Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Eseu  Sageata  Evul Media

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Sondaj: Eseurile lui Montaigne în limba română


Bogdan Ghiu

09.11.2014
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Meseria, deşi mai corect spus ar fi pasiunea sau, neutru, activitatea de traducător îmi dă o şansă pe care nu mulţi o au: aceea de a proba, la întîmplare, pe diferite eşantioane, calitatea corpusului românesc de traduceri (de ieri şi de azi), în special de texte canonice (canonul, pînă mai ieri, era să se spună "clasice").

De ce? Pentru că, etic şi deontologic, adică profesional - aşa cum nu mulţi dintre traducătorii actuali, atît de precar întreţinuţi, adică exploataţi de către editorii români (dar asta e o altă discuţie, principala discuţie!) mai fac (din lipsă de timp, de pasiune, nu ştiu) -, cînd într-o lucrare, de orice fel, întîlneşti un citat din altă lucrare, de orice fel, dar cu atît mai mult dintr-un clasic, nu te apuci să traduci tu, liber, de capul tău, ca şi cum lumea ar începe cu tine, ci te duci la bibliotecă, a ta sau publică, şi cercetezi. Este, acesta, un element obligatoriu de bucătărie a meseriei de traducător, poate cel mai cronofag.

Şi atunci, cu ocazia unor astfel de (re-)lecturi rapide, "cu coada ochiului" (experienţă epistemică în sine, cu totul aparte), poţi avea mari surprize.

De exemplu - dar despre acest adevărat caz nu voi povesti azi -, Robinson Crusoe, de Daniel Defoe. Se poate imagina titlu mai clasic, adică mai banal? Ei bine, dacă veţi fi citit această carte clasică în traducerea, la rîndul ei "clasică", singura reeditată, a lui Petru Comarnescu, înseamnă că, de fapt, într-o proporţie nu doar cantitativă, ci în primul rînd semantică, culturală, E CA ŞI CUM NU AŢI FI CITIT-O. Nu spun deocamdată de ce, din ce punct de vedere, din vina cui. Vină actuală căci perpetuată prin nerefacerea traducerii.

Astăzi vreau să revin la un subiect care m-a mai umplut o dată de furie, şi pe aceeaşi filieră: Montaigne via Jacques Derrida. Traducînd, cu ani în urmă (a apărut la Idea), Forţă de lege, mi-a fost imposibil să identific în versiunea românească "canonică", a Mariellei Seulescu, citatul foarte clar, despre "fundamentul mistic al autorităţii", analizat pe larg în carte. Mi-am exprimat uimirea, dezamăgirea, furia într-o notă extinsă, pe care cei curioşi pot s-o găsească la faţa locului.

De ce, totuşi, furie? Pentru că exemplul acesta de traducere care încearcă să supra-naturalizeze,împămîntenească totul, de fapt să îngroape, să înmormînteze originalul, diferenţa, curiozitatea, deplasarea, călătoria în pămîntul neaoş ca şi cum mari autori în limbile culturale "canonice" ar aparţine, miracol, culturii române, este tipică, simptomatică, simptomatipică pentru cultura română. Dacă nu schimbi pînă la nerecunoaştere originalul înseamnă, pesemne, că nu traduci!

Mare şi greu simptom şi complex. Cumplită boală a unei copilării culturale care se încăpăţînează să nu treacă.

Recent, deşi îmi promisesem solemn să nu mai frecventez Eseurile în limba română, să mă port ca şi cum nu ar fi fost traduse (căci, în ciuda aparenţelor, se pare, se dovedeşte că nici nu prea sînt), am păcătuit şi, traducînd tot Derrida, m-am dus să văd cum a fost tradus în româneşte un cuvînt cu totul special pe care îl citează Derrida: les commourants. Adică, simplu, "cei care mor împreună".

Ei bine, deşi Montaigne scrie clar, la un moment dat (în Eseuri, Cartea a III-a, capitolul IX: "Despre vanitate"):
"Puisque la fantaisie d'un chacun trouve du plus et du moins, en son [este vorba de moarte] aigreur: puisque chacun a quelque choix entre les formes de mourir, essayons un peu plus avant d'en trouver quelqu'une déchargée de tout déplaisir. Pourrait-on pas la rendre encore volupteuse, comme les COMMOURANTS [notă explicativă] d'Antonius et de Cléopatre?..." (Montaigne, Les Essais, ediţie a textului din 1595 stabilită, prezentată şi adnotată de Jean Céard cu colaborarea lui Denis Bjaï, Bénédicte Boudou şi Isabelle Pantin, Librairie Générale Française, 2001, p. 1534).

Să vedem acum cum traduce (adică să ne întrebăm DACĂ traduce, dacă aşa ceva se poate numi traducere) traducerea Mariellei Seulescu, adică traducerea românească de facto standard, originalul lui Montaigne:
"Fiindcă năzărirea fiecăruia află mai multul sau mai puţinul asprimii ei, fiindcă fiecare îşi face alesul între felurile de a muri, să încercăm pe mai departe a găsi un fel scutit de orice necaz. Nu s-ar putea să o învrednicim a desfătare, ca ÎMBRĂŢIŞAREA [notă explicativă] morţii a lui Antonius şi Cleopatra?" (Montaigne, Eseuri, vol. II, Cartea a III-a, "Despre deşertăciune", traducere de Mariella Seulescu, Bucureşti, Editura Ştiinţifică, 1971, pp. 511-570).

Unde au dispărut co-muritorii (cum sîntem, ca oameni, oricum: este condiţia noastră comună), co-muribunzii, co-muranţii (căci este vorba de o moarte activă, stoică, bărbătească, romană, "à l'antique"), împreună-muritorii, sintagmă pe care chiar nu înţeleg de ce traducerea aceasta hiper-anacronizantă - care îl scrie pe Montaigne într-o limbă română retroproiectată inexistentă, ca mobilele antichizate artificial, ca şi cum, să zicem, Grigore Ureche (care se năştea cu aproximaţie cînd murea Montaigne), şi-ar fi depăşit condiţia, vai, istorică - o evită, cînd ar fi fost perfect "în spiritul ei"?

Cu atît mai mult cu cît, dacă nota editorilor francezi ne vorbeşte de Commorientes a lui Plaut şi de Plutrarh, nota ediţiei româneşti devine pur şi simplu absurdă din moment ce cuvîntul, atît de special, de exact, de "tehnic" (latin, de! - dar poate tocmai de aceea evitat, refulat!) de co-muranţi vine să explice cuvîntul "îmbrăţişarea" sau, de fapt, sintagma "îmbrăţişarea morţii". Ce explică această notă? Cum poate "îmbrăţişarea morţii" să pretindă că îl traduce pe commourants, îngropat, nu se ştie de ce, într-o notă?

Mister. Nebunie. Căci dacă tot hiper-românizează aberant, falsificator, apocrif şi adesea absurd, din pură compulsiune la naturalizare, la îngurgitare (foame istorică!), de ce nu o fi avut această traducere curajul să înceapă cu titlul, lăsat, vai, ca în original? Ce e aia eseuri? Cum adică eseuri? Cînd a început să se spună în limba şi în cultura română, de la Montaigne, evident, eseuri?
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer