Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Fragmente şi cronici ale cărţilor pe hîrtie  Sageata  Fragmentarium

Basmania. Răspântia gândurilor


Valentin Nicolau

03.12.2014
Editura Nemira
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Valentin Nicolau
Basmania. Răspântia gândurilor
Editura Nemira, 2014



Citiţi o cronică a acestei cărţi.

*****
La început a fost basmul

Trebuia, poate, început cu "a fost odată, ca niciodată, că de n-ar fi, nu s-ar povesti...", dar ceea ce vă voi istorisi, chiar dacă de atunci au trecut veacuri, s-a întâmplat în viitor. Cum vine asta? Închipuiţi-vă orice, dar să nu credeţi că lumea basmelor ar fi asemenea cu lumea noastră, căci "precum în Basme aşa şi pe Pământ" nu are şi reciproca valabilă. În comun au cerul sau, mai bine spus, sunt una alteia cer. În rest, aveţi toată libertatea să vă imaginaţi ce şi cum vreţi, ca la începutul începuturilor. Dar să lămurim lucrurile pe rând! Imperiul basman cuprinde totalitatea basmelor-continent, a arhipelagurilor-poveşti, insulele-republici şi recifurile-falanstere cu istorii independente, plus atolurile pustii unde sunt aşteptate să naufragieze personaje pe care să le trăiască o poveste. Despre lumea terestră presupun că ştiţi mai multe, dar pot să mă înşel. Zilele şi nopţile basmane nu aveau aceeaşi durată, după cum nu era musai să se succeadă. Puteau trece mai multe zile fără să se lase nicio noapte. Lunile nu erau numărate, iar anotimpurile nu treceau, ci doar veneau după cum cerea povestea. Anii se măsurau în fapte, aşa că o întâmplare se putea petrece în acelaşi timp în locuri diferite. Asta, pentru că basmanii nu cheltuiau timp ca să câştige spaţiu, aşa cum făceau oamenii, care ajunseseră să nu mai aibă vreme mai deloc. Basmanii locuiau în timp tot aşa cum oamenii locuiesc în spaţiul casei, al ţării şi al continentului lor. Lumea basmelor e până la un punct ca şi cea a oamenilor, doar puţin mai stranie. Veţi vedea. Acolo trăiesc deopotrivă oameni, animale, păsări şi insecte, fără mare deosebire de rang. Să nu vă aşteptaţi că aici lucrurile ar arăta neapărat altfel, că viaţa ar fi musai fabuloasă, că personajele ar fi extraordinare prin definiţie şi s-ar întâmpla numai minuni. Întocmai ca şi pe Pământ, şi acolo e multă frământare. Întocmai ca şi pe Pământ, şi acolo viaţa e fabuloasă, personajele sunt extraordinare şi se întâmplă minuni la tot pasul. Vi se pare că mă contrazic? E doar o senzaţie. Aşadar, nu uitaţi toate acestea nicio clipă, altfel veţi judeca strâmb, ori lumea în care trăiţi, ori pe cea a basmelor!

Cred, deci exist!

Istoria noastră începe mai ieri în Palatul Imperial al Viselor, căci în basm acţiunea se petrece întotdeauna în trecut, chiar dacă pentru noi vremurile acelea n-au venit încă. Asta era şi problema personajelor: voiau să prindă prezentul din urmă, mai ales că mulţi dintre ei îi prefigurau pe eroii de mâine. Cum să reprezinţi viitorul şi oamenii să te pomenească la trecut?! E cumplit să trăieşti numai în trecut, dar aşa sunt oamenii, nemiloşi cu eroii lor. Între noi fie vorba, cum poate fi aşteptat cineva care este o amintire?! Palatul Imperial al Viselor ar fi trebuit să se numească, de fapt, Palatul Imperial din Vis, pentru că el apare doar atunci când visezi, altfel nu există. Cei care rămân treji, lucizi, nu au niciodată acces în interiorul lui. Nu e musai să visezi în somn, mulţi curteni erau dintre cei care visează cu ochii deschişi, de altfel aşa se şi deosebeau somnoroşii de vizionari, după cum aveau sau nu ochii închişi. Marea Sală a Iluziilor găzduieşte Tronul Închipuirii pe care împăratul fantasma basmele destinate oamenilor. Când istoriile se coceau în lumea Basmaniei, împăratul Băsmuitorul Cel Cumplit le închega într-un vis din care albimuzele culegeau nectarul poveştii, pe care-l depuneau apoi în fagurii imaginaţiei din minţile oamenilor. Necazul era că de ceva timp cei de pe Pământ nu mai doreau poveşti şi atunci ele se stricau în mintea împăratului, provocându-i coşmaruri. Medicii au dat invariabil acelaşi diagnostic: intoxicaţie cu vise neculese! Suferinţa împăratului era dublă, pe lângă chinurile provocate de coşmaruri se frământa şi să găsească o rezolvare la faptul că oamenii încetau, rând pe rând, să mai creadă în poveşti. Din ce în ce mai puţini credeau în basme şi în eroii lor, de aceea nici nu şi le mai doreau. Situaţia s-a agravat şi mai rău în ultimii ani. Împăratul nici coşmaruri nu mai avea. Nu mai visa absolut nimic în afara lucrurilor cotidiene! Băsmuitorului i se spunea Cel Cumplit nu pentru că era un tiran, ci pentru că cel mai des repeta cuvântul "cumplit": - E cumplit ce trăim!... E atât de cumplit să treacă timpul aiurea, iar noi să nu mai ajungem eroi în basmele din lumea oamenilor!... Ce poate fi mai cumplit decât să nu mai visezi?!... Cel mai cumplit e că oamenii, nu doar că nu mai cred în basme, nu mai cred în nimic! Trebuie să-i dăm dreptate grijuliului împărat, căci nimic nu e mai cumplit decât această distrugere a credinţei în lumea cealaltă, în lumea basmului. Ca să înţelegeţi mai bine, trebuie să vă reamintesc că lumea basmului există doar în măsura în care oamenii cred în ea. Dacă oamenii nu mai cred, ea dispare. Şi cum e bine ştiut, "precum în Basme, aşa şi pe Pământ", dacă lumea basmelor va dispărea, atunci şi lumea oamenilor se va sfârşi. Cumplit! Veţi spune că, dacă vrem să fim, trebuie să credem. Cam aşa ceva. Asta era problema împăratului: cum să-i facă pe oameni să-şi recapete credinţa în basme şi în eroii lor? Problema era mult mai complicată însă. Îl năpădeau alte o mie de întrebări la care trebuia mai întâi găsit răspuns, ca să apară şansa unei soluţii. De exemplu: Unde s-a produs stricăciunea? De când au luat-o razna lucrurile? Cine a greşit? După ani şi ani de întrebări pe care şi le-a pus lui şi înţelepţilor imperiului, fără a căpăta vreun răspuns, Băsmuitorul Cel Cumplit a ajuns la firava convingere că "ceva a fost defect de la bun început!". Vorba vine bun început, că dacă era bun nu se ajungea la situaţia asta.

Fagurii imaginaţiei

Ne aflăm în momentul în care împăratul nu era doar cumplit de supărat, ci şi cumplit de disperat. Privea albimuzele cum zăceau aşezate pe baldachinul imperial, epuizate de atâta aşteptare în zadar, şi îi venea să-şi smulgă coroana de pe cap. Albimuzele, nouă la număr, erau nişte făpturi firave, mici inorogi cu trup de albină. Fiecare dintre ele avea o anumită însuşire specifică numai ei, prin care nectarul de poveste depus în fagurii imaginaţiei unui om se transforma ori într-o poveste scrisă, ori într-una cântată sau pictată. La acel moment nu aveau de transportat nici măcar un grăunte de nectar de poveste. Trecuseră timpurile când zburau necontenit între lumea basmelor şi cea de pe pământ. Ce vremuri! Singurele misiuni pe care le mai primeau albimuzele, şi acelea foarte rare, erau cele de recuperare a proscrişilor, dar despre lucruri neplăcute să vorbim doar atunci când e musai.

Arhiva Închipuirilor

Actualul împărat şi guvernul său se aflau cam de multişor în scaunele de domnie, pentru acelaşi simplu motiv că nu se mai spuneau la fel de multe basme pe Pământ, deci nici nu mai era nevoie de poveşti noi. Cum numai poveştile noi schimbă personajele vechi, împăratul şi poporul basman îmbătrâneau fără rost. Mai bine zis, se învecheau fără să şi îmbătrânească. Nimeni nu mai avea privilegiul de a îmbătrâni. Cumplit! Şi uitau cine ar putea deveni, pentru că timpul trecea fără noimă. Despre fostul împărat, cel de dinaintea Cumplitului, nu se mai pomenea nimic, nici măcar în ce basm trăia în lumea oamenilor, darămite care fuseseră basmele pe care le fabulase el stând în Tronul Închipuirii. Era şi ăsta un semn al dezinteresului pentru poveste. Fostul a ajuns doar un personaj clasificat, un dosar în Marea Arhivă a Închipuirilor sau, cum spun oamenii, a celor care au ajuns de basm. Dacă veni vorba despre conducători, să nu credeţi că lumea basmelor era condusă de cele mai iubite personaje de poveste. Nu! Era condusă de un împărat şi de un guvern despre care nimeni nu a auzit vreodată, pentru că ei erau personajele unor poveşti nescrise, nerostite, la fel ca orice alt cetăţean al Basmaniei. Guvernanţii, deopotrivă cu cei de rând, erau personaje ce n-au ajuns încă în gândul unui povestitor, erau nişte negândiţi. Când poveştile şi personajele din lumea basmelor se închegau, ele erau transferate de către albimuze în lumea oamenilor, în cărţile lor, în filmele şi muzica lor, în toate celelalte forme de poveste. Înţelegeţi? Odată ce se cristalizează în mintea unui povestitor, povestea şi personajele ei se dizolvă din lumea basmului şi ajung doar o amintire în Marea Arhivă a Închipuirilor. Simplu!

Planul întunecat

Uşa cabinetului său s-a deschis şi a intrat un pitic îmbrăcat tot într-un halat negru. Era Absconsus, asistentul personal al doctorului Tenebrus, un personaj la fel de urât de toată lumea. Umil, prefăcut şi mincinos, era sluga perfectă, făcând exces de zel atunci când trebuia să producă un rău cuiva. Absconsus s-a înclinat, dacă asta mai era posibil pentru cineva care stătea tot timpul încovoiat în faţa stăpânului său. - M-aţi chemat, rosti Absconsus după câteva clipe de aşteptare, timp în care Tenebrus continua să citească filele rupte din carte. - Da... Da... bezna minţii, că nu mai înţeleg nimic! Înainte să apară băgăciosul ăla de împărat n-am reuşit decât să-l ameţesc puţin pe Neica-Nimeni, suficient, totuşi, ca să nu-şi mai aducă aminte cine e. Aşa că lucrurile au mers conform planului: împăratul nu l-a putut recunoaşte în el pe Băsmaş şi a plecat dezamăgit. Ţi-am zis să ai grijă de Pleoapă Taciturnul, el l-a convins că Neica-Nimeni e Băsmaşul Fără-de-Poveste, cel care i s-a arătat împăratului în visul neaşteptat pe care l-a avut azi-dimineaţă.
- M-am ocupat...
- Şi cum de a făcut legătura între banditul întemniţat în Turnul Prăpastie şi Băsmaş?! ţipă Tenebrus. Absconsus se făcu şi mai mic. Trebuie să mă ocup numai eu de toate?!
- Contesa Brambura a încurcat...
- Mereu numai explicaţii! Nu mai pot avea încredere în nimeni. Nici în tine?! Absconsus ridică umil privirea şi murmură:
- În mine, da, stăpâne.
- Atunci fă-ţi treaba ca lumea! Nu vezi că lucrurile au luat-o razna?! Nu aşa ne-a fost planul. Noroc că ne-a prevenit Pehlivan de venirea pe nepusă masă a împăratului, altfel n-aş fi avut timp să-l fac pe Neica-Nimeni să nu mai ştie cine e. Acum ar fi fost deja plecat cu împăratul. Nici nu vreau să-mi închipui ce ar fi urmat!... Neica-Nimeni trebuia să putrezească în Turnul Prăpastie! Neştiut de nimeni, ori, la cea mai mică suspiciune din partea cuiva, să putrezească în Celula Opacă, unde tu ar fi trebuit să-l arunci, dacă ai fi fost vigilent! Nu ne putem permite riscul ca acest Neica-Nimeni să devină conştient că el e Băsmaşul şi noi să-l scăpăm din mâini! Ai înţeles?!
- Da, stăpâne.
- Dar tot nu pricep ce se-ntâmplă, de ce nu am putut să intru în mintea lui? Am încercat să-i storc toate visele, ca să fiu sigur că nu rămâne nicio urmă care să-i amintească faptul că el este Băsmaşul Fără-de-Poveste, cel din prorocire. Un erou, dacă nu-i omori visele, va reveni mereu în destinul său şi-şi va îndeplini menirea până la urmă. Pricepi?! Pericolul ăsta trebuie eliminat! De ce taci?!
- Vă ascult, stăpâne! bâigui Absconsus.
- Să-l iei şi să-l duci în Celula Opacă, jos, în străfundurile Memoriei Putrede. Acolo să rămână, până scăpăm de ameninţare!
- Am înţeles, aşa voi face!
- La o adică îl putem înlocui cu Hahaleră sau cu Negru-la-Suflet şi-l convingem noi pe împărat că unul dintre ei e cel aşteptat. Aşa că trimite-i imediat la mine în birou! Dar cel mai bine e ca, deocamdată, împăratul să nu aibă cui încredinţa misiunea, aşa că şansa lor se va nărui de la sine şi noi vom pune stăpânire pe Basmania! Înţelegi tu asta?!
- Înţeleg, stăpâne, şi asta visez clipă de clipă. Cel mai frumos coşmar! Să te văd în Tronul Închipuirii fantasmând întuneric. Cum vei cuceri minţile oamenilor şi aşa întunecate! Vei fi stăpânul absolut al lumilor!

Tenebrus Ochi-Roşii savura imaginile ce i se iscaseră în minte ascultându-l pe Absconsus. Ce măreţie îl aştepta! Ce epocă de beznă va urma! Nici nu a băgat de seamă când Absconsus a ieşit din biroul său, mergând umil cu spatele. Când Absconsus a închis uşa după el, pe retina lui Alandala a rămas imaginea feţei piticului pe care se vedea atâta răutate, încât îi îngheţa sângele în vene. I-au trebuit câteva clipe să-şi revină. Alandala a privit-o cu coada ochiului pe Infanta şi a văzut că fata zâmbea, iar chipul îi radia de bucurie. Ce trăia el şi ce visa ea!

Zgomotul scaunului de pe care s-a ridicat Tenebrus i-a făcut lui Alandala inima cât un purice. Nemişcat, l-a urmărit pe doctor cum a ieşit din biroul său, plin de grandoarea viitorului pe care şi-l imagina. Alandala aproape că leşinase de spaimă. Lângă el Infanta se hlizea inertă. Cu ochii pe jumătate închişi începea să viseze o mare şi frumoasă istorie.

Visul împărtăşit

Cu ochii întredeschişi continua să-l vadă prin geamul-hublou pe pacientul legat de pat. Imaginea se tulbură.

Se făcea că tânărul era legat de un copac alb cu multe legături şi ele albe. Copacul era alb ca şi cum nu ar fi fost colorat, la fel şi legăturile... de aceea, la prima zbatere, bărbatul s-a eliberat ca şi cum nici n-ar fi fost în strânsoare. S-a frecat la ochi, şi-a privit mâinile ridicate spre cer, palmele cu degetele răsfirate şi a zâmbit. A pornit spre inima pădurii unde a dat de o căsuţă, precum una dintr-o poveste. S-a apropiat de zidul ei şi, dintr-o mişcare, i-a smuls înfăţişarea ca pe o pânză colorată ce ar fi acoperit-o, lăsând să apară o altă imagine a căsuţei. Şi iarăşi, şi iarăşi, dezvelea mereu alte înfăţişări ale căsuţei, de la cea a unei bunici ce îşi aştepta nepoata să-i aducă de-ale gurii la cea a unei zgripţuroaice sau la cea a unei bătrâne înţelepte, care ştia ce urmează să se-ntâmple.

Atunci, Infanta a auzit râsul cristalin al unei fetiţe ce se amuza de jocul voinicului. Şi imediat a şi văzut-o ieşind de după un tufiş unde stătuse tupilată. Şi chiar dacă toate astea le visa, Infanta şi-a dat seama că fetiţa cea veselă era chiar ea. Doar că mai străvezie şi cu pasul mai uşor, de parcă plutea. A văzut-o cum a venit lângă tânărul ce nu contenea să smulgă faţade după faţade ale aceleiaşi căsuţe şi, în hohote de râs, i-a spus:
- Am văzut că poţi să schimbi finalurile poveştilor! E foarte amuzant. De ce faci asta?
- Toate poveştile se termină cu bine. Nu e ca în viaţa pământenilor. Ştii, eu am fost acolo şi am văzut cu ochii mei. Sfârşiturile basmelor sunt forţate, sunt o himeră.
- Dar oamenilor tocmai de aceea le plac basmele, că se termină cu bine. Că lumea poate fi până la sfârşit bună.
- O amăgire.
- Tu crezi că basmele sunt create pentru copii?... Eu cred că ele sunt închipuite pentru a te simţi copil şi a crede în continuare că binele învinge în cele din urmă.
- În toate finalurile, eroul care învinge răul dobândeşte imperiul şi pe fiica împăratului. Eroul ajunge un personaj fără viitor. Este omorât de poveste. În faţa lui nu mai există nimic eroic de trăit, totul a fost cucerit...
- Şi eu m-am întrebat de ce oamenii nu mai cred în basme şi n-am găsit niciun răspuns.
- Pentru că au început să nu mai creadă în bine. Dar, în special, pentru că au senzaţia că ei pot fabrica basme oricând şi nicidecum că le sunt trimise din răstimpuri de la Bunul Visător.
- Tata spune că "precum în basme aşa şi pe pământ".
- Ştie el ce ştie... Totuşi, e prea mică răsplata pentru un erou adevărat.
- Tu eşti Băsmaşul Fără-de-Poveste, aşa-i?
- Mi se spune Neica-Nimeni - şi tânărul mai dezveli o altă înfăţişare a căsuţei.
- Da, ştiu, aşa ţi se spunea. Dar tu eşti, de fapt, cine spun eu, nu-i aşa?
- Tu ai spus asta.
- Îţi aduci aminte că ai de îndeplinit o misiune?
- Vag... Am nişte vise care mă urmăresc, dar...
- Visele sunt repetiţii pentru viitor.
- De unde ştie atâtea lucruri o copilă ca tine?
- Evident că din vise. Dar şi de la ceilalţi, din carte...
- Din cărţile-copaci?
- Şi de-acolo...
- Înseamnă că rolul tău e să-mi confirmi că eu sunt acela. Şi de unde mai ştii?
- Dintr-o carte pe care am găsit-o jos, sub Memoria Putredă, dar despre locul acela nu avem voie să vorbim, pentru că nu există.
- O carte-carte?
- Da, într-un fel. Era o carte dintr-o singură pagină, nu ştiu dacă după ce o citeai şi dădeai pagina răsărea şi altă pagină, precum la cărţile-copaci. Eu n-am apucat bine s-o citesc nici pe prima şi a trebuit să fug, dar atunci am găsit... Infanta a deschis palma lăsând să se vadă inelul cu piatră violet, găsit în Cămara cu cioburi. Îţi dau ţie inelul ăsta, să te ajute să-ţi aduci aminte şi să te împiedice să uiţi. Memoria e ca o rană. N-o lăsa să se vindece uşor că nu va face cicatrice. Aşa ne-a învăţat profesorul Phantasos la cursul de Fizica Uitării... Când vei privi prin el, vei vedea trecutul. Sau viitorul. Inelul adună ca într-un snop cărările timpului şi dacă priveşti prin el ţi se arată poteca de timp care te va duce acolo unde ţi-e menirea. Nu sunt aşa de sigură că am ţinut bine minte ce am citit în Cartea Dintr-o Pagină, dar parcă aşa scria. Sigur mai era ceva legat de cum poţi să o apuci pe acea potecă, dar vei descoperi tu asta.
- Spune-mi, tu eşti în visul meu sau eu într-al tău? întrebă tânărul.
- Crezi că are vreo importanţă? Important e să laşi visele să-ţi împlinească destinul. Tu trebuie să-l găseşti şi să-l aduci... Dar mai întâi trebuie să fugi, să scapi neapărat de aici.
- Nu am cum. Sunt legat de pat, închis în camera asta şi pesemne că spitalul e păzit straşnic.
- Am să te iau cu mine în vis. Rămâi în visul meu până ce vom ieşi din acest loc blestemat!

Rămâi în visul meu!

La câteva secunde după ce doctorul Tenebrus şi-a părăsit biroul, Alandala a ieşit din ascunzătoare. O ţinea strâns de mână pe Infanta care continua să viseze şi nu-şi dădea seama nici unde este, darămite de pericolul în care se afla.

Alandala trebuia să profite de acel moment pentru a încerca să fugă. Totul era să nimerească uşa-neuşă şi să se întoarcă în Turnul Titirez. Altfel, cu siguranţă ar fi prinşi de Tenebrus sau de asistentul lui şi ar sfârşi cu minţile golite, aruncaţi în vreo celulă din subteranele Memoriei Putrede şi nimeni nu va mai auzi vreodată de Cavalerul Alandala şi nici de Infanta Hlizita.

A încercat s-o trezească pe Infanta, dar fără succes. Atunci a luat hotărârea s-o ia pe sus, cum o fi, doar să scape împreună din capcana în care se băgaseră singuri. Se simţea vinovat că el fusese cel care insistase să treacă prin acea nenorocită de uşă-neuşă. Şi dacă neuşa nu mai era la locul ei?... Erau pierduţi!

Primii paşi au fost împiedicaţi din cauza greutăţii Infantei. Inexplicabil, trupul ei de copilă cântărea imens. Alandala şi-a adunat toate forţele şi a reuşit s-o tragă după el, mai mult ducând-o în spate. S-a oprit abia în locul pe care-l memorase ca fiind cadrul uşii-neuşă. Oare îl ţinuse minte bine? A atins peretele bâjbâind cu teamă, dar imediat a înlemnit. Uşa biroului s-a deschis şi înăuntru au pătruns două personaje groteşti. Unul era un individ spilcuit cu faţă de şmecher, cu ochi şireţi şi buza de jos umedă şi vulgară deschisă într-un rânjet scârbos. Al doilea aproape că nu avea ochi, ci doar două fante din care te săgetau priviri tăioase şi reci. Nici buze nu avea, în loc de gură era tăiată o rană murdară cu colţurile căzute către fălcile osoase. Nici sprâncene, nici păr, doar nişte urechi mari clăpăuge. După cum arătau cei doi nu puteau fi decât Hahaleră şi Negru-la-Suflet, indivizii după care trimisese Tenebrus să fie aduşi în biroul său. Cei doi au privit în jur şi, nevăzându-şi şeful, au ieşit imediat trăgând uşa după ei. Alandala a răsuflat uşurat că nu fuseseră văzuţi. Nici nu a apucat bine să-şi şteargă sudoarea de pe frunte, când uşa biroului s-a deschis din nou şi cele două personaje groteşti erau cu ochii ţintiţi asupra lor, gata să se repeadă şi să-i înşface.

Alandala n-a mai stat pe gânduri. A împins peretele şi, minune, un dreptunghi negru s-a deschis. A păşit înăuntru împreună cu Infanta care se împleticea în picioare. Negrul s-a închis în urma lor. A întins din nou mâna în faţă şi a împins. Negrul s-a deschis lăsând să se vadă vag spirala Melcului Deşirat. În sfârşit, erau în Turnul Titirez! Alandala şi Infanta s-au prăbuşit extenuaţi pe jos. Erau salvaţi! Numai că instinctul i-a spus că în întunericul pe care tocmai îl închisese în urma lui veneau cei doi urmăritori. Nu era timp de odihnă. Alandala a rupt-o din nou la fugă, trăgând-o după el pe Infanta şi nu s-a oprit decât atunci când a ajuns în umbra Melcului Deşirat, la adăpost de orice privire. Aşa cum anticipase, prin uşa-neuşă au ieşit Hahaleră şi Negru-la-Suflet. Au scotocit cu privirile jur-împrejur şi, nevăzând nicio mişcare, au abandonat şi s-au întors prin aceeaşi uşă-neuşă.

Acum chiar că erau salvaţi! Cavalerul gâfâia din greu după ce o trăsese după el pe prinţesă, grea ca o piatră de moară. Fuga o epuizase şi pe Infanta, mai ales că trebuise să-l ţină strâns în visul ei şi pe Neica-Nimeni. Acum putea să renunţe la încordare. Era însă musai să vadă cum se simţea fugarul pe care-l scosese prin visul ei din Casa de Nevisători.
- Eşti bine?
- Da, doar un pic ameţit. A fost ca o vijelie.
- Să-i mulţumim prietenului meu, Cavalerul Alandala, el ne-a scos pe amândoi din ghearele lui Tenebrus şi Absconsus.
- Recunoştinţa mea cavalerului!
- E un băiat pe cinste, chiar dacă lumea se amuză pe seama lui. E un adevărat cavaler. Viteaz şi bun.
- Şi acum?
- Ar trebui... Ar trebui să te ascunzi! Absconsus te va căuta cu toate slugile lui peste tot. Va răscoli fiecare ungher. Să te ascunzi!
- Nu mă ascund. Trebuie să urc...
- Nu, trebuie să rămâi ascuns până ce i se domoleşte furia.
- Am de rezolvat o problemă. Eu sunt liber, dar...
- Ştiu, ştiu unde să te ascunzi! Nu pune întrebări, ai să vezi. După ce lucrurile se vor linişti vei putea ieşi de acolo şi vei pleca spre locul acela.
- Nu înainte să-mi eliberez prietenii.
- Te rog, rămâi încă puţin în visul meu!

Camera-Jucărie

Infanta dădea semne că s-ar trezi. Alandala s-a ridicat în picioare şi a încercat s-o tragă după el. A reuşit, doar că în loc să o ia spre ieşirea din Turnul Titirez, Infanta se ducea ca o somnambulă către Rotonda Uşilor. Degeaba a încercat Alandala să-i schimbe drumul, Infanta era de neoprit chiar şi în visare fiind. Alandala se gândi că e ceva ce scapă înţelegerii lui şi procedă aşa cum îi învăţase magistrul Phantasos la cursul de Hăţişul Viselor: "Când destinul te cheamă undeva, nu te împotrivi ca prostul, lasă-te dus şi astfel vei vedea încotro e sensul, dacă ţi-e bine sau rău, iar cu energia neirosită aiurea vei putea să intervii în caz că răul e cel care te trage la el." Constată că Infanta s-a oprit în dreptul unei uşi-în-uşă pe care a recunoscut-o a fi cea care duce către Camera-Jucărie. Cu ochii deschişi, dar cu un comportament de somnambulă, Infanta a deschis uşa şi a păşit înăuntru, fără ca Alandala să se împotrivească. Nu avea de ce. Camera-Jucărie era, poate, singurul loc unde nu avea ce să i se-ntâmple rău.

Dincolo, în pragul Camerei-Jucărie, Infanta se lupta să nu cadă din vis. Răceala lucidităţii se infiltra uşor-uşor în visul ei, de aceea se grăbi. Simţea minunea Camerei umplând-o de bucurie, dar nu pentru asta venise acolo, ci pentru a-l ascunde pe Neica-Nimeni. Nimănui nu i-ar fi trecut prin cap să-l caute acolo.
- Am ajuns. Aici te las singur. Aşteaptă o vreme, apoi tu ştii cel mai bine ce ai de făcut. Totul e să ajungi la timp în acel loc al pierzaniei. Ce urât sună, ce trist! "Al pierzaniei..."
- Cum ajung?
- Ieşirea e întotdeauna în sus, în dimensiunea în plus. Visează până vei afla calea. Visează şi calea te va afla... Ia şi sfoara asta! Mi-a dăruit-o Păzitorul Pragului. Închide înăuntru binele, lăsând în afară neputincios răul. Vorba mamei: "Dar din dar se face Rai!" Infanta se ridică pe vârfuri şi-i fură un sărut la capătul visului. Apoi mai visă doar cât să se întoarcă pe călcâie. Fugi iute de despărţirea ce durea ca o rană.

Lui Alandala i se păru că a trecut doar o clipă până ce a văzut uşa-n-uşă redeschizându-se. Infanta se ivi cu aceeaşi ochi mari, dar de data asta părea perfect conştientă.
- Să mergem! Trebuie neapărat să ajungem rapid la tata!

După tonul ei imperativ nu mai era niciun dubiu, prinţesa nu mai visa.

Au păşit grăbiţi spre ieşirea din Turnul Titirez. Fără să-i dea drumul mâinii Infantei, care mai mult zbura trasă pe sus decât alerga în urma lui, Alandala avu senzaţia că în spatele lor e o cohortă de umbre care le-a luat urma. Cei doi copii au trecut valvârtej prin uşa dinspre holul care ducea la sala tronului. Acolo, îngroziţi de spectrul urmăritorilor, au continuat să fugă fără sens printre coloanele imense de marmură, izbindu-se de ele.

La un moment dat s-au prăvălit pe podea, continuând să se ţină strâns de mână. Au zăcut o secundă sleiţi de puteri, timp în care zbateri de aripi negre se roteau deasupra lor, iar bezna cobora ameninţător. Întunericul ce începuse să-i acopere a fost risipit de chemarea trompeţilor şi de bătăile ritmice ale tobelor gărzii imperiale. Un aprod transpirat s-a oprit lângă ei şi, cu răsuflarea tăiată de cât alergase să-i caute, i-a anunţat că împăratul i-a chemat pentru Marea Ceremonie a Trecerii. Alandala nu a înţeles mare lucru, era prea fericit că reuşise să scape de toată groaza pe care o trăise. Infanta zâmbea, privindu-şi palma goală în care ţinuse inelul găsit în Cămara cu cioburi din Memoria Putredă. Mirat, Alandala a crezut că Infanta a pierdut inelul în goana lor nebună, dar după surâsul ei nu părea să aibă vreun regret, aşa că se mulţumi să nu-şi mai pună iarăşi întrebări inutile. Se ridică în picioare şi îşi îndreptă ţinuta, hotărât să fie pragmatic şi solemn. Mândru de propria lui vitejie de cavaler neînfricat, i-a luat braţul Infantei şi au pornit către sala tronului, acolo unde le era locul.
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer