Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Fragmente şi cronici ale cărţilor pe hîrtie  Sageata  Fragmentarium

Amintiri despre regele Carol I


Mite Kremnitz, traducere de Mihai-Dan Pavelescu

TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Mite Kremnitz
Amintiri despre regele Carol I
Editura Meteor Publishing, 2014

Traducere de Mihai-Dan Pavelescu


Citiţi introducerea acestei cărţi.

*****
Intro

Cartea de faţă este o editare prescurtată a volumului cu titlul original în limba germană "Aus dem Leben König Karls von Rumänien. Aufzeichnungen eines Augenzeugen" ("Din viaţa Regelui Carol I al României. Însemnările unui martor ocular"), ce conţine memorii ale regelui redactate de scriitoarea Mite Kremnitz. Volumul înfăţişează biografia şi personalitatea acestuia şi descrie evenimentele principale (de la naştere până în anul 1899) petrecute în viaţa lui şi a poporului căruia i-a devenit monarh în 1881.
 
A fost editat de Sidney Whitman în 1899, ca "o lucrare pe care orice om politic ar trebui s-o consulte dacă nu doreşte să rămână în necunoştinţă de cauză în privinţa multor aspecte din istoria politică a vremurilor noastre şi mai ales din istoria Chestiunii Orientale". Este un document istoric de mare interes, care conţine, printre altele, scrisori importante din partea prinţului Bismarck, împăratului Wilhelm, împăratului Frederick, ţarului Rusiei, împărătesei Victoria şi Napoleon al III-lea.
 
Publicând-o în vremea în care regele era pe tronul ţării pe care o slujea cu iubire şi devotament, editorul cărţii ne mărturiseşte: "Dacă am insistat oarecum pe îndelete asupra caracteristicilor personale ale regelui şi a metodelor lui politice, am făcut-o pentru a-l ajuta pe cititor să înţeleagă ce fel de om este şi astfel să-şi facă o idee clară despre cauză şi efect atunci când apreciază felul în care aparent imposibilul s-a dezvoltat în realitate. Lucrul acesta pare cu atât mai necesar, cu cât Amintirile... în sine - într-o măsură mai mare un jurnal decât o biografie - sunt concepute într-un spirit de rară imparţialitate. Mai cu seamă scrisorile adresate regelui de către tatăl său - care ne oferă ocazia de a descoperi o relaţie fermecătoare între tată şi fiu - fac cinste spiritului neînfricat al celui din urmă prin publicarea lor, iar francheţea cu care sunt prezentate situaţiile cele mai dureroase nu pot să nu atragă simpatia şi respectul cititorului. Ba chiar cartea conţine pasaje pe care mulţi narcisişti ar evita să le publice. Dar tocmai aceasta îi imprimă pecetea nepreţuită a adevărului, lăsând în acelaşi timp cititorului libertatea totală de a-şi formula propriile lui judecăţi."

***
Fragment

Ultima zi petrecută acasă a fost 11 mai 1866, iar cu ea a venit inevitabila suferinţă a despărţirii de dragii şi iubiţii lui părinţi. Stăpânindu-şi emoţiile, care altfel ar fi trădat acţiunea riscantă pe care o întreprindea, prinţul Carol, îmbrăcat pentru ultima oară în uniforma dragonilor prusaci, a plecat călare spre castelul Benrath, unde locuia şi îl aştepta fratele lui mai mare. La sosire, el şi-a schimbat uniforma cu haine civile şi s-a dus la gară cu sora sa, prinţesa Marie, care l-a însoţit în primele câteva ceasuri ale drumului, pentru ca la Bonn să i se alăture consilierul von Werner, cu care urma să desfăşoare importanta călătorie. La Zürich s-a ajuns la ora 14, unde călătorii au făcut primul popas pentru a soluţiona chestiunea dificilă a paşapoartelor. Von Werner a telegrafiat unui funcţionar elveţian, pe care prinţul Karl Anton îl întrebase deja despre paşapoarte, ca să aranjeze o întâlnire la St. Gallen, dar pentru că funcţionarul nu se găsea acasă la momentul acela, s-a produs o întârziere de douăzeci şi patru de ore pe care prinţul Carol le-a petrecut scriindu-le ţarului Rusiei, împăratului Franţei şi sultanului Turciei.
 
Baronul von Mayenfisch şi locotenentul Linche, un ofiţer de stat-major român, care se alăturaseră grupului în Zürich, au plecat separat, primul către München, iar al doilea spre Baziaş, pe Dunăre. Prinţul şi von Werner s-au ocupat cu ştergerea însemnelor de pe lenjeria şi hainele prinţului şi cu reducerea bagajelor la cele strict indispensabile. În ziua următoare (14 mai), prinţul şi tovarăşul lui de drum au ajuns la St. Gallen, unde pentru cel dintâi s-a obţinut un paşaport pe numele "Karl Hettingen", aflat în călătorie de afaceri spre Odessa, iar la solicitarea prinţului pe paşaport s-a consemnat că Herr Hettingen purta ochelari. Dar procurarea paşapoartelor şi faptul că prinţul călătorea la clasa a II-a nu au fost suficiente pentru a depăşi toate viitoarele dificultăţi şi pericole, deoarece, ajungând pe 16 mai la Salzburg, pe frontiera austriaco-bavareză, un funcţionar vamal l-a întrebat ţâfnos pe Carol cum îl cheamă, la care acesta, spre oroarea sa, a constatat că nu-şi mai amintea numele de împrumut. Din fericire, von Werner a dat dovadă de o mare prezenţă de spirit şi a intervenit între cei doi, insistând să declare nişte ţigări, astfel că a izbutit să abată atenţia vameşului, timp în care prinţul şi-a împrospătat memoria aruncând o privire în paşaport. Dar asta nu a fost tot, întrucât nici nu terminase cu bine această mică manevră, că în sala de aşteptare au intrat câţiva ofiţeri din regimentul "Regele Belgiei", în care Carol servise în 1864 în Danemarca, dându-i serioase motive de îngrijorare că ar putea fi recunoscut. O dată în plus însă, şansa i-a venit în ajutor, şi totul a trecut cu bine, iar călătorii şi-au continuat drumul până la Viena, pe care au găsit-o ticsită de trupe. Au trecut prin Bratislava, Pesta, Szeged şi Timişoara închişi în mizeria deprimantă a unui vagon murdar de clasa a II-a şi suferind din cauza vântului îngheţat, care pătrundea până la oase. Călătoria monotonă cu trenul s-a sfârşit în cele din urmă la Baziaş, de unde urmau să meargă pe Dunăre cu vaporul. Mobilizarea trupelor austriece dezorganizase însă complet traficul dunărean şi a urmat o supărătoare întârziere de două zile în locul acela neplăcut.
 
Ion Brătianu a sosit de la Paris la timp pentru a-şi însoţi viitorul suveran în ultima etapă a călătoriei sale, dar, întrucât păstrarea strictă a secretului continua să fie imperativă, a fost silit să-l trateze pe prinţ ca pe un străin. S-a ajuns până la urmă la frontiera română şi vaporul a acostat la debarcaderul din Turnu Severin. Când prinţul s-a grăbit să coboare pe mal, căpitanul vaporului l-a oprit să-l întrebe de ce se oprea acolo când anunţase că avea afaceri în Odessa. Carol a răspuns că intenţiona să petreacă numai câteva minute pe ţărm, apoi a luat-o înainte. Imediat ce a pus piciorul pe pământ, Brătianu, cu pălăria în mână, l-a rugat să se urce într-una dintre trăsurile ce aşteptau acolo. În clipa aceea l-a auzit pe căpitan exclamând: "Pentru Dumnezeu, acela trebuie să fie prinţul de Hohenzollern!"
 
După expedierea a două telegrame către Locotenenţa Domnească şi guvern, domnitorul şi Brătianu au pornit spre capitală într-o trăsură trasă la galop de opt cai, care nu şi-au încetinit nicio clipă goana prin noaptea ceţoasă şi rece ca gheaţa. La ora 4 au ajuns la râul Jiu, unde au pierdut timp, deoarece bacul se defectase. La Craiova, unde vestea sosirii lui adunase o mulţime enormă şi entuziastă, o primire pe bună dreptate regală l-a aşteptat pe noul domnitor şi, escortat de două escadroane de călăreţi dorobanţi, a ajuns la amiază în frumos decoratul oraş Slatina, unde au făcut un popas de două ore, înainte de a se îndrepta spre Piteşti. În drum, Carol a trecut pe lângă Regimentul 2 de linie, aflat în marş spre Bucureşti, ai cărui soldaţi l-au salutat cu ovaţii entuziaste. O escortă numeroasă de călăreţi, printre care s-a numărat dr. Davila, l-a aşteptat pe domnitor în afara Piteştiului, unde i s-a organizat o altă primire entuziastă. Generalul Golescu şi preşedintele Consiliului de Miniştri Ion Ghica i-au fost prezentaţi lui Carol, care şi-a exprimat plăcerea de a-i saluta pe primii membri ai guvernului. Noaptea a fost petrecută la Goleşti, unde domnitorul şi-a început îndatoririle prin semnarea unui decret care-l graţia pe mitropolitul Moldovei pentru participarea la mişcările separatiste din 15 aprilie. În dimineaţa următoare, Carol s-a trezit devreme pentru a face aranjamentele necesare intrării sale triumfale în capitală, unde locuitorii îl aşteptau nerăbdători pentru a-l onora. Primarul i-a înmânat cheile oraşului, adresându-i şi un discurs de bun-venit. Alaiul a trecut după aceea pe străzi în lungul cărora erau înşiruiţi soldaţi din regimente de linie şi din Garda Naţională, până au ajuns la o clădire în faţa căreia era postată o gardă de onoare. "Ce casă este aceasta?" a întrebat domnitorul inocent. "Acesta este palatul", a răspuns stânjenit generalul Golescu. Carol a crezut că înţelesese greşit şi întrebat: "Unde este palatul?" Generalul, şi mai stingherit, a arătat în tăcere spre clădirea fără etaj.
 
Alaiul s-a oprit în cele din urmă la Mitropolie, unde venerabilul mitropolit l-a primit pe domnitor şi i-a întins crucea şi Biblia să le sărute. După ce a ascultat Te Deum, domnitorul şi alaiul său au mers la Cameră, care se află exact vizavi de Mitropolie. Aici, Carol a depus jurământul de a păzi legile ţării, de a menţine drepturile şi de a păstra integritatea României: "Jur de a păzi legile României, de a menţine drepturile sale şi integritatea teritoriului!" După ce a răspuns în franceză la discursul preşedintelui Camerei, domnitorul s-a întors cu suita la palat pentru a se odihni după oboseala zilei. Deşi mici, odăile s-au dovedit împodobite cu gust de tapiţerii parizieni în timpul domniei lui Cuza. Cu toate acestea, panorama care se zărea de la ferestre era primitivă; într-o parte se afla un corp de gardă insignifiant, iar în cealaltă parte se vedea spectacolul naţional al unei şatre de ţigani, cu turma sa de porci care se bălăceau în şanţurile ce mărgineau drumul principal - cu greu putea fi numit "stradă". Acestea erau locurile în care şi-a început noua sa carieră aventurosul prinţ de Hohenzollern!
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer