Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Călătorii  Sageata  Jurnal de călătorie

Cu trenul (Cuba - ziua a 6-a)


Delia Mestecăneanu, cu fotografii de Şerban Mestecăneanu

09.02.2015
meste.ro, ianuarie 2015
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică

Deşi ne-a plăcut foarte mult ziua petrecută la mare, ne-am gândit să explorăm puţin şi împrejurimile Trinidadului, să vedem ce are zona de oferit. Aveam de ales între a călări la o cascadă sau a merge cu un tren cu aburi vechi de o sută de ani. Cel puţin asta am înţeles de la gazda noastră foarte amabilă, dar vorbitoare doar de spaniolă. Eu n-am prea făcut mari progrese la capitolul ăsta. Până să vin aici ştiam să spun bună ziua, bună seara şi mulţumesc. Acum, singurele îmbunătăţiri sunt că ştiu să cer două beri sau două mojito, notă şi că mâine vrem micul dejun la ora opt. Asta pentru că în fiecare seară gazda ne întreabă când vrem să dejunăm a doua zi.


Revenind la alternativele noastre, am ales-o pe cea cu trenul. Căluţii, deşi îi îndrăgim, nu ne-au atras să-i şi călărim. Poate dacă eram John Wayne ne aventuram. Dar aşa, pe asemenea căldură şi soare arzător, să stăm în şa câteva ore nu ni s-a părut ceva de dorit. Chiar dacă promisiunea de la capătul drumului urma să fie o cascadă în care puteam să ne răcorim. Aşa că am ales celălalt mijloc de transport învechit, dar speram noi, mai comod.


Trenul centenar avea chiar şi o gară de unde pleca la drum. Pe care, datorită mărimii, ne-a luat ceva timp să o identificăm. Deoarece gară e un cuvânt cam preţios ca să-i fie atribuit clădirii cu o singură cameră şi un singur funcţionar de unde ne-am dus să cumpărăm bilete. Când am ajuns, respectivul angajat era prins într-o activitate de scrib. Faptul că noi vroiam să cumpărăm bilete nu l-a făcut să-şi întrerupă activitatea, nici chiar după ce mica încăpere s-a umplut de turişti dornici de o călătorie în trecut. Au mai trecut vreo 10-15 minute până când a binevoit să ne învrednicească şi pe noi cu nişte bilete. Trenul oricum nu pleca fără noi. Care era graba, zău aşa!


Şi am pornit la drum! Trenul era mic, îngust, de lemn şi avea două vagoane, unul cu băncuţe, celălalt cu bar. Priveliştea ce ni s-a dezvăluit de-a lungul drumului era liniştitoare, cu văi înverzite înconjurate de dealuri, vântul adia plăcut, alungând zăpuşeala dimineţii şi parcă eram transpuşi în timp, pe vremea când colonialiştii mergeau să-şi viziteze plantaţiile şi fabricile de zahăr. Căci ne aflam în Valle de los Ingenios, adică Valea fabricilor de zahăr, nume provenind din secolul XVIII, de pe vremea când valea avea peste 40 de astfel de fabrici. Însă tren vechi înseamnă drum lung şi abia peste o oră am ajuns la prima oprire, Hacienda Iznaga. Casa era simplă, bine întreţinută şi părea pregătită să primească turişti flămânzi, pentru că în curtea din spate se învârtea un purcel întreg la proţap. Adică era învârtit de un localnic care dădea la manivelă de vreo 6 ore. Nimeni din trenul nostru nu a avut însă ocazia să-l deguste, pentru că pe noi nu ne-a prins ora mesei prin părţile acelea.


În schimb, în timpul petrecut acolo ne-am urcat într-un turn îngust, cu vreo 7 nivele şi scări înguste de lemn. După ce escaladai cele 136 de trepte, puteai să îţi tragi sufletul admirând priveliştea. Valea se întindea până departe, verde şi neregulată, cu palmieri răsărind din loc în loc. Iar la bază turnului erau întinse câteva tarabe cu suveniruri şi multe pânzeturi albe ce fluturau în vânt ca o mare învolburată.


Aveam o oră şi jumătate de petrecut la hacienda şi, după ce dovedisem turnul, ne delectasem cu sucuri de zahăr cu rom şi cocktailuri. Cu 5 minute înainte de expirarea timpului acordat, ne îndreptăm agale către staţie, când am auzit un semnal sonor ce de obicei vesteşte plecare trenului din staţie. Puţin îngrijorată l-am întrebat pe Şerban dacă asta se întâmplă, dar el a zis că nu, doar ne anunţă să venim. Ei bine, nu, chiar plecau fără noi, pentru că după sunet a apărut în faţa ochilor noştrii însuşi trenul, alunecând încet pe şine. Am început să dau frenetic din mâini, să strig şi să alerg cât de repede îmi permiteau espadrilele şi drumul pietruit. Nu ştiu ce făcea Şerban în spatele meu, dacă grăbise şi el pasul sau eram singură caraghioasă. Oricum caraghioasă eram, pentru că eu, chiar şi după ce trenul oprise, nefiind sigură de asta, încă mă chinuiam să alerg mai mult poticnindu-mă decât înaintând. Până şi femeile de la tarabele cu suveniruri îmi făceau semne să mă liniştesc, că nu o să rămânem pe acolo.

În final, cu noi la bord, trenul s-a pus încă o dată în mişcare, continuându-şi drumul către următoarea destinaţie, o fabrică de zahăr încă funcţională. A mers el ce a mers şi din senin s-a oprit. Fără niciun avertisment. Şi tot fără să ne lămurească şi pe noi cineva, a luat-o înapoi. Un american de lângă mine a încercat să întrebe de ne întoarcem şi nu mai mergem la fabrică, dar nu a primit decât nişte zâmbete şi cuvinte indescifrabile. Aşa că ne-am întors fără să cunoaştem mai multe decât până atunci despre zahăr.

În schimb, domnii conductori au crezut de cuviinţă să înlocuiască fabrica de zahăr cu o altă hacienda, aceasta din urmă nefiind altceva decât un restaurant. Acolo aveam de pierdut o oră, dar nu ne era foame, aşa că am petrecut-o stând de vorba cu o nemţoaică ce călătorea cu fiul ei de 12 ani. Veniseră pentru 4 săptămâni în Cuba şi era prima călătorie aşa de îndelungată şi aşa de îndepărtată pentru băiat. Dar părea să-i placă.


La întoarcerea în Trinidad am fost să vizităm o mică fabrică de tutun, unde de fapt singură activitate oficială desfăşurată era rulatul trabucurilor. La intrare erau pregătiţi să primească turişti cu o mică taxă de intrare. Iar înăuntru, trabuco-învârtitorii erau pregătiţi să-ţi vândă, chipurile pe sub mână, pachete de trabucuri ce purtau sigiliul Cohiba, la preţ de piaţă neagră. Când nu făceau asta, rulau trabucuri cu repeziciune şi îndemânare. Mai multe frunze de tutun franjurate erau strânse şi rulate în alta mai mare şi puse la presat în forme speciale. Cele deja presate erau înfăşurate în altă frunză de tutun, apoi un căpăcel era decupat şi lipit la unul din capete.


Ne-am mai plimbat apoi pe străduţe şi la un moment dat am întâlnit un localnic ce mergea cu o iguană în braţe şi îmbia trecătorii să se apropie, precum umblă la noi cu miei sau alte vietăţi. Miei am văzut destui, dar iguane mai rar. Şerban nu era interesat, dar pe mine m-a atras reptila. N-a trebuit decât să mă apropii puţin şi imediat m-am trezit că mi-o dă să o ţin în braţe, iar el pleacă să stea de vorba cu alţi localnici. Ce-i drept stătea nemişcată pe umărul meu, aşa cum o ţineam că pe un copil. Cel puţin cât mi-a făcut Şerban poză. Apoi a vrut să plece la plimbare. Pe mine. Şi eu să încerc să o opresc. Rezultatul a fost că mi-a lăsat nişte zgârieturi adânci pe mână dreaptă şi mi-a rupt şi o brăţara. Dar tot mi-a plăcut de ea.


Mergând spre casă am asistat la schimbarea potcoavelor unui cal direct pe stradă, la marginea drumului. Noi am ajuns în momentul în care copitele erau pilite. Calul era foarte cuminte, ţinut în frâu de un prichindel asistat de către tatăl său.

Pe seară am fost din nou la La Botija şi am ocupat aceeaşi masă. Pe măsură ce localul se aglomera, chelnerii îi rugau pe cei ce ocupau mese sub capacitatea lor să accepte la masa lor alţi turişti. Cum acesta era şi cazul nostru, la un moment dat masa noastră s-a completat cu doi tipi. Unul din ei, Daniel, era englez şi după ce renunţase la slujba sa de contabil în Londra în urmă cu un an, călătorea într-una. Fusese în Australia, Mexic, Columbia. În ultima ţară îl întâlnise pe Marco, se împrieteniseră şi deciseseră să vină împreună în Cuba. Marco, jumătate italian jumătate grec, născut şi crescut în Londra, petrecuse anterior 6 luni în Columbia.

Ce plimbăreţi sunt unii oameni! Şi nouă ni s-a părut grozav că am reuşit să venim două săptămâni în Cuba!










Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer