Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Eseu  Sageata  4SPACE

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Arhitectura din România, spre deosebire de limbă...


Augustin Ioan

02.12.2014
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Propun, din nou, o perspectivă diferită asupra istoriei arhitecturii de pe teritoriul care alcătuieşte România actuală. Acum, că avem un preşedinte explicit de altă etnie decât cea majoritară, că se apropie centenarul de la Marea Unire din 1918, lucrurile acestea trebuie să se constituie nu într-o pierdere, ci într-un câştig.

Dacă limba română prezintă o splendidă, în autarhia ei, unitate, nu acelaşi lucru se poate spune despre arhitecturile diferitelor provincii istorice, a feluritelor ţări alcătuitoare ale acestor provincii, ba chiar ale feluritelor aşezări, segregate pe falia rural (majoritar) / urban.

Istoria arhitecturii româneşti este diferită de istoria arhitecturii de pe ceea ce constituie, teritorial şi politic-instituţional România. Putem vorbi despre o arhitectură românească abia după ce a apărut entitatea politică numită România şi, mai ales, după ce a demarat un proces de nation-building. Pe scurt, de la arhitectura neo-românească, sau şcoala naţională, a lui Ion Mincu şi a ciracilor săi.

Multe din lucrurile predate la şcoală şi menţionate în cărţi nu "sunt" reale deloc, au fost interpretate până la desfigurare sau doar nuanţate. Rescrierile care vor urma - dacă, în frenezia (re)construcţiei, va mai avea cineva răgazul să le scrie - trebuie să se aşeze şi ele în matca acelora, anterioare, pe care le vor fi criticat, spre a se expune, la rându-le, revizuirilor. Aici voi spicui doar câteva dintre locurile unde prima dintre istoriile menţionate are, pe ici şi colo, precum şeicul din Bagdad al lui Alexandru Andrieş, (câte) un punct foarte, foarte slab:

Nu există arhitectură "românească", "specific naţional" şi alte tipare identitare transferate dinspre politică naţionalistă (în sensul iniţial, de nation-building, dar şi în cel "filetist", caricat de ideologiile de extremă ale anilor treizeci-optzeci), decât de la a doua jumătate a secolului al XIX-lea înainte. Ceea ce am moştenit de la înaintaşi este o arhitectură puternic regionalizată. Asemănările mari nu sunt între Moldova şi Valahia, ci, bunăoară, între prima provincie şi spaţiul slav şi caucazian, respectiv dintre a doua provincie şi arealul sud-dunărean. Arhitectura sacră de lemn, transilvană, are mai mult de-a face cu aceea scandinavă decât cu bisericile de la sud de Carpaţi. Trei Ierarhii ieşeni sunt o biserică mai degrabă armeano-georgiană, după cum Cozia este mai degrabă una sârbo-kosovară.

Atunci când fuse vorba de construit o arhitectură "naţională", absenţa precedentelor monumentale îi punea în mare încurcătură pe creatorii de stil autohton: arhitectura aşa zicând "etnic-românească" (i.e. destinată şi edificată de români) este minoră şi mignonă ca scară, rurală şi primitivă (acesta din urmă nu este, în accepţiunea mea, un termen peiorativ); dimpotrivă, arhitectura urbană, câtă este, nu prea aparţine etniei majoritare nici ca destinaţie, nici din perspectiva concepţiei, a surselor şi modelelor, nici a construcţiei. Uneori, ca la Peleş, nici măcar lemnul nu este "de-al nostru", în ciuda frăţiei noastre silvice cu codrul. Aşa se face că stilul naţional a avut mari probleme în a propune edificii de stat, reprezentative: lipseau precedentele citabile, iar gonflarea disproporţionată a prispelor şi pridvoarelor a dus, până la urmă, la caricaturile naţional-comuniste ale lui Nicolae Porumbescu.

Restaurarea monumentelor celor mari din Bucovina face ca astăzi multe mănăstiri să arate mai degrabă a anii şaizeci, când s-au reconstruit unele dintre ele radical, precum Neamţ-ul, decât a secol şaisprezece. În şcoala lui Le Duc şi de a reconstructorului frânc de la Curtea de Argeş, cel care a reuşit performanţa unui templu hindus în locul vechii biserici bizantine, arhitectura nord-moldavă a fost (re)făcută "mai bine" decât chiar originalele, eliminând influenţele de parcurs, de felul turlelor baroce (pentru că austriece, adică alogene) şi a capelelor adiacente. "Puritatea" stilistică era de natură să evoce "puritatea" etnică şi măreţia istoriei vremii, de aici până la sanctificarea lui Ştefan cel Mare nu este decât un pas. Care a şi fost făcut.

Desigur, în proces au fost transformate bizarerii, ce-i drept interesante în chiar unicitatea şi izolarea lor, precum bisericile cu pictură exterioară, sau cimitirul vesel săpânţean, sau bisericile de lemn cu fleşă, în expresii colective ale ethos-ului "naţional" şi în "tradiţie" unanimă, omogenă şi ubicuă. Bisericile de lemn maramureşene, majoritatea reconstruite după ultima invazie a tătarilor în Transilvania şi, deci, majoritatea uniate, sunt azi expresia ultimă a ortodoxiei, fiind de găsit la Techirghiol, în unităţile militare, în Parcul Tital din Bucureşti şi, ei bine, în Elveţia şi Venezuela.

Modernismul românesc nu a început în 1930, cu blocul ARO al lui Horia Creangă, ci mult mai devreme, cu blocurile, vilele şi desenele arhitecturale ale lui Marcel Janco. Dar nu puteam afla asta din cele două - până în 2004, singurele - istorii ale arhitecturii băştinaşe (Grigore Ionescu şi Curinschi-Vorona). Ambele au fost publicate şi republicate în ani grei de naţionalism. Arhitectura românească vernaculară părea unora nu doar unică - o insulă - în raport cu acelea, analoage, dimprejurul ei, ci şi inventatoarea arhitecturii moderne, a faţadelor de sticlă (C-tin Joja).

Desigur, a explica de ce, odată inventată aici, arhitectura modernă are dificultăţi majore de a se acomoda în patria natală, în formele sale "hard-core", mai înainte de jumătatea anilor cincizeci, adică mai înainte ca echivalentul ei internaţional să fi intrat de-a binelea în criză, este dificil. Se avea probabil în vedere Dacia lui Burebista, mult mai "depliată" teritorial decât patria de azi.

În schimb, de ce aceeaşi arhitectură modernă, în forme antebelice, complet şi definitiv desuete, continuă să fie edificată şi elogiată la bienalele de arhitectură de după 1989, prezentate fiind drept expresie de ultimă oră a arhitecturii româneşti, iarăşi nedumereşte pe istoric, pentru că pe profesionişti nu-i frisonează nimic, decuplaţi cum se află de la prezentul istoric al propriei profesiuni.

În fine, arhitectura noastră, etatizată ca mod de exercitare a profesiunii în stalinism, are - acum - grave probleme de atribuire a operei colective post-belice. Acestea duc la dificultăţi - unele mitizante - pentru cel care doreşte să scrie despre fenomenul post-belic. Echipele sunt incomplet citate în reviste, şefii de proiect trec drept autori, autorii reali nu sunt menţionaţi din motive politice, iar legendele umplu locul evacuat de acurateţea istorică.

Cât despre istoria arhitecturii arhitecturii şi a urbanismului de pe teritoriul actual al României, ea ar trebui să îi redescopere pe Marcel Iancu şi pe Kos Karoly, lucrările ne-româneşti ale celor doi Cerkez, arhitectura mauro-florentină, arhitectura de dinainte şi de după stalinism, bisericile construite în perioada interbelică şi pe acelea, puţine, din anii de după; ea va trebui să accepte caracterul gotic, central-european al arhitecturii sacre de lemn transilvănene, sursă care nu e spre hula ei, ci spre meritul meşterilor deschişi la noul venit de la oraş către ţară şi de la aristocraţie către plebe. Ea va trebui să se dezbare de stângisme, de populisme, de naţionalisme, de retorica politrucă şi de scrisul la comandă. Ea va trebui să re-instaureze subiecte şterse, ori tabuizate din raţiuni extra-estetice.

Cât despre textul propriu zis: nu mai este posibilă o singură istorie, de un singur autor, ci istorii pluri-faţetate, multi-disciplinare, colective ca autorat şi, mai cu seamă metodice în toate sensurile acestui termen.
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




1 comentariu

  • Foarte adevarat...
    Gabisa, 03.12.2014, 14:20

    As vrea sa va pot da zece stelutze, nu numai cinci... Sper ca macar citiva din studentii dvs sa va mosteneasca distanta critica fata de acest subiect. E nevoie de asa ceva exact acum, in contextul globallizarii galopante, universal uniformizante si atemporale.

Spacer Spacer