Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Proză scurtă  Sageata  Praful de pe tobă

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Joaca ursitoarelor


Radu Părpăuţă

12.01.2015
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Au venit din cer trei păsări mari, care s-au lăsat pe pământ. În pragul casei s-au făcut trei femei cernite. Întotdeauna sunt trei, cele trei ursitoare care torc şi destorc, deapănă zilele omului: pe cine vor îl înzilesc, pe cine nu... atâta i-s zilele. Pruncul se află în pătuţul lui şi gângureşte neştiutor. În aceste momente nimeni nu se află în preajma lui, căci dacă cineva ar pune urechea pe pragul casei şi ar asculta ursirea lor, ar muri pe loc de moarte năprasnică. Cele trei perechi de ochi, care au văzut atâtea pe lumea asta, bagă de seamă îndată că pruncul are moaşă pricepută şi ştiutoare. Icoana Maicii Domnului şi candela aprinsă, cu ulei proaspăt sporit, se află la locul lor, ca să apere pe prunc de toate lohoanele şi boglodatele, de hale, de vâlve, de psiri şi de alte chime spurcate. Pe masa cu brăcirile primenite, aşezată lângă icoană, spre răsărit, stă pregătită cina ursitoarelor: turtiţa de aluat nedospit, coaptă în spuză, cu trei lumânări aprinse în ea, lingura nouă cu sare, ulcioraşul cu apă neîncepută împodobit cu fire de busuioc (când l-a adus, moaşa a avut grijă să se închine de nouă ori şi să rostească pe şoptite: Sfintelor/ Bunelor/ să vă aducă Dumnezeu curate/ bune ca pâinea/ dulci ca mierea/ şi line ca apa). Mai sunt acolo pe-o ştergură o stacană de vin, câţiva bănuţi, un revolver ruginit pus de taică-său, o călimară şi-o pană de scris puse de maică-sa. Ursitorele ştiu că părinţii din părinţi i-au dăruit acestui prunc un suflet trist. Şi, se ştie, părinţii trebuie să fie veseli, căci cine se măsoară cu rânduiala lui Dumnezeu, vrednic de osândă este. Iar de se scârbesc ele, ursitoarele, tot scârbită va ieşi şi viaţa copilului.

Dar de data aceasta ursitoarelor nu le stă gândul la cină şi la ursit. Tocmai vin de la ospăţul lui Dumnezeu. Cine poate ar crede că sunt puţin chefăluite, nu ştie ce zice. Înşişi îngerii cei mai tari sunt cuprinşi de ameţeală în apropierea Lui. Acum şi ele sunt împărtăşite cu har dumnezeiesc. Cel din urmă clin din veşmintele lor străluceşte, scăldând pruncul într-o lumină neînserată şi într-o mireasmă dumnezeiască cu neputinţă de cuprins de mintea şi limba omenească. Toropite, istovite de acea lumină mare, cele trei ursitoare se aşează la masă. Iat-o pe Dolna, cea care are în grijă furca şi fusul. Ea trage firul vieţii omului din caier la lumină, îl răsuceşte şi deapănă zilele vieţii fâş-fâş! fâş-fâş! înspre lumină. Lângă ea - Molna, cea care toarce sfâr-sfâr! sfâr-sfâr! cotind tot cotind zilele vieţii şi are grijă de scufundarea lor meree în trecut, până ce lasă firul fusului în întuneric. Iar Volna, mezina, este cea care aşteaptă cu forfecuţa de argint căscată şi retează zilele vieţii: clanţ! Şi capetele netrăite cad în coşul de pe malul apei Sâmbetei.

Şi cele trei şed... şed... tac... tac... Nu ursesc. Cele treizeci de degete prin care trec toate vieţile omeneşti li se odihnesc, toropite şi ele, în poale. Şed... şi tac...

Şi deodată mezina Volna, cea mai smochinită şi mai stafidită, căci atâtea amaruri văzuseră ochii ei pe lume, e cuprinsă de un gând deloc priponit: "Suratelor, hai să ne jucăm măcar o dată şi să ne schimbăm îndeletnicirile. Uite aşa, în ciuda lui Dumnezeu!" "Vai, e păcat mare!" zice Dolna. "Măcar o dată", se înciudează Volna şi, sprintenă ca o copilă, îi dă o bleandă Dolnei. Iar Dolna, cuprinsă şi ea de incuri copilăreşti, îi dă un ghiont Molnei, ca aceasta să se mute în locul lăsat liber de Volna.

Şi uite aşa, aceste retrezite fete cucuiete încep să se joace, să se dezmierde, să se alinte, de parcă toată lumea este a lor (vorbă să fie: chiar este a lor!). Luată de neastâmpărul jocului, Volna taie cu un clănţănit scurt din caierul veşniciei. Dolna, proasta şi zăluda, nu ştie să întindă firul, dar e o iscusită depănătoare, aşa că viaţa pruncului prealuminat de petrecerea lor dumnezeiască a ieşit scurtă, dar răsucită şi împletită într-o mreajă de fire fără de număr. Iar năuca de Molna, care ştie numai să întindă firele până când treaba ei ajunge la capăt, trage şi tot trage firul până ce acesta ajunge în nemărginit. Apoi ursitoarele, râzând de năzdrăvănia făcută, trec la treaba lor obişnuită şi de atunci nu s-au mai jucat astfel.

Acel prunc era Eminescu.
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer