Azi e o zi plictisitoare. Nu a văzut nori, nici avioane cu reacţie, nici fluturi, furnici sau alte lighioane. O vecină i-a scuturat pătura în cap, dar el nu s-a supărat. De ce s-ar enerva? Motanul galben şi-a ridicat piciorul stâng din spate şi şi-a însemnat teritoriul pe pantalonii lui raiaţi, verzui maronii. Nu l-a alungat. I-a lăsat şi pe pureci să se urce pe el, şi să-i sugă sângele de sub piele.
Nu a intrat în cămăruţa lui când s-a făcut frig. S-a aşezat în vine, sprijinit de zid, cu ochii în sus spre cerul insipid lipsit de orice urmă vagă de nor. Doar porumbeii străini îl mai bagă în seamă. Curioşi, ca mai toate păsările, se uită la bărbat de sus în jos, de lângă ferestre, în timp ce-şi smotocesc penele. Bărbatul nu vorbeşte cu nimeni pentru că nu are nimic de spus. Nici cu el nu mai vorbeşte, cum făcea nopţile, în somn. Nu mai visează că-şi bea cafeaua pe acoperiş, la răsărit de soare, iar trupul lui refuză visele erotice. Spatele îi este atât de obosit încât nu se îndură să se dezlipească de zidul rece, uşor mucegăit. O spinare e cu atât mai obosită cu cât nu a fost supusă la munci, e un fapt ştiut de toată lumea, mai ales de către cei care evită cu succes să facă ceva util pe timpul zilei şi pe timpul nopţii.
Bărbatul e tot afară, între ziduri. La urma urmei de ce ar intra în cămăruţa lui? El e înalt, subţire ca un pătrunjel, iar camera e joasă şi butucănoasă, iar lustra chioară atârnă exact cum nu trebuie în mijlocul încăperii, chiar în locul prin care capul lui trece cu încăpăţânare de câte ori se învârte fără rost. De multe ori se gândea că un necunoscut bondoc, lat ca un dulap, are ghinionul să locuiască într-o garsonieră cu tavanul de neatins, ceea ce, trebuie să recunoaştem e chiar nedrept.
Un om înalt, subţire ca un pătrunjel sfrijit, nu poate decât să viseze la încăperi înalte, dacă se poate chiar de neatins când te ridici pe vârfuri cu mâinile ridicate. De foarte multe ori, fiind întins pe pat, cu degetele picioarelor atârnate în gol, după tăblia de lemn crăpat, se uita la petele de igrasie de pe tavan cu naivitatea şi ardoarea unuia care îşi imaginează că îl poate găuri cu privirea. Fără să fim răutăcioşi putem să spunem că acest bărbat nu ar putea să străpungă cu privirea nici măcar o bucată de telemea sau de urdă. Ceea ce totuşi e de bine, ţinând cont că dacă ar găuri tavanul nu ar da peste cerul brăzdat de avioane cu reacţie şi peticit cu nori, ci ochii lui ar fi închişi în garsoniera vecinei de deasupra. În acest moment, fundul gras al vecinei stă pe un scaun tapiţat, iar ochii ei zac peste televizorul închis. E stricat. Ea ştie bine asta, că doar e evident, ecranul negru nefiind brăzdat de imagini, dar privirea acesteia, dependentă de sticla mare de sub mileu, nu conştientizează stricăciunea.
Posibilităţile de distracţie ale unui bărbat înalt ca un pătrunjel, într-o cămăruţă butucănoasă şi bondoacă, sunt limitate. Niciodată nu invită femei la el, din teamă de ridicol. Nu, nu se jenează cu locuinţa, ci de felul în care arată el în ea. Ca un bărzoi subţiratic, aciuit ca din întâmplare între soba pătrăţoasă, patul prea mic şi masa meschină, cu firmituri uscate şi un iaurt pe jumătate mâncat.
În curtea interioară el nu arată caraghios. Nu. Deloc. Demn de milă, poate, depinde de sensibilitatea celor care îl privesc, însă nu caraghios. Din păcate nu îi foloseşte la nimic, căci în acea curte interioară nu sunt femei care să observe că nu mai arată a bărzoi sau a pătrunjel sfrijit. Doar porumbeii îl privesc, dar cum se ştie aceste păsări nu au o conştiinţă nici spiritul de observaţie specific oamenilor. Creierul lor mic nu asimilează informaţiile receptate la fel ca un om, să zicem că un om de sex feminin. Din acest motiv, porumbeii nu pricep că la opt metri sub ei, sprijinit de ziduri, e un bărbat al cărui cap ar arăta bine dimineaţa pe pernă, cu umbre de perdea pe faţa adormită.
În gangul vecin un alt bărbat stă afară, între ziduri. E vânzătorul de râme (râme vândute la pahar de plastic sau la bucată, cumpărate de pescari în gară). Dar asta e o altă poveste.