Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Proză scurtă  Sageata  Praful de pe tobă

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Tăceri


Radu Părpăuţă

29.12.2014
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Pe patul de moarte, regina prusacă Charlotta Sofia îi spune duioasei cameriste: "Nu plânge! Ca să-ţi satisfac curiozitatea, acum plec undeva departe, să pot vedea lucrurile despre care nu m-a învăţat nici măcar Leibniz, mă duc la hotarul dintre fiinţă şi nimicnicie".

Oamenii nu se opresc niciodată, nu şchiopătează niciodată. Merg şi merg, se întrec, se îmbrâncesc. Merg spre niciunde, cad şi recad ca nişte beţivi bacovieni. Cad şi recad şi nu mai tac din gură.

Tăcerea paharelor verzi cu reflexe sângerii în lumina amurgului, când petrecerea s-a terminat, când euforia alcoolului a trecut şi vine deprimarea.

Şoarecii tăcuţi. Nu mai au glas atunci când sunt prinşi de pisică: nu mai rostogolesc mosoarele prin sertare, nu mai ronţăie bulimic cărţile pe rafturi, nu mai chiţcăie în lupte pentru supremaţii erotice. Doar groaza tăcută.

Marea scenă mută din finalul Revizorului, aşa cum va fi simţit-o Gogol , cum a pus-o în scenă Stanislavski. Minutul de Adevăr. Groaza Aceea - mai puternică decât durerea, mai puternică decât orice - care te cuprinde, te înhaţă în minutul de Adevăr.

Clipa de tăcere când sar siguranţele şi se stinge lumina, când încă eşti buimac, nu raţionezi. Erai prins de ceva şi rămâi deodată în întuneric.

Momentul de tăcere, de mortificare, când o maşină frânează drept în faţa ta şi, pentru o clipă, îţi îngheaţă sângele în vine. Şi te simţi cum s-o fi simţit un şoricel prins în gheară. Şi obrazul alb al şoferului (înainte de a începe să te înjure), uitându-se la tine ca la un spectru.

Tăcerea caselor prietenilor morţi, a lui Virgil, a Violetei, pe lângă care trec în dimineaţa friguroasă, case în care am petrecut, am râs, am trăncănit, am cântat. Îmi par atât de tăcute! În geamuri sticlesc reflexe reci.

Tăcerea atât de grăitoare din ochii câinelui pe moarte, de care îmi vorbea Nicuşor. Se uită la el cu ochi rugători: "Ajută-mă, prietene!" Şi nu poţi să-l ajuţi!

Liniştea din sala de aşteptare de la cabinetul doctorului Dăneţ. Tăcerea de gheaţă care domnea printre canceroşi (mă dusesem să iau morfina legală pentru moşu-meu Cristea, aflat pe moarte). Iar puţin mai încolo, pe un culoar, stăteau la o uşă bolnavi cu crize de sciatică. Se prăpădeau de râs povestind în ce poziţii comice rămăseseră ţepeni. În sala de aşteptare a canceroşilor însă e tăcere. Nimeni nu discută cu nimeni, nimeni nu se uită la nimeni. Un bolnav cu urechi străvezii, galben-galben ca o lumânărică ieftină. Nu aude nimic, priveşte înainte, dar se vede că nu vede nimic. Toţi privesc în sine. În uşă iese doctorul Dăneţ cu o fată răpitor de frumoasă într-o rochie mulată de mătase albastră, cu imprimeuri mari corail şi mov delicat: "Domnişoară, vă repet: Nu aveţi nimic. Analizele au ieşit bine. Vi s-a părut, da? Mergeţi acasă şi..." Fata îi soarbe cuvintele şi îi mulţumeşte de mai multe ori. Pe urmă porneşte năucă, se împiedică de o măsuţă, răstoarnă un teanc de prospecte medicale peste picioarele bolnavului cu urechi străvezii. Îi zâmbeşte încântător şi aşează la loc prospectele. Sigur, în fericirea ei, nu a simţit nimic din durerea bolnavului.

Tata, în copilăria mea, la gura sobei, fumând în tăcere. Vedeam fumul ţigării ori cel ieşit printre cahle, care înceţoşa chipul tatei. Îl vedeam zvârcolindu-se, chircindu-se, până ce se mistuia în pălălaia roşietică. Îmi apărea ca un pitic bătrân, zgârcit de ani, înnegrindu-se încetul cu încetul. Lampa se făcea mică, uriaşi întunecaţi se prăvăleau pe pereţi, iar piticul, chincit la gura sobei, se chircea: cât un porumbel, cât o nucă, cât o neghină mai apoi, până ce dispărea acoperit de fâşii de întuneric. M-am trezit când mama a intrat în odaie. Flacăra lămpii a pâlpâit speriată, gata să se stingă. Tata tot la sobă, fuma cu mişcări încetinite. "Te-ai trecut"? (la colhoz) a întrebat mama răsuflând din greu, ca din fundul pământului. Tata a privit în jur, de parcă acum vedea întâia dată lucrurile din casă şi, trudnic, după o tăcere lungă-lungă: "M-am trecut". Şi umbra tatei s-a năruit peste sobă...

Tăcerea inexprimabilă a unei pulpe indecente de porc, atârnată stingher într-un cârlig dintr-o măcelărie de mahala. Şi pereţii albi, de spital. Şi resturi de carne rămase pe butuc, zgârciuri şi sfărâmături de oase. Măcelăria goală şi afară, la uşă, un roi zumzăitor de oameni cu sacoşe în mâini (Nicolina II, prin '88- '89).

Tăcerea rece din ziduri de biserică, tăcerea întinsă peste bolboroseala unor rugăciuni grăbite, reci; şi fâşâitul rece al fustelor mohorâte; şi răceala mută a lumânărilor galbene. Unde-i sufletul cald al lui Hristos?

Tăcerea nopţii şi liniştea simţurilor după clipele de dragoste. Bei cafea sub salcia pletoasă: luminile nopţii şi pletele salciei dansând unduitor, chemător, mângâindu-te cu braţe reci. Şi liniştea asta te face, cum oare? nemuritor. Înfricoşător de nemuritor. Şi luminile ceţoase şi tremurătoare ale nopţii!
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer