Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Proză scurtă  Sageata  Miscellanea

În loc de pluguşor


Marian Rădulescu

01.01.2016
Tribuna, ianuarie 2015
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Începutul de an l-am petrecut la o mănăstire din judeţul Timiş, unde am isprăvit de citit Pavilionul canceroşilor de Alexander Soljeniţîn. La sfârşitul romanului, Oleg (un alter-ego pentru scriitor) este externat din spitalul unde fusese tratat de cancer la stomac şi se bucură de noua politică a ţării (mijlocul anilor '50), ce îngăduie foştilor deportaţi din Gulaguri şi alte pământuri străine (cum fusese el, cum fusese Soljeniţîn însuşi) să-şi reintre în drepturi, să fie "reabilitaţi". Gândurile sale la început de drum, când şi-a propus ca "începând de astăzi să-şi trăiască viaţa asta suplimentară, proaspăt dăruită", viaţă care "să nu semene cu aceea trăită" şi în care "să nu mai facă de acum încolo greşeli", îmi par un nimerit - şi sincer, defel convenţional - pluguşor. O astfel de urare îşi face, cred, fiecare în chip nerostit, în noaptea de Ajun. Şi fiecare - ca şi Oleg - ajunge să-şi încalce acest legământ înainte chiar de a-l fi rostit.


Alexandr Soljeniţîn

Liturghia ortodoxă - teologie în forme, culori, sunete, miresme şi gusturi aparte - este ea însăşi o predică. De aceea, predica poate lipsi. Uneori însă, slujitorul de la altar adresează cîte un cuvânt de învăţătură celor prezenţi. Aşa s-a întâmplat şi în duminica de dinaintea Bobotezei. Nu sunt adeptul dăscăliilor "popeşti", ideologizate şi ieologizante, afectate şi stridente. La mănăstirea unde mă aflam însă, ieromonahul cuvintează - nu o dată aveam să constat - cu duhul blândeţii. Asemenea slujbe ţinute fără ostentaţie şi declamaţie, pe şoptite aproape, am mai întâlnit în puţine alte mănăstiri ortodoxe: Lupşa, Nera, Nocrih - aşezăminte-oază ce păstrează vie învăţătura Cuvioşilor Siluan Athonitul şi Sofronie de la Essex. Sunt locuri ce, nu mai puţin, recuperează şi valorizează splendoarea moştenirii bizantine (în arhitectură, în iconografie, în cântările psaltice). Nota bene: fără adăugiri pietiste, fără împestriţări, fără sentimentalisme[1].
 

Cuv. Siluan Athonitul

Momentul prăznuitei Teofanii este un bun prilej de a vorbi despre căinţă şi restaurarea omului prin îmbisericirea minţii sale. Dar un discurs (şi) pe această temă este - ca acum 2000 de ani, ca mereu - o "grăire în deşert". Cinghiz Aitmatov, Eşafodul: "Căinţa - una din marile realizări ale spiritului uman - este discreditată în zilele noastre. Ea, se poate spune, a dispărut cu totul din universul moral al omului contemporan. Numai omului i-a fost dat să se căiască, nimănui altcuiva." Căinţa, ca element de recunoaştere (şi piatră de încercare) pentru specia numită om, proba sa de rezistenţă la stihiile dezlănţuite de gândirea contemporană. Şi nu numai, căci omul, dintotdeauna, şi-a conceput căinţa "după cum îl taie capul", pregătindu-şi - fără să ştie sau fără să-i pese - propriul infern: iubirea trăită superficial, iubirea ratată. Ratarea din superficialitate, din graba cu care dăm crezare basmelor şi fanteziilor, iar nu Cuvântului întemeietor, restaurator - iată adevăratul iad. Ori, adaugă ieromonahul de la mănăstire, astăzi e incorect politic să mai vorbeşti de iad. Unii profesori de religie, mai spune el, au fost sancţionaţi pentru asta. Iar în şcoli, religia însăşi e pe punctul să fie înlocuită de materia numită istoria religiilor sau etică [2]. Adevărat, însă nu-mi pot reţine un gând: ce te faci însă cu învăţătorii şi îndrumătorii care, apodictic, susţin că infernul sunt, mereu, ceilalţi (adică "acel Apus", ori neamuri întregi de oameni, "nemântuite şi nemântuibile")? Pentru că discursul de tip "Ţine-ţi mintea în iad şi nu deznădăjdui" (Cuv. Siluan Athonitul) - ce vizează dimensiunea apofatică şi paradoxală a existenţei, a credinţei - nu este tocmai mainstream în practica bisericească excesiv de legalistă.


Teofania - icoană de Andrei Rubliov

Întâia predică pe care am auzit-o în 2015 mi-a amintit de cuvintele lui Alecu Russo (citate de Constantin Noica în al său Jurnal filozofic): "De mult ce ne vom lăuda, de mult ce vom huli celelalte neamuri, românii vor socoti că sunt buni şi mari din născare şi se vor cufunda iarăşi în somnul lor cel adânc". Cu veacuri în urmă, şi Antim Ivireanu căuta să ne trezească din "somnul cel adânc", atunci când - fără îndulcitori - ne spunea: "Nu avem nici credinţă, nici nădejde, nici dragoste, şi suntem mai răi, să mă iertaţi, decât păgânii... Şi puteţi cunoaşte aceasta, că este aşa cum vă zic, că ce neam înjură ca noi de lege, de cruce, de cuminecătură, de colivă, de prescuri, de spovedanie, de botez, de cununie şi de toate tainele Sfintei Biserici. Cine dintre păgâni face aceasta?" Apoi, departe de a preamări "epopeea naţională", ieromonahul (care, a ţinut să precizeze, e român!) ne-a atras atenţia că nu ne e de niciun folos să ne împăunăm cu înşelătoare şi imaginare "fapte de vitejie" din trecut, cu "bunătatea" şi "măreţia" noastră "din născare". Că tot ce avem de făcut e să fim (să devenim) oameni treji, atenţi la clipa de faţă. (Pr. Ioan Buga, în Mâinile care l-au dezbrăcat pe Dumnezeu: "Iisus nu este un Om care devine întru Dumnezeu, ci Se descoperă a fi Dumnezeu în devenire omenească. Ce taină-minune! De la Hristos, nu mai este nevoie să fii Dumnezeu; e de ajuns să fii Om.") Dar câţi oare izbutesc? Mahatma Gandhi (citat tot de ieromonah): "Hristos este minunat şi ideal, dar voi, creştinii, nu sunteţi ca el!" Altfel spus, despre asta e vorba în propoziţie: pentru scandalul creştinătăţii, de vină sunt nu "ceilalţi" (cei "din afară"), ci fiecare din cel chemat să fie - şi nu e - "sarea pământului"[3]. Iar el nu este şi poate să fie nimic fără Dumnezeu (care "dragoste este"), fără să descopere - pentru sine - care îi este rostul, menirea. Şi poate că adevărata restaurare a omului, după ce se va fi eliberat de lozinci şi măşti, începe abia atunci când - printr-o perspectivă inversă, asemenea celei din icoană - înţelege să dea sens vorbelor lui Niezsche despre "nebunia crucii": "N-a existat decât un creştin şi acela a murit pe cruce." Poate că învierea omului începe aici, pe pământ, dacă nu se predă, mult prea degrabă, deznădejdii. Dacă înţelege că "a crede în Dumnezeu însemană să-ţi doreşti ca El să existe şi să te porţi ca şi cum el ar exista" (Nicolae Steinhardt).


Nicolae Steinhardt

P.S. În seara aceleiaşi duminici aveam să urmăresc o parte din DVD-ul omagial dedicat celor 50 de ani de neobosită activitate artistică a muzicianului Gheorghe Zamfir. Pentru o clipă, i-am regăsit pe monitorul televizorului şi pe Alecu Russo şi pe Antim Ivireanu - la ale căror dojenitoare vorbe reflectasem în prima parte a zilei. În deschiderea concertului de la Atheneu, vorbeşte cu patos actorul Dan Puric. Nu ştiu de ce, dar acest bard ce declamă "sentimentul românesc al fiinţei" şi condamnă "războiul rece" dintre Apusul "cel rău" şi Răsăritul "cel bun", mi-a amintit - prin gesturi, prin retorică - de poetul şi jurnalistul Adrian Păunescu, animatorul Cenaclului "Flacăra" al U.T.C. în anii '70-'80. Şi m-am convins că actorul are o certă vocaţie de politician. Înainte ca celebrul muzician (recunoscut în toată lumea) să interpreteze la nai Doina de jale şi Mociriţă cu trifoi, Dan Puric ne aminteşte că Pan era trac, că Orfeu era trac, iar maestrul Zamfir (de la care aveam să aflăm că strămoşii domniei sale, gorjeni, se trag din dacii liberi) cântă "suferinţa românească crucificată". Dar, în speech-ul hiper-laudativ al lui Dan Puric (din care nu lipseau aluziile la viclenia din "altă parte", adică din "acel Apus" care vrea să ne prade şi să ne jefuiască patria cea "frumoasă şi bogată"), am auzit şi lucruri cumpătate, neatinse de exaltare, ca acest citat din Pr. Dumitru Stăniloaie ce transcende ideologii şi osanale conjuncturale: "Muzica ar trebui să elibereze omul din fiară, nu fiara din om". Aferim!


[1] Pr. Ioan Buga, Mâinile care l-au dezbrăcat pe Dumnezeu: "Sentimentalismul evlavios postpatristic a coborât minunea până la icoana care face minuni, sau transpiră, plânge şi uneori surâde. Nu-i nimic de condamnat, e doar puţin trist, aceeaşi tristeţe cu a lui Iisus în faţa lui Nicodim, care nu mai avea acces la minune. "Tu eşti învăţătorul lui Israel şi nu cunoşti acestea?""
[2] O posibilă imagine a acestei stări de fapt este şi filmul lui Tony Kaye: Detachment / Indiferenţă (SUA, 2011),  ca o cronică a unei morţi anunţate: educaţia.
[3] E reconfortant să auzi într-un "cuvânt de învăţătură" că pe Dumnezeu nu-L putem "cumpăra" nici cu lacrimi, nici cu post sau rugăciune. Şi cu atât mai puţin nu-L impresionăm atunci când, disperaţi, încercăm să-I forţăm mâna. Pentru scandalul din noi, pentru neorânduiala din mintea noastră atât de împărţită, de vină e - ca-n poezia lui Dale Wimbrow - "tipul din oglindă". Adică noi înşine, atunci când încercăm să ne furăm căciula, să-i prostim pe toţi ceilalţi. Nicolae Steinhardt: "Cu Hristos nu te joci de-a uite popa, nu e popa!"
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer