Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Eseu  Sageata  Evul Media

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Omul cu camera sau supravegherea secvenţei umane (Cine pe cine priveşte?) (I)


Bogdan Ghiu

14.12.2014
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Un reportaj despre om compus oniric ca o istorie a artei: cam aşa aş defini pe scurt, dacă mi s-ar cere în grabă, de către o televiziune de pildă, pe stradă să zicem, să definesc proiectul sau, mai exact, acţiunea fotografică a tânărului artist Mihai Barabancea (albumul Rescrierea secvenţei / Overriding Sequence, Asociaţia pentru Artă Ilfoveanu, 2014). Dar cum aşa ceva, în zilele noastre şi la televiziunile noastre, nu are cum să se întâmple (şi nu întâmplător: mass-media nu suportă concurenţa, iar arta poate fi, tocmai, o formă radicală, ontologică de jurnalism: poate singura), s-o luăm pe îndelete, căci nu avem de ce să ne grăbim. 
 
Ce-l mână, la propriu, ce îl aleargă, literal, ce îl bântuie pe tânărul artist, ce caută el, avid, ca un posedat, în această aparentă sub-umanitate care îi invadează imaginile, pe care, deşi omniprezentă prin oraşele noastre nu numai manelizate, ci mai cu seamă favelizate, noi nu o vedem pentru că nu vrem s-o vedem şi atunci ne prefacem că nu o vedem, negându-i existenţa pentru a refula, pentru a reprima evidenţa frapantă că putem oricând face parte din ea, că facem efectiv parte din ea, că suntem ca ei, doar că, mai puţin curajoşi, mai abili în minţirea de sine, mai puţin cinstiţi nu atât cu eul, cât cu supraeul nostru, noi reuşim să ne spunem basme, individuale, micro-colective şi mai ales macro-colective cu final, fireşte, întotdeauna fericit. Poate că dacă nu am trăi cu senzaţia unui sfârşit fericit al istoriei nu am putea face faţă istoriei.
 
Ce caută aşadar Mihai Barabancea? Să fie oare camera lui foto o lampă a lui Diogene căutând în miezul zilei să întâlnească un om? De ce nu? Chiar asta, la fel de polemic ca şi la legendarul cinic antic, şi cred că este. Mihai Barabancea caută nu atât Omul, cât un om, oameni, şi poate mai ales prin om, în om, ceea ce constituie şi reconstituie neîncetat, chiar şi pentru excluşii ei, umanitatea, resortul esenţial al umanităţii omului. Şi care ar fi, în viziunea, potrivit proiecţiei şi cercetării fotografice a acestui artist, acest resort esenţial?
 
Ceea ce surprinde în mai toate imaginile fotografice realizate de Mihai Barabancea în cartea lui de debut este tocmai lipsa de surpriză, de surprindere a personajelor ei la vederea camerei văzătoare, la propriu surprinzătoare. Mass-media, principala producătoare industrializată de imagini despre noi înşine, ne-a obişnuit mai curând cu refuzul oamenilor de a fi filmaţi, înregistraţi, surprinşi. Înclinaţi cum suntem, conform stereotipurilor mediatic-sociale cu care, fast-food, ne hrănim, să încadrăm personajele sub-sociale de felul celor frecventate şi cultivate, sondate de tânărul artist în categoria celor aflaţi în afara legii, a nelegiuiţilor, ne miră, ne suprinde faptul că aceştia nu-şi acoperă faţa, că nu fug de propria imagine, ca majoritatea oamenilor politici şi a infractorilor surprinşi de media. Dimpotrivă.
 
Viaţa oamenilor infami: acest celebru, epocal text al lui Michel Foucault (care există în limba română dat fiind că l-am tradus eu însumi - în vol. M. Foucault, Theatrum philosophicum. Studii, eseuri, interviuri (1963-1984), Cluj-Napoca, Casa Cărţii de Ştiinţă, 2001 -, şi la care aici nu fac decât să fac trimitere ), ne-ar putea ajuta în lămurirea misterului acestei bucurii sau măcar cinstite acceptări a propriei imagini tocmai de către marginalii şi excluşii societăţii care ne asaltează din mai toate imaginile lui Barabancea. Paradoxal şi ironic, infamia este opusul faimei, ceea ce înseamnă că trebuie să fim neapărat celebri, faimoşi, adică transformaţi în imagine, făcuţi poză, să pozăm dacă nu vrem să fim infami, ticăloşi, principala faimă a zilelor noastre (dar nu de azi, de ieri) fiind tocmai aceea a infamiei, a nelegiuirii.
 
Or, ceea ce surprinde, cum spuneam, în imaginile lui Barabancea este tocmai schimbul de priviri, felul în care subiecţii, de cele mai multe ori, nu se lasă doar priviţi, pasiv, ca nişte obiecte mediatico-etnologice bune de muls exotic-senzaţionalist (ca şi cum nu ar fi vorba de noi înşine!), ci privesc activ, interoghează camera, profită de ea, se joacă cu ea şi joacă, complice, împreună cu ea, ştiu instinctiv, spontan să lucreze cu ea: se dau, altfel spus, în spectacol.
 
Spunea Foucault în textul citat că pentru marea masă de anonimi care populează, statistic, demografic, istoria, nu există imagine şi drept la imagine, altfel spus faimă, icoană şi icon, acestea fiind rezervate doar cuplului antagonic a celor care fac şi dictează legea şi a celor care o încalcă: potentaţii şi infractorii, singurii eroi ai oricărei societăţi.
 
Or, în ciuda aparenţei, în fotografiile lui Mihai Barabancea nu apar marginali, nu despre nişte marginali mărunt infractori este vorba, ci despre societatea însăşi, în întregul ei, în densitatea şi consistenţa ţesutului ei, care nu are drept la imagine, care nu se vede, care e doar spectatorul cuplului de vedete potentaţi-infractori: excluşii de la faima imaginii. Mihai Barabancea fotografiază, de fapt, societatea însăşi, nu periferiile sau mahalele ei. Iar aceasta ar fi o primă revelaţie de care trebuie să ţinem seama: noi, "normalii" (la fel de) invizibili figurăm, jucăm în aceste fotografii. Iar artistul, justiţiar, vine, intervine să ne facă dreptate. De-asta nu îl goneşte nimeni pe artist cu camera lui, de-asta este el nu doar acceptat, ci de-a dreptul bine primit.
 
Ne-fotografiaţi, politic şi social, principial fără imagine nu sunt marginalii, excluşii societăţii, ci societatea însăşi, societatea ca atare, socialitatea (ca relaţie de producere a societăţii) ca atare. Ceea ce arată, ca imagine cognitivă, imaginile lui Mihai Barabancea este faptul că marginalizate, excluse nu sunt doar, prin excepţie, anumite particule, fragmente, porţiuni ale societăţii, ci societatea însăşi. Noi înşine.
 
În aceste fotografii suntem noi înşine, în ostracizarea noastră politică esenţială, fondatoare.
 
În aceste fotografii ne uităm la noi înşine, uitaţii unii la alţii.

*

Pentru că - iar de aici încep să încerc să dezvolt principala revelaţie a acestui trip fotografic - fotograful nu aduce, nu impune spectaculosul propriu camerei, a ceea ce Vilém Flusser (în Pentru o filosofie a fotografiei, Cluj-Napoca, Idea) numeşte "aparat" (şi care depăşeşte cu mult simpla ipostază tehnologică), iar Foucault, Deleuze, Latour, Agamben numesc "dispozitiv". Artistul fotograf, şi tocmai în asta constă tuşa, tuşeul, atingerea particulară a artei, nu vine cu spectacolul lui mediatic, ci se strecoară, se inserează în spectacularul imaginii de sine a subiecţilor săi. Care, toţi, sunt, se arată ca nişte personaje. Şi nu ca nişte personaje de ocazie, "pentru fotografie". Subiecţii pe care, de fapt, nu îi surprinde, cu camera lui, Mihai Barabancea nu se apucă să se dea în spectacol de dragul fotografului, ca să profite de prezenţa camerei. Ei nu fac decât să-şi vadă de mărunta lor existenţă-spectacol, care nu poate fi suportată şi trăită decât tocmai ca/prin spectacol. Un spectacol de sine.
 
Mihai Barabancea (adică, în cazul de faţă, fotografia) surprinde şi exteriorizează imagini interioare.
 
"Vrei să joci în poza mea?", pare a întreba, întreabă efectiv "omul cu camera", cum spunea, legendar, profetic, Dziga Vertov. "Vreau, sigur că vreau, răspunde omul, răspund oamenii, deloc surprinşi să fie surprinşi, numai că voi juca în poza mea, în imaginea mea, în spectacolul meu, voi juca propriul meu rol, în care joc deja, în care joc tot timpul, care e chiar viaţa mea. Iar poza ta, fotografule, nu face decât să vină să arate lumii poza mea."
 
Imagine a imaginii, imagini ale unor imagini, imagini de imagini: asta vedem. Nu imagini în imagini, ci - joc în (cel puţin) trei -:
  • 1o o imagine intenţională, produsă (de către artist), care, prin suprapunere, revelează, ca un fel de cadru sau de palimpsest deja transparent,
  • 2o imaginea imanentă, subconştientă, deja existentă, ready-made, a lumii/din lume, fluxul, procesul imaginal (care este, esenţial, de tip flux-montaj video sau de tip fotografie, "foc cu foc", cadru cu cadru? - iată o întrebare extrem de importantă), provocând
  • 3o imagini epistemice, cognitive, intelectuale interioare.
Acesta este, pe scurt, schematic, parcursul, procesul, procesualitatea imaginii.
 
Căci altul, alţii, ceilalţi trebuie să vorbească şi să se vadă în artă. Arta, aşa-numita "autonomie a esteticului" există, trebuie cultivată şi apărată tocmai pentru a fi pusă la dispoziţie, înscenată ca scenă a lumii ("theatrum mundi").
 
Arta nu există decât pentru a fi pusă la dispoziţie, pentru a fi oferită nu numai "comunicaţional", ca un spectacol de-a gata, ci ca "scenă", ca posibilitate pentru oricine de a se face văzut şi auzit (şi de a se auzi/vedea pe sine însuşi, autoconstituindu-se reflexiv ca subiect). Genul predilect al artistului generic, al artei-paradigmă e falsul ready-made înalt simbolic prin care ceilalţi, realitatea, lumea, vorbesc, se exprimă, sunt lăsaţi să se facă auziţi.
 
Arta există pentru a fi populată, lume care trebuie permanent repopulată de către cei de care este permanent depopulată.
 
Arta trebuie să-i lase (facă) să vorbească şi să se vadă pe ceilalţi, să-i prezinte (nu să-i reprezinte politic) prin propriile lor acte şi imagini performative de adevăr, să fie monstraţie exemplară (ca fenomenologie în act).
 
Asta face, exemplar, şi Mihai Barabancea în cartea lui de debut. Nu el, nu artistul "rescrie secvenţa", el doar ajută, încadrează, arată, face să se vadă, asistă specific (arta ca expertiză şi asistenţa specifică) felul în care fiecare dintre noi, indiferent de condiţia noastră socială, încercăm permanent (această strădanie fiind viaţa însăşi, viul însuşi) să ne "rescriem secvenţa", să "rescriem secvenţa" propriei vieţi şi a vieţii în general, luând-o de la capăt pentru a o depăşi, a-i găsi sens, adică a transpune imaginile de sine, interioare, de lucru, despre noi înşine, rolurile în care jucăm, în imagini cognitive, de rang (şi cu destin) superior, cu ajutorul, prin intermediul artei, cu procedurile şi protocoalele ei de imagine, la artiştii vizuali precum Mihai Barabancea, sau de limbaj, de discurs, la artiştii verbului, la scriitori, la poeţi.
 
Imagini ale artei pentru revelarea imaginilor oamenilor şi transpunerea lor, tot pentru oameni, în imagini cognitive despre propria condiţie. Arta, în primul rând cea fotografică, înţeleasă ca revelator şi fixator al imaginilor oamenilor, din imanenţa societăţii.
 
Căci societatea îşi construieşte consistenţa din imagini (şi pentru poet, pentru Joyce de exemplu, din dialoguri interioare cu ceilalţi). Imaginile există deja, se produc tot timpul, pentru constituirea imaginală a socialităţii umanitatea n-a trebuit să aştepte nicio revoluţie tehnologică, dar trebuie să intervină, mediator, artistul, pentru a transpune imaginile ready-made ale tuturor în tablouri politice.


(va urma)
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer