De la Bucureştii de ieri la Bucureştii de astăzi

Citiţi un fragment din această carte.


Capitala ţării noastre este un frumos oraş modern, îngrijit, admirat de oricine îl vizitează. Unii i-au zis oraşul florilor, după abundenţa spaţiilor verzi şi potopul de flori care-i acoperă orice colţişor de pământ liber. Dar este cu tot atâta îndreptăţire şi oraşul unei viziuni arhitecturale moderne; este oraşul unei industrii înfloritoare; al unui comerţ care pulsează deopotrivă de puternic în vechile centre negustoreşti, tradiţionale, ca şi în cele noi, create sub ochii noştri; este oraşul bulevardelor şi magistralelor care deschid perspective îmbietoare.
 
Dacă vizitatorii au tot dreptul să se uimească, chiar şi noi, cei mai în vârstă, care l-am văzut crescând şi înfrumuseţându-se sub ochii noştri, de atâtea ori suntem nevoiţi să-l privim încă o dată ca să-l recunoaştem. Atât sunt de mari prefacerile, într-un timp necrezut de scurt.
 
Ca să ajungă aici, oraşul-capitală a trebuit să aibă şi el o copilărie. A fost o copilărie oarecum prelungită, întârziată din multe motive, fie politice, fie militare, sociale şi sanitare. Este inutil să le mai amănunţim. Ele se cunosc şi aparţin trecutului.
 
Deşi dezvoltarea i-a fost deseori împiedicată, Bucureştii noştri au fost oraşul cel mai mare din această parte a Europei, cel puţin de la Brâncoveanu încoace. El deţinea primul loc îndată după Constantinopol. Este o constatare cu care se poate mândri capitala României.
 
Străinii care l-au cercetat în trecut nu au avut totdeauna darul şi mijloacele de a-l înţelege. S-a vorbit, şi nu o singură dată, că oraşul acesta n-a fost decât un sat, un singur şi mare sat. În realitate era vorba de o alcătuire originală, strâns legată de tradiţie. Bucureştii s-au dezvoltat pe "cartiere" reunite apoi între ele. Faptul că aceste cartiere au căpătat un nume cu rezonanţă orientală, acela de mahalale, a putut înşela pe unii. Dar îndată ce condiţiile generale s-au schimbat, lucru petrecut pe la începutul veacului trecut, mahalalele au devenit suburbii, pierzându-şi numele, dar păstrându-şi caracterele[1], cum, de pildă, acela de a fi - multe dintre aceste cartiere - nucleul unor anumite activităţi meşteşugăreşti.
 
Aşa au fost cartierele sau uliţele numite după ocupaţia locuitorilor lor: tabaci, postăvari, făinari, bărbieri, căldărari, şepcari etc.
 
Această formă proprie de organizare a vieţii sociale a rămas valabilă până ce noile condiţii de viaţă au înlocuit-o cu alta mai bună. În vremea aceea, mai ales după Pacea de la Adrianopol (1829), care a dat oarecare libertate comerţului, s-a ridicat o pătură de târgoveţi, de meşteşugari şi de mici negustori, care, deţinând o parte din puterea economică, năzuia să participe la treburile obşteşti, să se bucure de binefacerile culturii naţionale, în limba patriei, să-şi înfrumuseţeze casele, ca şi oraşul în întregime. Atunci s-a clădit mult, şi nu numai pentru boierii care dispuneau de adevărate palate; s-au ridicat case solide, arătoase, s-au secat mlaştinile, s-au deschis alei pentru plimbare, la Şosea, la Cişmigiu, pe Dealul Mitropoliei. Dar în oraşul cu peste şaptezeci de mii de locuitori şi zece mii de case, cu o sută de ateliere şi fabrici, mai rămâneau încă multe de făcut atât în ordinea materială, cât şi în cea culturală: apariţia cărţilor de literatură, a unui ziar (1829), a unei societăţi filarmonice, a mai multor şcoli etc.
 
Se înţelege că dezvoltarea nu a putut totdeauna merge în ritm egal. S-au produs exagerări, au existat eşecuri, unele dintre ele înduioşătoare, altele numai ciudate. Să le ignorăm? Să trecem peste durerile facerii unui mare oraş modern, cu care astăzi toţi ne mândrim?
 
Credem că nu! De la Bucureştii de ieri la cei de astăzi s-a ajuns cu preţul unor mari strădanii. Cele mai recente prefaceri le avem sub ochii noştri; etapele celor mai vechi trebuie să le scormonim în tainele trecutului.
 
Privim astăzi cum vechi artere, de îndelungă tradiţie negustorească, precum este Calea Moşilor, cad sub izbiturile buldozerelor, pentru a face loc unor largi bulevarde. Grija arhitecţilor care conduc lucrările se îndreaptă la păstrarea a ceea ce reprezintă o certă valoare documentară, arhitecturală sau artistică, o imagine a vieţii de odinioară.
 
Unele obiective au supravieţuit; altele, aşa cum spuneam, trebuie să le regăsim, să le scoatem de sub straturile groase, depuse de cenuşa timpurilor trecute. Vom da o pildă grăitoare. S-a descoperit de curând o gravură într-o veche revistă ilustrată germană (1849) care ne arată limpede cum se înfăţişa un preţios monument socotit pentru totdeauna pierdut şi fără de urme. Este vorba de cea dintâi statuie ridicată în Bucureşti, în anul revoluţionar 1848, Statuia Libertăţii[2]. Modelată, în febra acelor zile de mare avânt patriotic, de către Constantin Daniel Rosenthal, pictorul înfrăţit cu revoluţionarii români şi devenit el însuşi român, macheta acestui monument, a cărui existenţă abia se bănuia, a fost mai întâi înfăţişată poporului pe Câmpul Libertăţii, după care a fost mutată în oraş, în faţa Vorniciei, adică în curtea actualului Palat al Republicii, de pe Calea Victoriei. Acel monument mobilizator al energiilor patriotice revoluţionare a căzut victimă reacţiunii. Dar astăzi, ştiind cum se înfăţişa, cunoscând ce a reprezentat Statuia Libertăţii în zilele revoluţiei de la 1848 pentru bucureşteni, nu ne îndoim că ea va fi reconstituită şi turnată în bronzul veşniciei, legând încă o dată Bucureştii de ieri cu cei de astăzi...
 
După această cea dintâi statuie din Bucureşti, din 1848, oraşul a fost împodobit cu alte lucrări de artă sculpturală, unele adevărate opere de artă, altele însă banale contrafaceri. Printre cele dintâi menţionăm statuile lui Mihai Viteazul şi Heliade; printre celelalte, naivul şi greoiul monument funerar al lui Grigore Ghica Vodă (1855), primul domn român de după epoca fanariotă, sau grandilocventa improvizaţie în ipsos, ridicată la Sărindar, în cinstea vizitei împăratului Frantz Josef (1896). În această epocă, prima statuie de valoare artistică, dăltuită de un român, a fost aceea înfăţişându-l pe Gheorghe Lazăr, opera talentatului Ion Georgescu.
 
Potrivit cu ideile vremii, o statuie trebuia să fie în primul rând un portret. De unde să afle sculptorul nostru cum arătase dascălul transilvănean? Asemănarea se impunea ca o condiţie a reuşitei, şi Ion Georgescu nu dispunea de ceea ce numim astăzi documentaţie. Dar, întrebând în dreapta şi în stânga, a aflat că mai trăia la Avrig un nepot al lui Lazăr, care, după spusele tuturor, îi semăna leit. Sculptorul l-a căutat, l-a găsit şi a făcut, după el, o serie de schiţe. Astfel, bronzul din faţa Universităţii ne arată, în Bucureştii de astăzi, pe marele dascăl de la Sfântul Sava, sub trăsăturile nepotului care-i semăna atât de mult. De aceea, când l-a văzut, Gheorghe Bariţ a strigat plin de bucurie: "Acesta e Lazăr! Aşa l-am cunoscut şi eu!" Iar alt contemporan, generalul Tell, a mărturisit că asemănarea era perfectă.
 
În legătură cu statuile, să ne fie îngăduit a încheia cu o anecdotă:
 
A existat altădată, pe Podul Mogoşoaiei, acolo unde este astăzi Teatrul C. Tănase, magazinul de muzică al lui Gebauer, rămas în istoria culturală a oraşului prin faptul că în micile lui vitrine îşi expunea operele Nicolae Grigorescu, oferindu-le astfel amatorilor de artă. Gebauer a ajuns la o bunăstare care a sporit apoi la urmaşii săi. Unul dintre aceştia, purtând acelaşi nume, a lăsat, la rândul său, moştenitorilor o frumoasă avere, cuprinzând între altele şi o casă de pe Bulevardul Aviatorilor. Dar, om ciudat din fire, a condiţionat moştenirea de o obligaţie, a cărei nerespectare atrăgea anularea, şi anume păstrarea, pentru totdeauna, la vedere, pe balconul casei, a bustului lui Gebauer, purtând pe cap tichie cu moţ, îmbrăcat în pijama şi cu luleaua în colţul gurii. Moştenitorii au respectat clauza expresă, de voie-de nevoie... Cu timpul, statuia lui Gebauer a dispărut din balcon. Probabil că odată cu ea au dispărut şi moştenitorii. Dar mă întreb: vor fi luat şi bustul cu ei?
 
În şirul acestor exemple de corespondenţe între ce a fost ieri şi ce este astăzi oraşul nostru, să trecem acum la un parc, central, străbătut deseori de noi toţi, la Cişmigiu. Îl ştim unde este, îi cunoaştem toate colţurile, dar putem oare afirma că ştim, dacă nu totul, dar măcar ce e mai important despre el?
 
Ceea ce numim astăzi Cişmigiul era altădată o insulă de pădure, rămasă din vremuri străvechi în mijlocul oraşului. Între copaci se găsea un lac, numit până în secolul al XVII-lea lacul lui Dura neguţătorul. Din secolul fanariot, al XVIII-lea, lacul şi-a schimbat denumirea şi a devenit "al Cişmigiului", termen care pe turceşte înseamnă al "fântânarului". Acel fântânar îşi avea locuinţa şi rezervoarele de apă cam pe unde este astăzi Conservatorul "Ciprian Porumbescu". La sfârşitul secolului trecut se găsea aici casa generalului Emanoil Florescu, devenită apoi internatul Liceului "Sf. Sava". Cine trecea atunci pe strada Ştirbei Vodă putea vedea în dreptul vechii clădiri un lung şir de pivniţe, ale căror bolţi abia se ridicau deasupra pământului. Acestea adăposteau rezervoarele de apă. De aici apa era îndrumată mai departe prin conducte, la cişmelele din oraş, iar prisosul se scurgea în balta din vale.
 
Apa care se aduna în aceste rezervoare ale Cişmigiului venea de pe strada Spiru Haret (fostă a Diaconeselor, după numele unor instituţii germane de asistenţă); în susul străzii, lângă localul Ministerului Învăţământului, de pe strada Nuferilor, conducta trecea pe sub casa doctorului Brândză, în fiinţă şi astăzi; ea ajungea aici venind din Calea Griviţei pe sub fosta Şcoală Militară (astăzi Institutul de Arte Plastice "N. Grigorescu"), prin străzile Occidentului, Sevastopol, Buzeşti, tocmai de la Cişmeaua Mavrogheni, de pe Şoseaua Kiseleff. În toate aceste puncte s-au găsit îngropate, la o adâncime de un metru şi jumătate-doi metri şi jumătate, conductele de olane smălţuite, cu un diametru de 20 şi 35 de centimetri, aşezate pe două-trei rânduri de cărămizi puse pe lat. Totul era fixat împreună prin ciamurul[3] turnat deasupra, în părţi, conducta era apărată prin cărămizi aşezate vertical.
 
Deşi rezervoarele erau situate aproape deasupra celor două izvoare care susură şi acum în josul scărilor dinspre strada Ştirbei Vodă, acestea nu primeau apă din "vistierie". Erau şi sunt izvoare naturale, singurele rămase din câte ţâşneau altădată din malul ce se întinde de aici şi până la biserica Schitul Măgureanului. Acolo, la capătul de sus, unul dintre izvoare a dat numele mahalalei "Fântâna Boului" şi bisericii, devenită apoi, la o refacere ulterioară, a Popii Tatului.
 
Din 1852, Cişmigiul a fost transformat într-un parc modern, prin ştiinţa şi talentul arhitectului peisagist C. Fr. W. Mayer. Grădinarii care i-au urmat s-au străduit, fiecare după posibilităţi, să contribuie la înfrumuseţarea parcului. Unii dintre ei, de origine germană, de la Mayer creatorul la Ulrich Hoffmann, W. Knechtel şi Fr. Rebhubn, au adus elemente de romantism, uşor vizibile.
 
Planul grădinii a rămas însă aşa cum l-a trasat Mayer. Doar aleea care străbate parcul din Bulevardul Gh. Gheorghiu-Dej[4] până la falsele ruine de la Schitul Măgureanu, pe care altădată se perindau trăsurile, după tradiţia moştenită de la "Grădina cu cai", a fost, din fericire, aşternută cu un splendid covor de iarbă, în chenar de flori. Aceasta încă înainte de 1900...
 
Movila pe care se sprijină Buturuga şi a cărei ascensiune a rămas monopolul copiilor şi al îndrăgostiţilor a fost făcută tot de Mayer şi amenajată de succesorul său, Ulrich Hoffmann. Acest botanist, profesor la Şcoala de Medicină a lui Davila, a cultivat pe movilă plante medicinale, după ce grădiniţa botanică din faţa Universităţii a fost desfiinţată.
 
Ceilalţi grădinari au adus din oraş diverse pietre şi obiecte de fier, scoase din pământ sau din casele ce se dărâmau. Erau însă concuraţi de unii cunoscători, care le obţineau cu prioritate datorită relaţiilor lor. Astfel, la Palatul brâncovenesc de la Mogoşoaia, s-a dus un număr important de sculpturi şi n-a fost rău, fiindcă acolo, cel puţin, s-au păstrat. Se poate vedea, bunăoară, deasupra porţii arcuite dinspre nord, care desparte curtea palatului de pepinieră,, un frumos grup alegoric cu personagii şi simboluri. Această sculptură împodobea altădată intrarea din Podul Mogoşoaiei în curtea fostului palat domnesc al lui Al. Şuţu şi Grigore Ghica. Nicolae Filimon o numea "poarta capusi", după moda constantinopolitană. O fotografie de pe la mijlocul veacului trecut o arată situată cam pieziş faţă de linia Podului, între magazinul de astăzi Romanţa şi fosta clădire de alături, din faţa teatrului.
 
Se mai pot vedea în parcul de la Mogoşoaia stâlpi subţiri, eleganţi, cu dubla stemă a Ţării Româneşti şi a Moldovei, proveniţi, deci, de la vreo ctitorie a unuia dintre fanarioţii care au domnit în cele două ţări. Dar care anume? Se mai văd un cub de piatră pe care sunt sculptate două mâini înălţate în gest de implorare precum şi un colac de fântână cu semne zodiacale şi încă altele.
 
Un alt proprietar, om de gust, şi-a făcut, pe la începutul secolului, o casă la Urlaţi. A împodobit-o cu scări de lemn vechi, măiestrit lucrate, cu cadre de piatră sculptate şi cu feronerie veche românească la ochiurile pivniţelor, la ferestre şi la uşi, toate provenind din dărâmările frumoaselor case sau de pe la bisericile bucureştene. Nu era prea greu atunci să se procure asemenea piese. În 1890, arhitectul Şt. Ciocârlan scria că în fundul unei curţi de pe Calea Moşilor zăceau sculpturi, unele pe jumătate îngropate, reprezentând baze de coloane, arhivolte, timpane, toate resturi provenind de la... reconstrucţia bisericii Sf. Gheorghe Nou, care fusese arsă în timpul focului cel mare al Bucureştilor.
 
Chiar în Cişmigiu se poate vedea un mare şi frumos dăltuit capitel, pe care de curând s-a aşezat o cupă cu flori. De unde va fi fost adusă şi această sculptură?
 
Aleile paralele cu Bulevardul Schitul Măgureanu au pe margini un număr de pietre, toate la fel tăiate, care fac impresia că au încoronat cândva stâlpii ce susţineau, între ei, panourile de şipci sau de fier împletit ale vreunei împrejmuiri.
 
Tot pe acolo, în apropiere de casa administraţiei grădinii, plăcută clădire neo-clasică, după gustul secolului trecut, există o piatră cu extremitatea superioară rotunjită, purtând stema familiei Ghica. O găsise grădinarul-şef Rebhuhn în Valea Plângerii din dosul cimitirului Bellu. O vreme a stat între doi brazi ca o curiozitate, mută pentru cei mai mulţi dintre vizitatorii parcului! Dar nu pentru toată lumea! Fiindcă la un moment dat, careva, din cine ştie ce motive, a pus să fie răsturnată piatra cu faţa la pământ. În prezent, stă iarăşi cum trebuie...
 
Tot în zona aceasta, spre Rotonda scriitorilor, în spaţiul unde se adună tinerii ca să facă schimb de mărci poştale, întâlnirile acestora sunt străjuite de înaltele şi frumoasele pergole de fier. Ele provin din sera fostului palat, aşezată la intersecţia cu strada Sf. Ionică (astăzi inexistentă), ce se furişa prin spatele Hanului Creţulescu şi pe locul căreia este astăzi elegantul magazin Muzica. Atunci când s-a dărâmat vechiul palat, pentru a se construi cel nou, stâlpii-pergolă au fost aduşi în Cişmigiu.
 
Iar dacă vă abateţi cumva pe acolo, luaţi seama, în treacăt, şi la stâlpii de fontă care poartă luminile electrice! Veţi vedea pe ei vechea stemă a Bucureştilor, cu Sf. Dumitru, altădată patron al oraşului, înveşmântat ca un legionar al Romei, cu inscripţia "Patria şi dreptul meu". Şi se mai poate azvârli o privire şi la romanticul tunel-pergolă, care leagă casa administraţiei cu una dintre alei. Odinioară se circula pe aici; acum e închisă şi pe drept cuvânt... Odată, când am trecut eu pe acolo, l-am găsit pe bătrânul grădinar Rebhuhn, în lederhosen cu bretele, gospodărind. Iubea Cişmigiul cu pasiune, dar, la insistenţele familiei, s-a hotărât în cele din urmă să-l părăsească. A plecat tocmai în insulele Bahamas, unde îl aşteptau fiica sa, în fruntea unei rentabile întreprinderi hoteliere, şi nepoţii, pe care încă nu-i cunoscuse. Mai presus de orice, l-a convins să plece asigurarea că şi acolo va găsi flori multe, dragostea vieţii lui...
 
De la Cişmigiu să trecem la un bulevard, la acela care poartă numele de 1 Mai şi care este încă o mândrie a Bucureştilor de astăzi, înlocuind vechea şosea a Filantropiei. Acolo unde în prezent se umblă deopotrivă, vara şi iarna, în pantofi, era, acum o sută de ani şi chiar mai puţin, una dintre cele mai noroioase părţi ale oraşului. Între şoseaua Filantropiei, bariera Ibricului, şoseaua Banu-Manta, pe străzile Pomul Verde, Scărlătescu, Câmpul Cucoanii şi altele, dacă pătrundea ţăranul cu cioacla lui de lemne de foc, în car, îşi blestema zilele. Căci nu degeaba căpătase acest colţ de oraş porecla de "Mahalaua Dracului". Aici a locuit, la un moment dat, şi Luchian. El a pictat tabloul intitulat chiar aşa, Mahalaua Dracului.
 
O mică întrebare, rămasă încă fără răspuns, chiar după săpăturile arheologice atât de fructuoase din ultimii ani, este aceea a subteranelor Capitalei. Au existat sau nu?
 
S-a afirmat, în repetate rânduri, că subsolul Bucureştilor din epoca medievală ar fi fost străbătut de culoare care plecau de la Curtea Veche şi răzbeau în diferite puncte ale oraşului. Un izvor demn de încredere (Dicţionarul Geografic al României) afirma, în 1898, că de la casele Bălăceanului (la acea dată, casa Göbl din strada Doamnei) şi de la casa Bărcănescului (astăzi Biblioteca Centrală de Stat) se întindeau pivniţe şi subterane până la Curtea Veche, servind drept ascunzători şi locuri de salvare în caz de atac al duşmanilor.
 
Martori oculari spun că au văzut acele subterane cu prilejul unor săpături edilitare la răscrucea străzilor Ion Ghica cu Doamnei, având porţi de trecere cu canaturi de piatră. Alte subterane ar fi pornit de la palatul voievodal, în sus, spre Bărăţie. Arheologii nu le-au consemnat existenţa. Rămâne ca viitorul să confirme sau să infirme aceste spuse. Până atunci cred că istoria e datoare să le înregistreze, dacă nu ca pe nişte certitudini, măcar ca ipoteze de lucru...
 
Bibl.: R. Niculescu, Începuturile sculpturii statuare româneşti, SCIA, I (1954), nr. 3-4, p. 114; G. Oprescu, Sculptura statuară românească, 1955, p. 35; Universul Literar, 1896, octombrie 7; Binele public, februarie 1883; Gazeta Municipală, 1941, iunie 12 (articol de H. Stahl); Al. Martinescu, Chestiuni din Capitală, în "Universul", iulie-august 1901; N. Vătămanu, Istorie bucureşteană, 1973, p. 9; Analele arhitecturii, 1890; Analele parlamentare, vol. XVI, p. 2085.