Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Proză scurtă  Sageata  Miscellanea

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Raisa


Eduard Oleinic

14.02.2015
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
1. Începuturi

Nu iubim oameni, iubim începuturi. Cel mai mult ne dorim să ne lăsăm descoperiţi şi admiraţi de către partener pentru a folosi asta împotriva lui. Cum altfel am putea să îl dominăm? Ne proiectăm varianta noastră îmbunătăţită, ne dedublăm şi îi arătăm variantă impresionantă pentru a-l face să ne aprecieze, asta e cheia către subjugarea partenerului. Nu iubim oameni, iubim să fim apreciaţi. Ne iubim pe noi înşine prin ochii celuilalt. De ce "dragostea durează trei ani"? Pentru că nu poţi să te păcăleşti pe tine însuţi mai mult de atât. Dragostea e ca un sport, un sport al minţii combinat cu unul de contact. Cineva o să câştige în timp ce celălalt o să fie imobilizat, rănit sau chiar paralizat în relaţie. Şi o durată de trei ani monogami este o adevărată performanţă, o olimpiadă. O olimpiadă plină de trişori.

Mă chinui, mă zbat, mă răscolesc, mă macin şi nu pot să descriu începutul nostru. Parcă totul a dispărut ca un vis pe care nu pot să mi-l amintesc dimineaţa. Atât de tare am fost absorbit de ea încât nu pot descrie ce s-a întâmplat pe lângă noi. Aşteptând un simplu ,,Vino" toate simţurile mi-au fost obturate. Unde am fost? Ce am făcut? Pe cine am cunoscut? Nu mai am răspunsuri la aceste întrebări de când privirile ni s-au intersectat. Nici nu îmi pasă, important e că pentru un scurt timp am avut-o pe ea.

Am mângâiat-o uşor pe gât coborând printre sâni spre coapse până la tălpi de unde am escaladat pe gambe, fese şi pe spate până la tatuajul de sub ceafă unde am stat cel mai mult. Am urmărit fiecare linie din mandala impregnată pentru totdeauna pe pielea ei ca şi cum aş fi desenat-o eu pentru prima oară. Mă liniştea ca o ancoră fixată bine în timpul unei furtuni. Voiam să o fac captivă în palma mea dreaptă, să o cartografiez şi să ţin hartă cu ea toată, impregnată mai puternic ca orice cerneală, pe pielea mea. Voiam să ne unim pe veci printr-o mângâiere. Simţind cum mă cuprinde cel mai pur sentiment, mi l-am proiectat în ea şi cu vocea tremurândă i-am spus: ,,Nu te îndrăgosti de mine". Nu ştia că vorbesc pentru mine şi s-a întristat. De nu aş fi spus asta acum poate totul ar fi fost diferit. Nu ştia cât de instabil, cât de nesigur sunt. Nu credea că îmi e frică de ea, de ce putea să îmi facă. Vedea în faţa ei un chip nepăsător şi rece. În spatele chipului se ascundea, într-o negare profundă dar totuşi aşteptând să fie resuscitat din letargie, un suflet plin de îndoieli. Am fi putut să zburăm împreună dar paralizat fiind am preferat să îi tai ei aripile.

2. Frica

Ani de zile am susţinut că nu pot dormi fără să privesc un ecran. Nu contează imaginile ce îmi zboară prin faţa ochilor, important e să îmi obosească ochii şi să mă adoarmă. Am minţit. M-am minţit. De ce?

De frica propriilor gânduri. Calculând sumar reiese că doar în ultimii zece ani mi-am îngrădit minim trei mii şase sute de nopţi şi probabil sute de mii de gânduri, de idei, de planuri... de ce?

De frica mediocrităţii lor cu siguranţă. Cum poţi să ai curajul să creezi ceva când trebuie să te ridici la nivelul intimidantelor creiere dinaintea ta? Fizicieni, astronomi, scriitori, lideri, profeţi. Cum poţi să creezi ceva înainte de a citi toate manualele de ştiinţă, toate bibliile, toate doctrinele filosofice, toate lucrurile ce au fost scrise vreodată? Şi dacă ai ieşi din mocirlă şi ai crea ceva, cum poţi şti că ai fost primul mormoloc? Poate a fost deja gândit, spus şi scris.

Frica îţi reduce spiritul şi îţi macină creierul. Te inhibă şi îţi creează traume permanente în personalitate. Zace în tine zi după zi, an după an, decadă după decadă şi e posibil să nu o înfrângi. Nici măcar nu e frică ta, e întipărită în tine, în sângele tău, în organele tale, în pielea ta. Ai preluat-o de la antecesorii tăi. Poţi urca linia filiaţiei dar nu o vei mai găsi. Cândva, cu foarte mult timp în urmă, ţi-a fost întipărită în ADN.

Milioane de pagini ce nu au fost citite căci nu au fost scrise, melodii ce au fost auzite doar de urechile persoanei care le-a cântat, tablouri ce zac prăfuite sau au fost distruse, mii de genii autiste care nu au ştiut sau au fost prea speriaţi pentru a-şi vedea valoarea propriilor creaţii. Toate având acelaşi numitor comun ce a privat generaţii întregi de frumos, de artă. Frica de a crea mediocrul.

Din acelaşi motiv ne dedublăm, nu ne suportăm în starea noastră mediocră. Ne temem că nu o să fim apreciaţi dacă nu părem mai buni. Ne refulăm frica în dragoste. De teamă noastră ne recreăm în statui. Şi când cineva se îndrăgosteşte de statuia noastră ne simţim împliniţi. Ce sentiment poate fi mai plăcut decât aprecierea celei mai bune creaţii ale tale: Tu.

3. Raisa

Mi-am şters mocirla de pe mine cu noul meu membru, un stilou. L-am luat în mână şi pentru prima oară am scris. I-am scris ei. Putea să fie un manuscris sau o fiţuică care să mă ajute să îi recit dragostea. M-am topit peste foi şi mi-am lăsat o parte din sufletul letargic în ele. Simţeam că scrisul o să mă elibereze, o să mă aducă la viaţă sau o să mă cicatrizeze definitiv. Ştiam totul pe de rost dar mi-am luat foile în torpedou ca să repet totul înainte ca un actor neîndemânatic. Şi dacă aveam să dau greş puteam să o las să citească în timp ce îi analizam fiecare grimasă ce îi răsare pe faţă în timp ce ne citeşte cartea. Voiam să ştie cât de mult o vreau.

Corpul ei prodigios iriza pe retina şi îmi amuţea gândul. Emoţiile au fost nemilosul meu călău ce m-au făcut să nu îi spun nimic. Nu am avut curaj. Am încercat de atâtea ori să îi spun ce simţeam prin poeziile şi muzică altora, dar ea nu m-a ascultat. M-a auzit dar nu m-a ascultat. Acum, când era rândul meu să o fac, nu am putut. Mereu m-am înfăţişat în faţa ei atât de sigur pe mine, doar dintr-un stupid orgoliu bărbătesc, încât nu a ştiut că nu pot să îmi las gândurile să curgă. Mi-am făcut curaj să îi spun ce simt înainte să îmi declare că s-a săturat de ,,început" şi mi-a cerut mai mult. Nu a realizat cum am regresat, cum m-a blocat.

Când eşti destul de curajos pentru o dragoste simplă, banală? Nu i-am mai recitat nimic şi am lăsat-o să plece, am făcut-o să creadă că nu o vreau. Nu a ştiut în ce purgatoriu sunt captiv. Doar o secundă să-şi fi întors privirea spre ochii mei şi ar fi simţit frica. Dar de ce te-ai uita în ochii unui om care te lasă să pleci?

Habitaclul a devenit propriul meu cavou bacovian, Ce privilegiu macabru. Până şi vântul a fost prezent la mumificarea mea, l-am lăsat să intre pentru a-i goni acel trup evanescent pe care l-a lăsat alături de mine înfăţişat de bântuitorul miros al parfumului pe care i-l cunoşteam atât de bine. Am profitat de geamul deschis şi, în loc să fim noi, cartea noastră a fost cea care a zburat.

Mi-am privit palma dreaptă, încă eşti acolo. Prefer să te visez, în loc să te las să pleci. E singura ancoră ce mi-a rămas.
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




1 comentariu

  • Minunat
    Unknown, 08.07.2017, 23:28

    Am citit aceste randuri si le-am recitit de cateva ori. Autorul m-a facut sa fiu acolo cu el in timpul povestirii. M-a facut sa-mi pierd capul pentru cateva minute si sa-mi doresc inceputul, un inceput ca cel descris de el. Fiind paralizat si eu am inteles perfect tot ceea ce era pentru ea.
    Imi doresc sa fiu si eu "Raisa" cuiva in aceasta viata...

    Astept cu nerabdare mai multe proze scrise de catre acest talentat autor.

Spacer Spacer