseseră la acelaşi nivel. Dar circulaţia de secole pe şosea o măcinase şi o adâncise, în timp ce dealul rămăsese aproape ca la început. Din înălţimea de altădată a şoselei puţin mai rămăsese, dar destul ca urcuşul, mai ales pe vreme rea, să fie o greutate.

Alături, cocoţat sus în vârful dealului, Cantonul era o biată casă ţărănească, cu două odăi pe o prispă, în oare locuia prepusul la întreţinerea şoselei. Nu ştiu cât mai îngrijea el drumul, dar iarna "dealul de la Canton" făcea fericirea copiilor cu sănii din mahala.

Cărăuşii care iarna băteau drumul dintre cele două capitale, mergând pe lângă caii osteniţi, tropăind din cizme sau păşind ca pisicile în opincile lor uriaşe, ei, oameni în toată firea nu ca noi copiii, nu s-ar fi încumetat în ruptul capului să ia dealul pieptiş iarna şi poate că nici vara. Ei coteau cuminte la dreapta, pe "drumul vechi al Târgoviştei", ocolind prin spate dâmbul cu cantonul; mergeau pe orizontală o bucată de drum şi, mai târziu, dădeau iar în şoseaua cea veche a Străuleştilor, a Măicăneştilor, a Mogoşoaiei... Iată, acesta este alt fapt de istorie măruntă.

Un cunoscut scriitor francez, Francis Carco, afirma că oriunde întâlneşti, într-o veche aşezare omenească, o uliţă cotită fără rost trebuie să fii încredinţat că altădată se găsea acolo o piatră care trebuia ocolită, un bătrân şi frumos copac care trebuia ferit...

Astăzi, bunăoară, dacă te plimbi cu ochii bine deschişi pe strada Spătarului, să zicem, întâlneşti la un moment dat spre strada Aureliu o lărgire a uliţei; casele ocolesc o bucată de loc care rămâne asemeni unui mic maidan nefolosit. Dacă încerci să afli rostul acestui spaţiu, fără îndoială că singur nu vei izbuti. Ar trebui să ai mare noroc că să găseşti vreun bătrân care să mai ştie şi el de la bunicul său că acolo era "Puţul Spătarului" şi că locul se numea "Maidanul de la Puţul Spătarului"! În 1835 se revendică, fără noroc, această bucată de loc în faţa înaltului Divan de către careva dintre Mănciuleşti, din neamul negustorului, ctitor al bisericii Batişte. Căci acolo fusese proprietar altădată, înainte cu cel puţin vreo sută de ani, un spătar care pusese să se sape o fântână şi care lăsase numele dregătoriei sale uliţei, puţului şi poate şi frumoasei case vechi de pe aceeaşi stradă, de care ne ocupăm în altă parte.

La fel cum, sus pe strada Rahovei, o altă lărgire a străzii se datorează existenţei, odinioară, pe acel loc, a puţului Zinchii, numit astfel după o proprietăreasă vecină, care plătise fântânarilor să-l sape.

Şi exemple la fel s-ar mai putea da încă multe, dar o să ne mai întâlnim cu ele în cuprinsul acestei cărţi...

Căci, numai într-o sută de ani, oraşul nostru s-a schimbat necrezut de mult. Sunt amănunte în amintirile bătrânilor, adevărate documente, care fac cât un tablou de epocă. Îmi povestea, bunăoară, bătrânul Grigore Tăuşan, profesor şi ziarist (la 1 iunie 1951), că în urmă cu 80 de ani, deci prin 1870, exista o cafenea în dosul "Hotelului de Franţa", deci prin strada Belvedere, cu pridvor asupra Dâmboviţei vechi, de unde se trecea pe o punte pe celălalt mal. Acolo le plăcea muşteriilor să întârzie îndelung, cu o gingirlie dinainte, la apusul soarelui... Tablou pitoresc de atmosferă orientală, dar nu unic, căci casele de pe uliţa Franceză aveau toate fundul curţii la gârlă, unde se legănau bărcile cu care riveranii traversau Dâmboviţa sau navigau în sus şi în jos.

Acum oraşul pare aşezat pe un platou neaccidentat. Dealurile, culmile (rămase în numele unor străzi) s-au netezit.

De la Capul Podului în sus, până la Statuia Aviatorilor, se întindea acum 150 de ani o "muche", deci o pantă care culmina pe locul statuii; apele de ploaie se scurgeau de acolo la Capul Podului, formând o baltă ce împiedica trecerea spre nou înfiinţatul spital "Iubirea de oameni" (Filantropia).

De asemenea, în Calea Griviţei, la intersecţia cu bulevardul N. Titulescu, paznicul "barierei" raporta prin 1850 că nişte răufăcători se mistuiseră, călări, peste dealul ce ducea la Belvedere, deci la fabrica de ţigări de astăzi.

Asemenea dealuri erau multe în Bucureşti. Pe coastele lor se cultiva viţa. Erau astfel în Capitală o mulţime de "viişoare". Una, pe lângă Bulevardul Ana Ipătescu, este amintită de numele străzii, căreia şi astăzi i se spune aşa, Viişoara. Alta era în lungul Şoselei Viilor. Dar multe au pierit fără urme, ca via lui Polizache, de pe lângă strada Polizu; via de la Scărişoara, pe dealul dintre strada Cobălcescu şi strada Ştirbei Vodă; via lui Capră din strada Cazărmii; via Mitropoliei de pe strada 11 Iunie; via Brebului de pe strada Negru Vodă; via Văcăreştilor din faţa bisericii Olteni; via dintre Ziduri, dincolo de Gara de Est (Obor), şi una foarte centrală, de necrezut, via Neamţului, care ocupa toată panta dintre Calea Victoriei şi strada Luterană, continuându-se spre Popa Tatu cu via Creţuleştilor. Să mai adaug că propriul meu străbunic îşi ţinea familia din rodul viei pe care o avea prin spatele Institutului de infra-microbiologie de astăzi? Toate aceste viişoare erau angajate cu mult timp înainte de cârciumari şi, la vremea lui, mustul curgea lin, se înăsprea, se făcea tulburel, spre bucuria cetăţeanului bucureştean.

Da, s-a schimbat mult oraşul. A căpătat o faţă nouă potrivit rolului său de capitală a unei ţări moderne. Era fatal ca "vechiturile" să fie sacrificate. Unele dintre ele au rezistat; erau cele mai vrednice şi mai interesante.

"Sunt (...) în Bucureşti, care e un oraş istoric, admirabile piese vechi de arhitectură, biserici albe şi roşii. Frumuseţea lor e miniaturală şi marile blocuri le fac reverenţios loc printre ele, retrăgându-se la o distanţă respectuoasă". Aşa scria "tatăl" arhitectului Ioanide, adică George Călinescu, în sprijinul celor ce apărau rămăşiţele demne de laudă ale trecutului.

Ocupându-se de "frumosul cotidian", alt mare scriitor consemna următoarele: "Există (...) în Bucureşti (...) locuri legate de istoria poporului nostru sau numai de un simplu fapt devenit simbol: fragmente de ziduri, de cetăţi, monumente vechi, denumiri etc." Şi dădea ca pildă cum "elveţienii au creat în jurul a două fragmente de coloană cu capitel roman, iluminate noaptea cu reflectoare galbene, un orăşel de hoteluri turistice: Nyon" (T. Arghezi).

Să ne aducem şi noi contribuţia la salvarea rămăşiţelor trecutului, să le luminăm cu dragostea şi cu preţuirea noastră, redând vieţii unele din ele în această "Istorie măruntă bucureşteană".

Dar mai înainte de a începe să povestim, să ni se mai dea voie încă o dată să arătăm de unde până unde ni s-a iscat sub condei cuvântul acesta cu tâlc: "istorie măruntă". Aflaţi, iubiţi cititori, că el vine de la Nicolae Iorga[4]. Marele cărturar, care a vădit un pasionat interes pentru aspectele economice, sociale şi culturale ale istoriei, spunea cândva, atunci când mie de-abia mi se deschisese gustul să răscolesc, să caut, să adun, că "istoria cea măruntă e adesea cea mai adevărată şi, în orice caz, cea fundamentală". A fost un îndemn pe care m-am străduit a-l urma. Paginile acestea vor dovedi dacă am reuşit sau nu.



[1] André Bellesort, citat de V. Goedorp, Figures du Temps, Paris, 1943.
[2] Existences d\'artistes, Paris, f.a., p. 126.
[3] Pietre tombale medievale care se întâlnesc frecvent în Bosnia şi Herzegovina, Muntenegru şi Croaţia (n. ed.).
[4] Notiţe, în "Revista istorică", an. XVIII, 1932, nr. 7-9, p. 295.
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer