Am avut o perioadă de blocaj. Cel puţin legat de scris. Nu mai simţeam nevoia să mă exprim prin scris, ceea ce acum îmi dă puţin de gândit. Mă exprimam prin altceva, dar nu prin cuvinte: desenat pereţi, dansat, yoga, cafea. Asta până când am văzut ce s-a întâmplat la Paris, cu redacţia Charlie Hebdo şi de ceea ce mintea mea nu a putut percepe la modul raţional. Atunci am simţit, cu toată fiinţa, un atac în cel mai profund sens al fiinţei mele: libertatea de exprimare. Ca un paratrăznet, am resimţit şocul ca un cutremur energetic care se propaga în lanţ, înconjurând întreaga planetă. Am simţim vibraţia oamenilor conectaţi la cele întâmplate trăind o tensiune aproape organică. Chiar şi la nivel hormonal, corpul a perceput lovitura, eliberând şi purificând trăiri moleculare strânse de ani de zile. Am fost profund marcată, probabil şi în amorul propriu, neascunzându-mi francofilia şi admiraţia pentru stilul franţuzesc de a face presă, satiră, artă. Da, sunt subiectivă. Îi admir în sens artistic pe francezi. Au un stil atât de aparte de a-şi exprima fără teamă ideile, încât nu pot decât să empatizez, chiar şi cu stilul unei publicaţii ca Charlie Hebdo pe care cu siguranţă de acum încolo o voi citi cu regularitate. Cât despre asasini... nişte copii spălaţi pe creier, care probabil nici nu deschiseră Coranul în viaţa lor şi care, folosiţi fiind de minţi malefice, nici nu prea ştiau de ce fac ceea ce fac. Pentru că nu în numele lui Allah au ucis. Nu aveau cum. Allah nu există decât în mintea lor, iar dacă ar fi existat, fără îndoială că nu le-ar fi ordonat să ucidă. Să ucizi e unul dintre cele mai grave păcate. În toate religiile. Deci, de unde până unde...?! Pentru că asta suntem şi devenim atunci când nu facem apel la raţiune, măcar din când în când, în momentele critice. De ce nu-i citim pe Platon, Aristotel sau Socrate când simţim că o luăm razna sau devenim prea convinşi de un singur fel de a privi lucrurile? Socrate a fost acuzat şi judecat de o mână de oameni ai Atenei, care nu-şi puneau foarte multe întrebări şi pe care i-a jignit prin logică şi raţionament. Devenim incomozi când punem întrebări de judecată. Devenim pasibili de crimă în momentul când ne jucăm cu simboluri considerate sfinte. Socrate a băut până la fund paharul cu otravă, preferând să moară pentru ideile sale filozofice decât să renunţe la ele, adică la sine.
Make love not war!
Pentru că în momentul în care renunţăm la sine, acel sine profund filozofic şi spiritual, putem admite liniştiţi că ne-am încheiat de fapt existenţa. Devenind nişte forme alienate, murim pe interior iar această formă de moarte simbolică nu poate duce decât la scăderea nivelului de trai. Spiritual vorbind. Nu religios. Pentru că religia a arătat de mai multe ori (sau cel puţin cei ce pretind că o reprezintă) că nu ştie să gestioneze conflicte interne. Religia încearcă să aplice reţete universale. La fel ca la farmacie. Iar pe termen lung, fie devii dependent de sedative, fie te cureţi de tot. Şi nu la modul spiritual. Evident, e mai greu să încerci să-ţi cauţi adevărul propriu. Să ştii exact ce te face fericit, să încerci să-i faci şi pe alţii fericiţi, să faci dragoste nu sex, să râzi din toată inima nu să zâmbeşti stresat, să dansezi din tot sufletul nu să mimezi ritm, să îmbrăţişezi oamenii dragi nu să faci socializare, să fii în adevăr cu tine şi cu universul ăsta care poartă atâta magie. Da, în asta cred acum. Într-o revoluţie spirituală, prin libertatea de exprimare, prin libertatea de a fi bun, iubitor, deştept. Pentru că înţeleg că de multe ori e vorba şi de o diferenţă de cultură, inteligenţă, educaţie printre oamenii cu care avem de-a face.
Dalai Lama style
Totuşi, singurul liant dintre noi poate fi şi este iubirea necondiţionată. Pe bune. Măcar să încercăm. Prin vendete şi răzbunări nu vom ajunge decât la distrugeri în masă. Viitorul va fi spiritual, nu religios. Viitorul nu poate fi al extremiştilor, de orice natură ar fi ei. Până la urmă se vor mânca între ei. Deci, oameni buni, să lăsăm satira să fie ceea ce este, o formă de exprimare, o formă de libertate a minţii, o formă de artă. Şi să încercăm să ne păstrăm simţul raţiunii, simţul filozofic, acolo unde nimic altceva nu mai funcţionează. Poţi fi totul şi nimic în acelaşi timp. Poţi fi tot, una cu ceea ce eşti, una cu ceea ce te înconjoară. Oricât de spiritualiceşte ar suna, nevoia de identificare şi de exprimare există în fiecare dintre noi. Bubele apar atunci când nu putem, nu avem voie sau credem că nu ştim să ne exprimăm liber. Atunci toate cuştile din minţile omenirii devin nişte imenşi coloşi de oţel psihic: gloanţe, sinucideri, drame pasionale. Şi toate, cu preţul unui cuvânt spus cu blândeţe. Totuşi, can't buy me love...
Je suis Charlie!
Încă militez pentru exprimarea sinelui, în forma sa pură, doar că de multe ori nu ştii ce să faci, cum să scapi de clişee, cum să spargi bariere sociale. De multe ori am impresia că deşi nimeni nu ne forţează, ne băgăm singuri în aceste cuşti confortabile, din care nu mai ieşim veci pururi. Trăim o viaţă în care am trecut cu vederea ce suntem în esenţă. Remember who you are îmi spune o prietenă dragă care trăieşte la altitudine. Poate şi asta ajută. Să trăieşti la munte, să fii mai aproape de gândurile tale, să fii mai aproape de tine. Oraşul ăsta ne înghite. Ajungem să ne conformăm mai multe decât ni se cere, aşa cum ajungem mai alienaţi faţă de noi înşine decât ar fi sănătos. Şi acum, simt că scriu mai mult din nevoia de a mă scoate din starea în care plutesc de câteva săptămâni. Anul trece, anul vine. Mă schimb şi nu prea, mă transform şi nu chiar. Visez la un traseu cu schiurile printr-o pădure deasă, cu zăpadă proaspătă. Cât de puţin îi trebuie omului să fie fericit, singura condiţie fiind identificarea acelei nevoi a cărei îndepliniri poate face minuni. Stai un minut, două, o oră, trei, şi te gândeşti: ce-mi trebuie ca să fiu fericit? Poate e un pic de afecţiune, de linişte, de somn, de o masă bună, de o ieşire pe o insulă pustie? Orice ar fi, îmi proiectez viziunea şi fac totul ca în acea direcţie să ţintească ideea. Şi planul meu pentru anul în care am intrat ar fi să exprim. Tot. Să las energia să curgă, să se exprime liberă, să spună ce-i de spus şi să nu lase loc de interpretări.
Fără frică, fără teamă de viitor. Un drum de Orient Express cu lumini şi lampioane, în care fiecare se simte ceea ce este, fără teama de concurenţă, din iubire pentru viaţă. Pentru că, de ce nu? Dansează cu ochii închişi chiar dacă crezi că nu ştii să dansezi, scrie o nuvelă chiar dacă crezi că nu ai talent literar, desenează chiar dacă crezi că nu ştii să tragi o linie, spune o poveste chiar dacă crezi că nu ai talent de orator. Aşa începe totul, prin exprimare, prin ieşirea din cochilie.
Cu permisiunea voastră, ca jurnalist de profesie, mă închin în faţa libertăţii de exprimare şi declar: Je suis Charlie!
