Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Proză scurtă  Sageata  Praful de pe tobă

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Genealogia mea. Obârşiile


Radu Părpăuţă

01.12.2014
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Motto: "Genealogia are mai întâi interesul de a satisface o curiozitate legitimă. Nu înţeleg cum un om cult poate să n-aibă această curiozitate" (I.C. Filitti)

Prin prezenta fac cunoscută ascendenţa mea ilustră, ca să se vadă cu limpezime că nu sunt un fitecine, vreun bastard sau un neica nimeni, care de-abia şi-a lăsat opincile la barieră şi, gata, vrea să intre cu picioarele în literatură.

Şi nimeni să nu pună la îndoială inteligenţa mea venită din moşi-strămoşi atâta câtă este, căci evident aceasta este, după cum recunosc toţi din juru-mi, chiar şi duşmanii mei. Dar nu numai că există, ci aceasta există cu asupra de măsură aş zice, dacă buna-cuviinţă nu m-ar opri să afirm aceasta. Cu toate acestea, se vede de la o poştă: sunt de o inteligenţă peste limitele normalului, de o efervescenţă intelectuală eruptivă pentru care Vezuviul şi Etna luate laolaltă, ba chiar şi Krakatoa, constituie o palidă metaforă. Doar cu Iorga nu mă pot asemui în inteligenţă, dar cu un Pârvan, cu un Moisil - da! Iar alţii mai mici sunt cacamaca pe lângă mine. Se pot compara alde G. Călinescu, Pleşu sau Dan Şova cu mine? Dan Şova ar fi el ceva... totuşi nu. Şi Vanghelie mi-ar putea fi un adversar, dar numai până la un punct. Îl orbesc cu inteligenţa mea superioară. Eu, dacă mă gândesc bine, chiar şi cu Mihai Gâdea mă pot compara. Cu ce este el mai mare ca mine, mă rog? Că a fost pastor adventist? Şi spun toate acestea chiar dacă sunt cumpătat şi discret! Însă sunt discret şi modest, dar îmi place să se ştie aceasta. Căci, evident, sunt de o inteligenţă in-co-men-su-ra-bi-lă!

*
Mă cheamă Părpăuţă. De bună seamă că vă veţi întreba: Ăsta-i nume de scriitor? Părpăuţă? Cu un asemenea nume nu poţi fi decât brutar, patiser sau, în cel mai bun caz, sculer-matriţer. Păr-pă-puţă, aşa trece prin cap fiecăruia când îmi aude nume, deşi nu o spune. Ştiu eu bine! De aceea prefer să mi se spună Părpă (cum îmi spun prietenii, le mulţumesc!) sau Parpi (cum mi se spunea în armată). Unii cu ceva carte leagă acest nume de Părhăuţi, o localitate înveşnicită şi împururită cu biserica Duminica Tuturor Sfinţilor ctitorită de marele logofăt Gavriil Trotuşanu la 1522, alţii de "găgăuţă", ceea ce desemnează pe un om "bleg, nătăfleţ, nătărău, nătâng, neghiob, nerod, netot, prost, prostănac, stupid, tont, tontălău, turlac, venetic, dobitoc". De aici, unul din familia mea cu un intelect nu mai înalt decât genunchiul broaştei a tras concluzia că ne-am trage din neamul găgăuzilor, un rest de cumani din sudul Basarabiei şi de prin alte părţi. Faptul ar fi dovedit prin aceea că sunt mulţi Părpăuţă prin satele basarabene de pe malul Nistrului.

Nu e nici pe departe aşa! Şi am să demonstrez că numele meu are o sorginte demnă de tot respectul, că mă trag din neamuri nobiliare mai măreţe decât Curtenii calului de spijă ai lui Mateiu Karagiali, marele istoric al heraldicii. Aceşti Părpăuţă, risipiţi prin gloduroasele sate basarabene ori pitiţi prin Muntenia subcarpatică, nu sunt altceva decât seminţe aruncate de boieri vânoşi şi ahotnici în urma concupiscenţei lor momentane şi hormonale, prin odăi şi cămări retrase, pe la cuhnii ori chiar prin şanţuri şi alte locaţii demne de tăvălitură cu diverse cămărăşiţe, spălătorese, bucătărese, chelărese, rândăşoaice, fete în casă, guvernante, dădace, mance, ţigănci, care potriveau feredeul cuconiţelor şi duducuţelor, şi alte multe slugi şi slujnicuţe de la conac, din cuprinsul moşiei, ba şi din satele limitrofe. Cum spune şi treti-medelnicerul Ianachi Dubău (un poet minor, dar pomenit de Nicolae Iorga şi de G. Călinescu în Istoriile lor) despre un strămoş al meu, serdarul Pangratti-Părpăuţă. Zice Dubău la hrisovul său:
"Le ave, când vre, pe toate:
Slujnice şi guvernante.
La conac
Pac! Pac!
Ţigance şi dadace
Mance şi ţărance
Ba şi rândăşoaice.
Iară la moşie
Să te ţii, frăţie!
Că erau o mie!"

Aşa că... vedeţi şi dumneavoastră! Am moştenit de la aceşti zdrahoni plini de vlagă, care umblau toată ziulica ca tăunul cu paiu', am moştenit, zic, de ce n-aş spune-o, o potenţă mirabilă ieşită din comun. Şi, nu că mă laud, dar îi pun în cofă pe toţi fanfaronii şi umflaţii în pene, până şi pe Cătălin Botezatu, marele maestru creator de chiloţi. Aş putea fi invitat la televiziuni ca şi ipochimenul pomenit şi aş înfrânge cerbicia la regimente de doamne şi domnişoare, dacă potenţa-mi ieşită din albie nu s-ar converti într-un spirit de Etnă stinsă de un intelect pe măsură, adică de om mare. Aş spune genial, dar eu sunt un om modest.

*
Numele Parpa, Parpas, Parpal sau Parpatulo sunt destul de frecvente în Grecia. Este suficient să deschideţi o carte de telefon din această ţară şi vă veţi convinge. Nu am date suficiente, dar diverşi Parpa sau Parpas au ocupat de-a lungul vremii poziţii importante în societatea elenă, deşi au pornit de foarte jos, fiind iniţial, după câte se pare, simpli pescari. Dar încetul cu încetul unii Parpas au ajuns negustori (e drept, de mâna a doua) de chefal şi scrumbie. Iar în secolul XIV se pomeneşte pentru prima dată în documente de kir Demetrios Parpas, care capătă de la prinţul Theodoros al II-lea un mic rang nobiliar, titlu însă contestat şi ironizat de mulţi pentru "fantoma unei nobleţi inexistente" ("când treci pe lângă kir Demetrios, miroase ca la piaţa de peşte", persifla un satiric al vremii, Kostas Hurmuziadis supranumit Poulaki). Aceasta însă nu a împiedicat ascensiunea clanului Parpas din secolele următoare, ajungându-se, printre alţii, şi la călugărul-diplomat Andreas Parpas, despre care va fi vorba mai la vale (Κωνσταντίνος Παπαρρηγόπουλος, Ιστορία του Ελληνικού Έθνους, Αθήνα, 1925, σελ.138-139).

Să mai pomenim în fugă faptul că, din cauza opresiunii otomane, unii Parpas au emigrat în Italia, iar aici s-au ocupat cu ceea ce ştiau mai bine: pescuitul. Tradiţia, pare-se, a continuat până în zilele noastre, fiindcă un oarecare Ercole Parpaglione (acesta este numele pe care neamul Parpas l-a adoptat pe tărâm italian) este astăzi patronul unei importante societăţi comerciale de pescuit oceanic. Dar pădurea Parpas are şi uscături. Câţiva dintre tinerii Parpaglione au renunţat la credinţa strămoşească şi au trecut la Islam din motive politice. Aceştia şi-au luat numele de Parpia. După informaţiile CIA, citate de Departamentul de Stat al USA, un Abduraim Parpia, de origine italian pe nume Parpaglione, a fost ucis în acţiunea de capturare a lui Bin Laden. Iar Farhan şi Madhuri Parpia, veri cu cel mai sus pomenit, sunt daţi în urmărire generală.

*
Primul meu strămoş a ajuns pe pământ românesc în vremea domniei lui Petru Rareş, fapt atestat de documente. În martie 1533 a venit în Moldova călugărul Macarie, egumenul mănăstirii Hilandar, veche ctitorie sârbească de la Muntele Athos. În suita acestuia se afla şi călugărul grec Varsanufie, pe numele său de mirean Andreas Parpas. Ce căuta un grec într-o mănăstire sârbească, veţi întreba? Să nu uităm că pentru Biserică şi oamenii ei are întâietate Împărăţia lui Dumnezeu, împărăţiile lumeşti fiind "vânare de vânt". Acest Parpas (sau Parpatulo, cum apare în unele documente), într-adevăr, a cam împuşcat vântul în viaţa lui de mirean sau, cum se zice, a fost un împuşcă-n-lună. A umblat brambura prin lumea toată multă vreme, fiind ba zodier, ba sfetnic de taină la diverşi prinţi din Orient, dar în final, probabil în urma unei decepţii în dragoste, s-a călugărit şi a ajuns după o mulţime de alte peripeţii la mănăstirea Hilandar. Aşa cel puţin rezultă dintr-o însemnare făcută de Varsanufie pe un Octoih păstrat astăzi la Biblioteca Academiei. Scrie acolo Varsanufie: "Octoih dăruit de stareţul Melentie de la Stoliţa Moskva. Pe când eram eu ars tăciune de dragosti pământeşti pentru domniţa Zarina, prinţesa de la Lebanon. Şi ea îmi dzicea "grecuşorule!" (Ilie Corfus, Însemnări de demult: culese de pe manuscrisele şi cărţile româneşti vechi din Biblioteca Academiei Republicii Socialiste România, p. 114).

Dar să ne întoarcem la egumenul Macarie şi misia lui. Macarie a fost primit de Rareş şi de soţia lui, voivodiţa sârboaică Elena-Ecaterina Brancovici, la Vaslui, cum am spus, în martie 1533. S-a păstrat documentul care consemnează rezultatul întrevederii: ctitorirea mănăstirii Bistriţa prin donarea de către Domnitor a 3.000 de aspri anual, plus cheltuielile pentru trimişi. Se mai stipula şi că, dacă ţara se va mântui "din mâinile neamurilor străine, nu numai aceste mai sus-scrise vom da, ci şi mai multe." Acest Macarie a adaptat Sintagma sau Pravila lui Matei Vlastares la Geografia lui Ptolemeu, astfel că a ajuns la concluzia că "Dacia... este ţara Moldovlahiei şi Ungrovlahia, care şi Muntenia se cheamă", în vreme ce "Dacia Mediteranea acum este Haţegul şi Ardealul şi Muncaciul". Aceste idei nu puteau decât să-i placă urmaşului lui Ştefan cel Mare, dovadă că promotorii ideilor preluate de Macarie - este vorba de arhiepiscopul Prohor de Ohrida şi de mitropolitul Nicanor de Novo-Brdo - au fost înscrişi în marele pomelnic al mănăstirii Bistriţa.

După încheierea soliei, Macarie s-a întors la Hilandar, dar în Moldova a rămas călugărul Varsanufie alias Andreas Parpas pentru punerea în aplicare a prevederilor documentului convenit. Însă Varsanufie a recidivat în dragoste. Nu a rezistat mult farmecelor vieţii mirene, s-a lăsat de călugărie şi "s-a îngurluit" cu o "măjăriţă" (pescăriţă - n.m.) de la Gălaţi" (Codicele Obreja; vezi şi Mortido de Ovidiu Nimigean). Faptul nu a supărat prea tare pe domnitor, poate datorită faptului că Macarie şi Varsanufie i-au deschis ochii cu privire la originea noastră dacică şi la posibilitatea de a uni Moldova cu Ardealul. Numai astfel a putut porni la fapta lui cea mare (din păcate, neîmplinită!): Unirea cu Transilvania. Căci autorul unui raport diplomatic scrie: "Moldoveanul nu doreşte nimic mai mult pe lume decât Transilvania." (A. Veress, Acta et epistolae relationum Transilvaniae cum Moldavia et Valachia, Budapesta, 1914, p. 156). Parpas l-a urmat pe Domnitor în toate campaniile acestuia. Drept răsplată, în 1545, de Sfântul Dumitru, când Domnitorul recompensa pe supuşii săi pentru fapte de vitejie (tradiţie păstrată de Rareş de la Măreţul Ştefan), Parpas a fost căftănit şi a primit o moşie în preajma Hotinului (Ispisoace şi zapise din colecţia "Gheorghe Ibănescu", vol. IX). Aici Parpas şi-a luat numele de Părpăuţă şi aşa a rămas. Va fi fost numit astfel de ţăranii de pe mica lui moşie, sufixul diminutival "-uţă" provenind probabil de la faptul că Andreas Parpas era un om mărunţel.

Aici, la Hotin, a fost vatra Părpăuţeştilor. Din păcate, Andreas (Andrei) Părpăuţă nu a avut prea mult timp să se bucure de ea. După moartea lui Petru, a urmat în campaniile sale pe Iliaş Rareş, fiul cel mare al marelui voievod, până ce acesta s-a lăsat de domnie, a trecut la Islam şi a devenit paşă de Silistra. Mare trebuie să fi fost scârba adânc ortodoxului Andrei Părpăuţă! Nici domnia lui Ştefan Rareş zis Ştefăniţă nu a fost mai norocoasă pentru întemeietorul neamului meu. Ştefăniţă s-a înconjurat şi el, ca şi frate-său (se va fi răsucit în mormânt marele Petru la auzirea faptelor fiilor săi!), de dregători turci şi ducea o viaţă turcească. Totuşi, Andrei Părpăuţă, în virtutea datoriei de onoare pe care o avea faţă de Voievodul Petru Rareş, l-a urmat şi pe Ştefăniţă. Şi lucrurile aveau să se termine tragic. La expediţia acestuia în secuime Andrei Părpăuţă era să-şi piardă viaţa. Grav rănit, este totuşi în suita lui Ştefăniţă şi în anul următor, 1552, la o vânătoare în braniştea Ţuţorei. Aici, la podul de la Ţuţora, pe prundul Prutului, un grup de boieri conspiratori, la îndemnurile generalului Giovanni Battista Castaldo şi ale lui Sigismund Bathory, l-au ucis pe Ştefăniţă chiar în cortul său. Cronicarul Azarie scrie: "... a fost tăiat în chip vrednic de milă, sub cort, vai! ca pe un miel... Altceva n-a spus nimic, decât aceste cuvinte: "Nu mă omorâţi, căci n-am voit domnia!" Şi striga în groaza morţii. Iară vornicul Macri a zâmbit a râde: "N-ai voit, dar ai pohtit!" Şi a scos jungherul... Acolo fost-au omorâţi şi oameni de Casa lui: şi treti-postelnicelul Cumpănici, şi pisarul Vraghie, şi boiarul de la Hotin Părpăuţ... Şi zăceau pe pământ acoperiţi de sânge", încheie Azarie (în Cronicile slavo-române).

Andrei Părpăuţă a fost înmormântat la bisericuţa "Bucuria tuturor scârbiţilor" din Hotineşti, ridicată de el însuşi, după cum scrie pe piatra sa funerară amplasată de soţie şi fii: "Doamna Roxanda, soţie, şi fiii Toader, Neculai şi Petru au împodobit groapa aceasta soţului şi tatălui nostru Andrei Părpăuţ, care s-a strămutat la veşnicele lăcaşuri în anul 7060, sectembrie 1" (N. Iorga, Inscripţii din bisericile României, I, p.58; vezi şi Ludmila Cojocari, Mame şi soţii în vreme de război, Editura Lumina, Kişinău, 1989).

Nici Toader, fiul cel mare al lui Andrei, nu a avut o soartă mai bună. Se vede că a moştenit "păcatul" lui taică-său: credinţa nestrămutată faţă de domnitor. A sprijinit de la început pe Iacob Heraclide Despotul în lupta de la Verbia (sat pe lângă Ştefăneşti - Botoşani, astăzi dispărut) cu Vodă Lăpuşneanu. Cum se face că Toader a susţinut pe un străin de neam şi de altă credinţă decât cea ortodoxă rămâne un mister. Nu avem urme scrise în această privinţă, iar posibilele motivaţii sunt imposibil de probat. Nicolae Costin îl trece pe Toader în lista celor "scrişi" pe pereţii de pe Uliţa Tătărească, care s-au evidenţiat în lupta de la Verbia: "au pus de-au zugrăvit pe pereţi la uliţa ce se chiamă Uliţa Tătărească, războiul lui Dispot cu Alexandru vodă, chipurile căpitanilor osăbite de a domnilor, cu mare meşteşug scrise, chipurile hatmanilor (...); care zugrăvitură şi scrisoare papistăşească cu vremea pe urmă au căzut şi s-au ştersu." (Letopiseţul Ţării Moldovei de la zidirea lumii până la 1601 şi de la 1709 la 1711, Iaşi, 1976, pp. 195-196). Cert este că Toader ajunge în scurta domnie a lui Despot mai întâi "dăbilar pentru dajdia vlădicească" şi apoi, deîndată, "birar" al ţinutului Hotin şi al Cameniţei.

După descăpăţânarea lui Despot a început prigoana împotriva tuturor celor care l-au sprijinit în vreun fel pe domnitor. Nu puteau fi iertaţi oamenii "păpistaşului, care o au bagicurit predania ţărei" (Codicele Obreja), păpistaş care a spoliat bisericile de icoanele cele ferecate, de sfeşnice şi de alte odoare de aur, ca să bată monedă şi să-şi plătească mucarerul şi alte angarale. În ţară au avut loc măceluri şi jafuri. Moartea lui Despot l-a prins pe Toader cum nu se poate mai rău: strângea birurile în ţinutul Cameniţa, stârnind şi mai mult mânia gloatei. Cronica armenilor din Cameniţa (în H.-Dj. Siruni, Mărturii armeneşti despre România, I) relatează aceste sângeroase răfuieli: "Pe un călugăr Ioan, poreclit Căciulă Strâmbă, om liniştit şi nevinovat a pus să-l spânzure de grindă. Toader Părpăuţ, strângătorul de biruri, a fost prins şi băgat la beci în Cetatea Cameniţei, dar n-a scăpat de moarte, căci Vodă Lăpuşneanu s-a întors la domnie şi a pus să fie sugrumat Părpăuţ. Şi acolo în beci i-a venit neagra moarte! Pe Voitul armenilor, om bun şi de treabă, asemenea, l-a sugrumat şi, odată cu dânsul, trei femei armence cu copiii lor mici în braţe, cu judecată crudă şi nedreaptă." Toader Părpăuţ(ă) va fi îngropat în biserica "Sfântul Andrei" din Cameniţa, "besearecă de şeasă stânjeni în păreţi de înaltă", unde va odihni veşnic până în 1938, când autorităţile bolşevice au scos mormintele din sfântul lăcaş, instalând în biserică clubul "Zarea Kommunizma" şi un depozit de grâne.

Documentele tac în privinţa celorlalţi doi fraţi, Neculai şi Petru. Vor fi rămas nişte boiernaşi de ţară fără cinuri, retraşi prin hârtoapele unor sate uitate de lume şi de Dumnezeu. Vor fi având jupânesele lor, nişte balabuste trupeşe, ţinând cu străşnicie sfintele sărbători, dar, să nu vorbim cu păcat! ţinând asemenea şi posturile, îngrijindu-se de mulţii copii, de murături, de zacuşti şi de vutci, iar în lungile zile de iarnă, silindu-se între două mese copioase asupra broderiei sparte, cum se făcea la Brabant, sau de altă "rucodelie" (lucru de mână). Şi vara, când până şi muştele piroteau de plictiseală, se dormea mult, se dormea popeşte, cu sforăituri zdravene, de tremura apa din cofă, şi cu motanii gemând de graşi alături, în hărmălaia găinilor, gâştelor, raţelor şi a celorlalte noroade de cobării, care umpleau ogrăzile. Şi de ce să nu horăiască tihnit? Căci nimic nu le apăsa sovestea, drept ce erau buni creştini, soveste pe care noi o numim conştiinţă, sentiment care ne tulbură şi ne chinuie ca fierul înroşit. Mă rog, când o avem!

Iar soţii, blânzi şi domestici, când nu vor fi fost la vânătoare sau cu treburi la moşie ori când nu vor fi bulucind muieruşti prin locaţiile mai sus pomenite, se vor înfunda şi ei cu hartane de carne de batal, cu haşchine de slănină, cu chiroşti şi colţunaşi din ceaunele mereu pline, până li s-ar fi aplecat, dacă nu va fi fost zghihara şi frâncuşa din multele balerci şi balercuţe, poloboace şi polobocele, licori menite să meargă mâncarea "unsă". Şi ferit-a Sfântu' să nu fie aşezate butiile în bună rânduială în beciuri bine chivernisite, de oameni cu cheag! Nu erau uitaţi zbârciogii, ghebele murate, pânişoarele pârpălite pe vatră sau bureţii cu usturoi, de mâncai până ţi se făcea greaţă; pe urmă îşi aduceau aminte de floarea laptelui - smântâna! Oooo, Doamne, buna şi dulcea smântână! Se scufundau în borşurile drese cu smântână, se înecau cu dovleceii şi păstăile de fasole ţucără cu smântână groasă, alb-gălbuie; d-apoi opinticii cu smântână şi dăraburi de mămăligă, poalele-n-brâu unse din belşug cu aceeaşi smântână groasă-groasă, după aceea sarmalele blonde (cocoloşite în foi de varză) sau brunete (în foi de viţă), tămânjite vârtos prin slăvita smântână!

Şi, uite aşa, le va trece viaţa, ca adierea moale dinspre malul Nistrului, până ce, într-o bună zi lăsată de Dumnezeu, fi-vor găsiţi adormiţi întru vecie pe băncuţa de la poartă, sub nucul cel mare de pe vremea Măritului Ştefan, sau vor cădea de pe scara de la şură, fiind prea plini de rachiu de anason, ori se vor fi înecat cu coşcogea vălătucul de şoric; sau pur şi simplu vor fi căzut în bot în grădină, boldindu-se în ultimele clipe la răzorul umed de pătrunjel încolţit din nou toamna târziu, în spuza brumii. Şi fi-vor mormântaţi cu mare cinste, cu popi de peste şapte sate; iar cuconul Neculai sau cuconul Petruţă va fi dus lin la ţintirim cu sania cu boi prin praful sau glodul drumurilor. Iar ţăranii, cu căciulile în mâini, îl vor plânge de mama focului pe boier, că a fost om bun; avea el mâna grea, când era mânios, şi era cam apucător, dar în rest era pâinea lui Dumnezeu, nu altăceva. Ferice de cuconu', că se va duce la dreapta Tatălui!

*
Aceasta este obârşia familiei mele pe pământ românesc. Îmi propun ca altădată să alcătuiesc un arbore genealogic complet, deşi sunt conştient că mă înham la un rădvan fastuos, greu de urnit din colbul cronicelor bătrâne, căci n-am murgii sirepi trebuitori - documentele. Creşterea, subţierea şi stufoşenia familiei de-a lungul veacurilor sunt greu de probat în primul rând din cauza neajungerii documentelor. Dar cu ajutorul lui Dumnezeu şi al talentului de care dispun voi duce lucrarea la bun sfârşit. Cred nesmintit că aşa va fi. Iar cât priveşte talentul, aici să lăsăm modestia la o parte. Nici nu încape îndoială că sunt talentat cât încape. Până şi detractorii mei se opresc sideraţi în faţa imensităţii talentului meu. Când mă văd, îşi lasă ochii în jos şi zâmbesc resemnaţi, zicându-mi Paranormalul. Iar eu am schimbat această poreclă în renume. Toţi pot să vadă zi de zi talentul meu ieşit din albie, magnific, omnipotent, aş spune nemărginit, dacă nu aş şti că nemărginirea este greu de atins. Trebuie să fiu atent ce dau afară pe gaura gurii. Oricum, detractorii mei se scufundă sub lava talentului meu arzând, aşa cum Herculanum şi Pompei s-au cufundat în Vortexul Timpului. Vedeţi ce metaforă plină de talent poate să-mi debiteze mintea?! Ehei! Voi fi iarăşi ce-am fost şi mai mult decât atât!
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




2 comentarii

  • Parpaglione?!
    yanda lem, 21.08.2015, 22:54

    ai darul exagerarii pana la absurd, amanuntele genealogice sunt splendide, imi place peripluul prin istoria si cronicile Moldovei. Graiul ti-e dulce si lectura textelor e o placere.

    • RE: Parpaglione?!
      Radu P., 18.07.2017, 15:36

      Mulțumesc cu o întîrziere de doi ani. Acuma am dat peste.

Spacer Spacer