Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Fragmente şi cronici ale cărţilor pe hîrtie  Sageata  Cronici de atelier

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Şi asta pentru că trăim într-o lume care nu-i iartă pe cei cărora nu are ce să le ierte!


Maria Ruxandra Burcescu, pe marginea unei cărţi de Mugur Burcescu

17.12.2014
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Mugur Burcescu
Oameni de treabă
Editura Casa de pariuri literare, 2014


Citiţi un fragment din această carte.

*****
Şi asta pentru că trăim într-o lume care nu-i iartă pe cei cărora nu are ce să le ierte!

Oameni de treabă este un roman cu şi despre oameni. De treabă. Pentru care, aşadar, nu există o iertare. Puşi în faţa Răului distructiv, cel care irumpe, ireversibil, implacabil şi fără nicio logică în vieţile lor, aceşti oameni se afla în faţa unei alegeri imposibile: fie nu răspund acestui Rǎu, lipsa de reacţie echivalând cu acceptarea şi, implicit, perpetuarea lui, fie, pentru a putea lupta împotriva lui, sunt nevoiţi să îi adopte măştile, devenind, la rândul lor, aparenţi apostoli ai Rǎului.

Romanul lui Mugur Burcescu aduce în prim plan două problematici foarte controversate şi sensibile: justiţia personală şi există unei justificări pentru prezenţa Răului. Dinamitând, rând pe rând, cu un spirit critic extrem de lucid şi radical, fiecare instituţie a societăţii şi damnând fără echivoc o societate care permite perpetuarea Răului, care pleacă ochii şi capul în pământ şi care, mai mult, ascunde în nucleul sau un fundament pestilenţial şi bolnav, Oameni de treabă este un joc al speranţelor şi al deziluziilor, al anihilării şi al creaţiei, un manifest şi totodată o sentinţă dura dată unei lumi pentru care inocenţa e imposibil de suportat. Lumea romanului lui Mugur Burcescu este o lume care pledează pentru dreptul sacru la viaţă al criminalului, pentru dreptul său de a fi iertat şi de a continua să ucidă, o lume care se complace, într-un soi de complicitate hâdă, cu mizeria umană, cu prostia, cu răutatea şi cu nedreptatea. Întrebarea pe care autorul şi-o pune, încă din debutul romanului, este cine are dreptul de a ierta? Cine poate oferi iertarea celui care a făcut un rău monstruos şi definitiv? Cine are dreptul să decidă că acel rău poate fi iertat? Şi, oferind exemplul unui copil care este torturat, violat şi ucis, autorul condamnǎ vehement ceea ce numeşte relativismul imbecil al actului de justiţie, care, sub masca unor norme legislative pe care le numeşte Dreptul Omului, ajunge, într-un final, să pledeze pentru iertarea asasinului, pentru dreptul acestuia la viaţă. În aceste condiţii, întrebarea logică pe care şi-o pune autorul este dacă o instituţie creată pentru a proteja, în definitiv, asasinul, are dreptul moral de a ierta? Şi dacă da, cine îi oferă acest drept şi ce fel de societate bolnavă poate răpi dreptul victimei la o justiţie?

Dincolo de problematica socială, autorul aduce în prim-plan şi problematica religioasă, aruncând în aer clişeele şi tabuurile religioase. O religie care acceptă Rǎul, un Dumnezeu care justifica Rǎul faţă de victimǎ prin păcatele acesteia dintr-o viaţă anterioară sau, mai rău, prin păcatele strămoşilor, este un Dumnezeu care e însuşi spiritul Răului, întrucât o forţă benefică nu acceptă complicitatea cu maleficul. Continuând în acelaşi stil, autorul da naştere ideii conform căreia fiinţă umană este obligată, în esenţă, la un soi de crucificare zilnică, condamnată să refacă zilnic, traseul Celui răstignit pe Cruce. În acesta lume, într-o stare apocaliptică încremenită, aflată la metastazǎ şi care se devorează pe sine, hrănindu-se cu organele ei sănătoase, autorul îşi plasează personajele, oamenii de treabă, condamnaţi să fie şi ei, mai devreme sau mai târziu, devoraţi, întocmai precum un Cronos ancestral care se hrăneşte cu propriile creaţii într-un ritual demonic, invers unei exorcizări. Întrucât societatea romanului lui Mugur Burcescu nu este o societate demonizată care încearcă să expulzeze Rǎul; este o societate în proces de demonizare, care încearcă să expulzeze Binele, iar instrumentele prin care realizează acest lucru sunt instituţiile sale.

Romanul debutează cu un prolog în care personajele principale se afla în munţi, la un grătar, glumind relaxaţi. Atmosfera este una jovială, lipsită de orice fel de presiune, o atmosferă specifică unui grup de prieteni care se cunosc demult, se simt bine împreună şi se acceptă aşa cum sunt. Ceea ce schimbǎ subit atmosfera este găsirea unei grenade vechi de către unul dintre personaje (Cristian). În timp ce toţi ceilalţi, speriaţi, îi cer lui Cristian să lase grenadă acolo unde a găsit-o, în mintea lui se naşte următoarea problematicǎ: găsind grenadă, el este pus fata în faţă cu un mecanism al distrugerii; aşadar, existenţa acestui mecanism devine parte din viaţa lui şi, odată creată, ea nu mai poate reveni la stadiul de neexistenţǎ. În cazul în care ar lăsa grenada acolo, există posibilitatea ca cineva să calce pe ea şi să fie omorât. Pentru Cristian, a lăsa grenada în locul în care a găsit-o este echivalent cu a închide ochii şi a deveni complice şi responsabil în distrugere. Metafora este superbă şi rezuma perfect ideea romanului conform căreia lipsa de revoltă în faţa Răului este echivalentă cu integrarea fiinţei în mecanismul Răului. Ulterior, asigurându-şi prietenii ca a lăsat grenadă în locul în care a găsit-o, Cristian o ascunde în rucsac şi o ia cu sine. Urmărind o logică subtilă, grenada devine un element-cheie al acţiunii romanului şi metafora perfectă pentru a sugera problematica esenţială.

Revenind la acţiunea romanului, aceasta este una dinamicǎ şi total imprevizibilă, având în centrul său acest grup de prieteni care duc o viaţă plăcută, lipsită de mari drame şi griji, până în punctul în care, întocmai precum piesele unui joc de domino, vieţile lor urmează o traiectorie tragică şi lipsită de orice speranţă de salvare. Personajul central al romanului, profesorul Rafael Ionescu, este un om radical, vehement, rebel şi revoltat, cu un simţ al umorului extraordinar, ale cărui arme sunt ironia, cinismul şi sistemul de filosofii personal, exprimat printr-o retorică pasională, care nu ţine cont de barierele sociale sau de cutumele afectate ale "omului civilizat". Asemănător unui Gelu Ruscanu contemporan în radicalism şi în setea sa pentru dreptate, Rafael Ionescu este un personaj extrem de complex, un paradox care îmbinǎ sensibilitatea unui om dedicat literaturii cu agresivitatea şi rebeliunea unui om care nu încetează să fie revoltat de mizeria umană şi cu umorul extrem al unui om jovial care îşi distrează prietenii cu diferite povestiri şi istorioare, fiind mereu în centru atenţiei grupului. Soţia sa, Elena, este un personaj enigmatic, o femeie care, în ciuda măştii sociale de răceală pe care o poartă, este condusă de un soi de pasiune distructivă şi autodistructivǎ în tot ceea ce face. Este femeia absolută, care iubeşte la un nivel absolut şi care, deşi aparent indestructibilǎ, este, în realitate, extrem de fragilă. Elena este unul dintre cele mai bine construite personaje ale romanului, aflată mereu într-o stare de conflict interior, aflată mereu la extreme, dar constantă în iubirea pentru soţul şi pentru fiica ei. Cristian, personajul tăcut şi timid al romanului, cel care este doar tolerat în grupul de prieteni şi ale cărui păreri nu sunt niciodată luate în serios, este un personaj depresiv, singur, extrem de nesigur şi care nu îşi mai poate găsi resursele interioare pentru a fi fericit. Mereu victima, încă din copilărie, Cristian este, la rândului sau, un revoltat care detestǎ, chiar mai mult decât Rafael, societatea în care trăieşte. Diferenţa dintre cei doi este că Rafael îşi exprimă această revoltă vehement, în timp ce Cristian o aduna în sine, ajungând la paroxism. Tăcut şi timid, Cristian este cel mai capabil dintre ei de a adopta masca Răului, de a aduce în planul realităţii conceptul de justiţie personală. Doctorul Claudiu Zarnescu (numit Claudio de către prieteni) este un personaj simpatic, echilibrat şi care pare în afara oricărei drame. Este, de asemenea, personajul care suferă cea mai profundă metamorfoză şi care, alături de Cristian, devine el însuşi, arma justiţiei personale. Alte personaje ale grupului de prieteni sunt Amanda, iubita lui Claudio şi prietena cea mai bună a Elenei, Amalia, care devine amanta lui Rafael, Corneliu, Dudu şi Clara, un personaj mediocru care ilustrează perfect ipocrizia feminină.

Firul epic al romanului urmăreşte două planuri: cel politico-social al unei Românii de la 1990, abia ieşite de sub tutela comunismului şi cel sentimental, în care relaţiile dintre personaje evoluează, dramele personale şi cele sentimentale se întrepătrund, totul sub semnul unei zodii a tragicului. Oameni de treabă pare un roman scris de doi autori distincţi. Împletind stilul filosofic şi intelectual cu un stil colocvial fără perdea, autorul reuşeşte să dea naştere unei opere extrem de complexe care îmbina, în esenţa sa, două stilul aparent incompatibile. Însă, în romanul lui Mugur Burcescu, cele două stiluri se completează reciproc, într-o armonie perfectă, fiind ele însele o metaforă pentru existenţa a două universuri: universul exterior cercului de prieteni, cel atins ireversibil de maladia Răului, exprimată prin prostie, indolenţǎ, vulgaritate şi nedreptate şi universul "oamenilor de treabă", un univers jovial, intelectual, uşor elitist, care dezbate problematici filosofice şi se hrăneşte cu idei şi viziuni. În permanenţă aceste două universuri se ciocnesc şi provoacă scântei, aparent umoristice, dar tragice în esenţa lor. Ciocnirea definitivă este ilustrată prin explozia în plan real, metaforă a irumperii Răului în vieţile acestor oameni într-un mod care anihilează complet acest micro-univers, devastându-l cu forţa brută a urii faţă de cei care au naivitatea să îşi imagineze că, nefăcând nimic rău, sunt adăpostiţi de mecanismele Răului. Într-un final, victimele devin asasini, iar asasinii sunt ridicaţi la rang de martiri, într-un joc de şah în care albul nu are nicio şansă în fata pionilor negri.

Rând pe rând, romanul lui Mugur Burcescu damnează fiecare instituţie socială şi o supune unei deconstrucţii extrem de critice. Începând cu Armata, care este ilustrată ca forma cea mai acută a Răului, continuând cu Justiţia, al cărei unic scop este, de fapt, de a proteja şi deghiza pionii Răului, cu Statul, reprezentând nucleul acestui Rǎu, pântecul care îl adăposteşte şi îl înveleşte în placenta prostiei şi a mediocrităţii, hrănindu-l în permanenţă printr-un cordon ombilical al urii şi terminând cu Media, ai cărei jurnalişti incompetenţi şi agramaţi, mereu în căutarea senzaţionalului, distrag atenţia de la problematica reală pentru a comuta atenţia publicului asupra scandalurilor mondene. Revolta în faţa acestor instituţii este vizibilă în fiecare frază, în fiecare cuvânt iar condamnarea lor este vehementa. O lume canibală, care îşi distruge, rând pe rând, elitele prin intermediul acestor instituţii, hrănindu-se cu rămăşiţele lor şi devenind, astfel, din ce în ce mai pestilenţiala şi mai toxică. Acesta este cuvântul care descrie perfect lumea romanului Oameni de treabă. Într-un univers toxic, ai cărui aburi letali se infiltrează atât în conştiinţa individuală cât şi în cea colectivă, există un micro-univers al oamenilor de treabă. Al oamenilor frumoşi, al oamenilor care se revoltă, care nu acceptă, care luptă şi care au imensa naivitate de a crede că demascarea Răului este suficientă pentru că acesta să înceteze să mai existe. Puterea cuvântului este, însă, insuficientă. Invers faţă de legenda golemului, odată adus în planul existenţei prin emet (adevăr), Rǎul nu mai poate fi distrus doar prin ştergerea primei litere (met, moarte). Golemul lui Mugur Burcescu nu urmează regula Cuvântului, Rǎul transformat în Adevăr nu cunoaşte Moarte. Investit cu puterea adevărului, el impune o logică a hazardului şi dinamitează puterea Cuvântului. Numit ca atare, el nu este demascat şi nici distrus; continuă să se dezvolte şi să crească. Singura modalitate prin care poate fi amânat (în niciun caz oprit), singura modalitate prin care individul poate să refuze a deveni parte din el este, în mod paradoxal, aceea de a-i adopta metodele şi măştile şi de a-l amâna cu propriile arme. Individul care ucide pentru a răzbuna uciderea inocentului, pentru a distruge răul care a anihilat binele devine, el însuşi, parte a Răului? Se metamorfozează esenţă sa într-una malefică? Aparent, da. În esenţă, nu. În esenţă, prin acest act al Răului care are ca efect suprimarea Răului iniţial, individul devine un justiţiar, şi, de aceea, damnat de toate instituţiile aflate în slujba Răului. Problematica romanului lui Mugur Burcescu este în sensul invers dat de Dostoievski. Ordinea, la autorul rus, înseamnă crimă şi pedeapsă, în timp ce în Oameni de treabă, este întâi vorba despre o pedeapsă nejustificată, care devastează vieţile indivizilor şi îi conduce către crimă, ca modalitatea unică de restabilire a unui echilibru justiţiar. Într-un final, nu rămâne nicio speranţă pentru personajele autorului. Ele sunt condamnate la un martiraj biblic, ilustrând, de fapt, o salvare iluzorie care se destramă în fum.

De remarcat la acest roman este şi inserţia, la finalul sau, a unui alt manuscris, cel aparţinând personajului principal, Rafael Ionescu. Această formă este una extrem de inedită şi revoluţionară, la finalul romanului, când cititorul se aşteaptă să citească ultimele fraze ale acestuia, dă pagina şi are parte de o surpriză: o copertă identică cu cea a romanului, diferenţa fiind că este alb-negru, semnată de autorul Rafael Ionescu, având titlul de Breviar pentru profilaxia imbecilităţii. Manuscrisul din roman include articolele profesorului Rafael Ionescu, Adio, prieteni!, Alien, Asasini în alb, Creiere spălate, Latenţele fanatismului, Privilegiile damnării, Scleroza cu drept de vot, şi SIDA morală. Aceste articole sunt absolut halucinante, scrise într-un stil extrem de tăios şi radical, reprezentând sentinţa finală dată unei societăţi care şi-a pierdut dreptul moral de a mai exista.

Halucinant, filosofic, dinamic, alegoric, romanul lui Mugur Burcescu reprezintă o adiţie complet inedită pentru literatura română, un roman care te răscoleşte, te bântuie, te revoltă şi te seduce iremediabil, într-un joc al contrastelor şi al extremelor, în care nimic nu este ceea ce pare, totul este supus damnării, iar iertarea nu se întrevede pe cerul tulbure şi înnegrit de fumul toxic al unei societăţi care a devenit ea însăşi expresia Răului.
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer