28.12.2014
Generaţia postcritică, normalizată, banalizată, minunată. În care totul scade, diminuează, nimic nu mai e grav, lucrurile merg (sau: lucrurile grave nu mai sînt grave), însuşi sentimentul istoriei trece. Este o nebunie să te opui, să-ţi pierzi, literal, timpul opunîndu-te.
 
Ce bine!
 
Mă simt de două ori, istoriceşte, bătrîn. Căci am fost de două ori, istoriceşte, monstruoşi: tranziţia (s)pre-comunism, tranziţia post-comunism (sau cum să laşi capitalismul să răsară, ca iarba pe ruine de machete).
 
Mă aflu obiectiv într-o situaţie de intempestivitate, de anacronie, de anormalitate, de contratimp. Dat fiind că am fost lăsat critic nu pot decît să rămîn critic, profesînd critica într-o lume postcritică şi acritică. Critică niciodată dată, întotdeauna de inventat. Nici nu sînt "eu". Poziţia mea, locul pe care-l ocup vorbeşte.
 
Ajung obiectiv. Abia de acum înainte pot începe să mă cunosc.

0 comentarii

Publicitate

Sus