20.12.2014
După ce vorbeam într-un articol recent despre nostalgie, iată că a venit momentul în care voi vorbi despre nostalgie în avans. Despre ceea ce va deveni nostalgie pentru mine. Adică despre 2014 şi despre clipele pe care aş vrea să le pun într-un muzeu şi să mă uit la ele ori de câte ori prezentul nu-mi dă pace.
 
Lui 2013 i-am dat un şut în partea moale la final. Cât am putut de tare, doar, doar o pleca mai repede. Şi, în stilul lui caracteristic, în stilul în care şi-a dorit să îmi demonstreze că oricâte aş face şi oricât m-aş lupta, suveranitatea e de partea lui, a mai luat cu el la plecare, pe ultima sută de metri, câteva lacrimi ale mele. Nu-i nimic. Până la urma suveranitatea unui an ţine 365 de zile (uneori 366, dar 2013 nu a fost şeful cel mare), iar voinţa mea ţine o viaţă. Şi câteodată se întâmplă ca voinţa mea să îndoaie oricare altă voinţă.
 
Pe 2014, în schimb, îl mângâi pe creştet. Şi îl strâng în braţe ca pe un bun prieten de care nu vreau să mă despart. Mi-ar plăcea să îl pot opri din mersul lui. Mi-ar plăcea ca îmbrăţişarea mea să nu îi mai dea drumul niciodată. Dar cu fiecare zi a lui decembrie, îl simt cum îmi alunecă mai mult din braţe. Ştiu că nu îl pot opri din drumul lui, dar vreau să îi mulţumesc. Vreau să îi mulţumesc pentru acele clipe de muzeu pe care le-a gravat în viaţa mea şi a căror urmă va rămâne mereu cu mine.
 
Îţi mulţumesc, 2104, pentru că la început mi-ai dat un şut zdravăn. Eram inertă, moale şi puţin imaterială. Abia plecasem dintr-un loc de muncă şi începusem în altul, dar fără speranţa de a ajunge vreodată la libertatea de care am nevoie ca de substanţa din care sunt creată. De fapt, cred că e unul şi acelaşi lucru. Eu sunt făcută din libertate, puţină zăpadă, ceva idealism şi multă revoltă. Şi în starea mea inertă şi demoralizată a venit clipa în care, după doar 2 luni, a trebuit să renunţ la noul loc de muncă. Nu mai erau fonduri pentru salariul meu. A, şi mai dădusem şi peste un american spălat pe creier care vorbea din cărţile de self-help care te învaţă cum se te autoiluzionezi frumos. După câteva porţii de self-help am făcut o mare descoperire: există primate care arată ca oamenii şi învaţă să vorbească ca oamenii! Şi pot fi confundaţi cu oamenii, dar se trădează când încep cu expresii de genul "dezvoltare personală", "inteligenţǎ socială", "strategie motivaţionalǎ" şi alte bulşituri. Ei, şi aşa m-am trezit eu prin martie 2014, fără loc de muncă şi fără să ştiu încotro s-o apuc. Iar asta m-a obligat să încep iar să lupt, după vreo 2 ani de inerţie.
 
A fost începutul drumului către libertatea la care visam atât de mult. În loc să aplic pentru alte posturi, m-am concentrat pe ce ştiu eu cel mai bine să fac: să scriu. Şi aşa am descoperit că nu am nevoie de un loc de muncă şi nu am nevoie să accept norme impuse din exterior care se bat cap în cap cu principiile mele. După vreo câteva luni aveam o bază de clienţi pentru care făceam fix ce îmi plăcea: scriam. Şi o făceam bine de oriunde. Din parc, de la cafenele, din trenul spre mare, de pe plaja din Vamă. Aşa că îţi mulţumesc, 2014, pentru şutul pe care mi l-ai dat ca să mă trezesc şi să descopăr cât de puternică sunt pentru că am cuvintele de partea mea.
 
Îţi mulţumesc, 2014, pentru o vară în care ai reuşit ceea ce nu a reuşit niciun an, niciodată: să mă surprinzi atât de tare încât nu îmi revin din surpriză nici acum. M-ai surprins cu ploi şi fulgere, dar cel mai mult m-ai surprins cu plimbările pe malul mării care au continuat în Bucureşti şi care continuă şi acum. Când, cinică şi puţin amară, cum e orice femeie după ce trece prin câteva iubiri, propovăduiam amorul liber cu termen de valabilitate, tu ai făcut în aşa fel încât să descopăr că libertatea adevărată a sufletului vine odată cu iubirea care îţi descătuşează sufetul de temeri, neguri şi obsesii. Când în interiorul tău există fiare care urlă, sfâşie, rup şi zgârie, nu eşti un om liber. Le foloseşti să rupi şi să zgârii în jurul tău, dar arma are două tăişuri. Rupi legături, dar îţi încătuşezi sufletul. Şi pe cât de tare râdeam şi pe cât de dură eram, pe atât eram mai puţin liberă.
 
Îmi aduc aminte de povestea Brunhildei din Cântecul Nibelungilor. Regina de gheaţă care îşi provoca pretendenţii la duel. Dacă cineva reuşea să o învingă în luptă, acela era demn de a-i fi bărbat. Dacă nu reuşea, i se tăia capul. Iar suliţele înfipte în gardurile castelului ei erau pline de capete. Ce frică trebuie să-i fi fost! Brunhilda nu dorea un bărbat care să o învingă în luptă, de fapt. Dorea unul care să refuze să lupte cu ea şi să lupte alături de ea. Unul care să ştie că regina gheţurilor e, într-un final, tot femeie. Iar câte capete tăiate stau înfipte în porţile ei, atâtea speranţe neîmplinite îi încătuşează fiinţa. Deci, 2014, pentru cel ce a refuzat lupta îţi mulţumesc.
 
Ţii minte, 2014, când mi-ai dat ocazia de a lupta pentru artă? Eu ţin minte. Ţin minte momentul în care am organizat lansarea de carte a tatălui meu. Şi ţin minte cum am stat la mansarda de la Librăria Bastilia şi l-am privit cu mândrie cum vorbea unui public uriaş despre romanul la care a muncit 20 de ani. Despre Oameni de treabă. Au venit atât de mulţi oameni încât mansarda librăriei devenise neîncăpătoare. Iar emoţia pe care am simţit-o când mi-a mulţumit pentru ceea ce am făcut, pe aceea nu o să o uit niciodată. Şi la fel de multă emoţie am simţit când mama mi-a spus că se poate baza pe mine. Pe mine, aia răzvrătită şi rebelă care a supărat-o de atâtea ori în adolescenţă şi nu numai.
 
Dar când am organizat, împreună cu buna mea prietenă Cristiana, vernisajul ei de fotografie, mai ştii? Au fost mult nopţi nedormite atunci. Şi mai multe frici. Pentru că ceea ce voia ea să facă era un experiment. Unul atât de îndrăzneţ încât îmi era teamă că nu vom găsi un public pregătit care să îl înţeleagă. Dar când 400 de oameni au venit entuziasmaţi, pe o ploaie torenţială, să vadă despre ce e vorba, mi-am dat seama că am reuşit. Am reuşit mai mult decât îmi imaginasem vreodată.
 
Iar ambele experienţe mi-au arătat mie că tu, cel ce citeşti acum, eşti la fel ca mine când vine vorba de artă. Că îţi doreşti atât de tare ca pictura, literatura, filmul, fotografia, muzica, sculptura, teatrul şi alte arte frumoase să triumfe într-o lume în care vieţile noastre se judecă în procente de profitabilitate. Îmi aduc aminte când, la facultate, am completat un chestionar în care eram întrebaţi care este, după părerea noastră, cel mai de succes om din lume. Şi îmi aduc aminte de câte ori am citit acolo răspunsul Donald Trump sau Bill Gates. Am fost extrem de revoltată atunci. Dar Dali ce are? Mozart ce are? Pe Sabato l-am uitat? Chiar şi pe Hemingway? M-am simţit singură atunci şi cred că m-am obişnuit cu singurătatea asta ani de zile. Sunt vreo câteva persoane care au fost acolo, pe baricade cu mine, încă din liceu. Dar în afară de ele, până la tine, 2014, credeam că suntem oi negre. Cazuri izolate. Ei bine, tu ai continuat ce a început 2011. Dar ai dus totul la un alt nivel pentru că, deodată, m-am trezit înconjurată de suflete asemănătoare mie. Şi e frumos, pentru că suntem mulţi acum şi vrem să schimbăm configuraţia lumii. Iar dacă fraţii tăi ce vor veni îţi vor semăna ţie, vom reuşi.
 
Îţi mai mulţumesc, 2014, pentru ce fac în acest moment. Am început cu o scrisoare în campania electorală. O scrisoare născută într-o zi gri, dintr-o revoltă ce nu mai putea fi ţinută sub capac. Iar scrisoarea aceea a fost citită şi, fiind apreciată, mi-a fost oferită şansă să scriu acest articol acum. Şi toate cele de dinaintea lui.
 
Iar, dacă vorbim despre campania electorală, îţi mulţumesc, 2014, pentru că de data asta ai ţinut cu nebunii idealişti. Eu sunt una dintre ei. Şi niciodată n-am încetat să cred, nici chiar când situaţia se întrevedea neagră. Dar mi-am păstrat optimismul şi mi-am spus că trebuie să existe un echilibru. Lumea e construită pe principiul dualităţii şi al echilibrului. Au fost prea multe într-o parte şi prea puţine în alta. Mi-am zis că de data aceasta, bătălia va fi a noastră, a celor care refuză cu îndârjire să devină gri. Şi aşa a fost. Iar când m-am căţărat pe statuia din Piaţa Universităţii cu şampania în mână, am ştiut că niciodată nu vom mai fi cu toţii la fel de frumoşi. Individual da, poate. Dar la nivel de masă, la nivel de scop şi de luptă comună, acela a fost momentul în care am fost cu toţii dumnezeiesc de frumoşi.
 
Deci, 2014, ai fost maiestuos. Mă plimb acum printre clipe şi le văd cum se transformă în fluide colorate care îmi dau forţa de a lupta. Amintirile pot fi otravă sau nectar. Iar tu, 2014, ai lăsat în urma ta, pentru mine, mai mult nectar decât oricare dintre fraţii tăi. O să îl folosesc cu măsură, promit. Chiar dacă eu nu prea am măsură.

***
PS: Topurile anului 2014 şi / sau dorinţele voastre pe 2015 le aşteptăm la [email protected] (în word, cu diacritice). Unele dintre cele primite vor fi publicate pe LiterNet.

Rubricile categoriei

Topuri & Retrospective

Publicitate

Sus