Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Fragmente şi cronici ale cărţilor pe hîrtie  Sageata  Fragmentarium

Suleyman Magnificul şi Sultana Hurrem. Dragoste şi moarte la Istanbul


Erhan Afyoncu, traducere de Leila Unal

04.02.2015
Editura Corint
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Erhan Afyoncu
Suleyman Magnificul şi Sultana Hurrem. Dragoste şi moarte la Istanbul
Editura Corint, 2013

Traducere din limba turcă de Leila Unal


Citiţi cuvântul înainte şi postfaţa acestei cărţi.

*****

Intro

Erhan Afyoncu s-a născut în anul 1967 în Tokat, unde a terminat atât şcoala primară, cât şi cea generală. În 1988 a absolvit cursurile Universităţii Marmara, Facultatea de Educaţie Atatürk, Departamentul Educaţia Ştiinţelor Sociale, specializarea Istorie, iar în anul 1989 a fost numit asistent. A terminat studiile de masterat în anul 1990 la Universitatea Marmara, în anul 1997 şi-a finalizat doctoratul, iar în 2008 a devenit conferenţiar universitar doctor.

În prezent, Erhan Afyoncu este profesor la Facultatea de Ştiinţe şi Literatură din cadrul Universităţii Marmara. El a publicat o serie de cărţi, precum: Imperiul Otoman prin întrebări, Ghid de cercetare a istoriei Imperiului Otoman, Fantoma Imperiului Otoman, Răzbunarea Troiei, împreună cu Ahmet Önal şi Ugur Demir (Revoltele soldaţilor şi revoluţiile din Imperiul Otoman), Cercelul lui Yavuz, şi Das Osmanische Reich: Unverhüllt, precum şi o serie de articole academice despre sistemul birocratic din Imperiul Otoman, despre triburi şi despre istoricii Imperiului Otoman.

Lider de audienţă, adunând în faţa televizoarelor peste două milioane de telespectatori simultan, urmărit cu sufletul la gură, născând pasiuni care au dus până la divorţuri, serialul Suleyman Magnificul a cucerit România, alături de numeroase alte ţări.

A venit vremea să cunoaştem şi adevărul istoric, cu nimic mai puţin spectaculos decât biografia romanţată oferită de serial. O putem face acum graţie primei cărţi publicate în România despre fascinantul personaj şi iubita lui.

Prefaţă

Perioada în care a domnit Suleyman Magnificul a fost atât de strălucită, încât cei care au scris o serie de reforme în secolul al XVII-lea, în anii de decădere ai Imperiului Otoman, au pomenit de aceasta ca "epoca de aur" la care ar trebui să se reîntoarcă.

Perioada de domnie a lui Suleyman a fost impresionantă din toate punctele de vedere. Atât marile cuceriri şi modelarea lumii de către imperiu ca o superputere, cât şi faptul că pentru întâia oară o favorită din harem a sultanului, Hurrem, a jucat un rol activ, toate s-au petrecut în această perioadă. O seamă de şeici au fost spânzuraţi pentru ideile lor. Chiar dacă atunci când a preluat tronul Suleyman nu a întâmpinat probleme, pentru că era singurul copil, şi-a ucis de-a lungul sultanatului doi fii şi şase nepoţi.

În timpul domniei sale, Imperiul Otoman a fost forţa decisivă în politica mondială: Africa a fost împiedicată să se creştineze, monarhiile naţionale din Europa au fost menţinute, iar protestantismul a fost susţinut pentru a fi acceptat în Europa ca o doctrină nouă.

În timp ce prima parte a sultanatului a fost strălucitoare, ultimii ani, cu uciderea propriilor fii şi nepoţi, cu bătrâneţea şi cu neparticiparea în campanii, au fost foarte controversaţi. Până şi moartea lui Suleyman Magnificul, care a pornit o campanie pentru a pune capăt controverselor, a fost magnifică. Sultanul Suleyman Legiuitorul a domnit 46 de ani, a condus 13 campanii de cucerire, a petrecut 10 ani departe de Istanbul şi şi-a dat sufletul ca un martir, în faţa zidurilor cetăţii Szigetvár.

Marele conducător era totodată un mare îndrăgostit - inima sa a fost furată de sultana Hurrem. Sultanul ştia ce înseamnă dragostea şi suferinţa provocată de o despărţire, în aceeaşi măsură în care cunoştea bucuria victoriilor.

Le mulţumesc distinşilor mei prieteni şi colegi Recep Ahıshalı, Uğur Demir, Fatih Gürcan, Nilüfer Epçeli, Aykut Can şi Nihal Metin, care m-au ajutat în pregătirea acestei cărţi.

(Erhan Afyoncu, Kozyatağı, 2011)

Sultanul Suleyman Magnificul

Naşterea: Trabzon - 6 noiembrie 1494
Decesul: Szigetvár - 7 septembrie 1566
Data la care a urcat pe tron: 30 septembrie 1520
Data la care a coborât de pe tron: 7 septembrie 1566
Tatăl sultanului: Yavuz Sultan Selim
Mama sultanului: Hafsa Hatun
Soţiile sultanului: Mahidevran Sultan, Hurrem Sultan, Gülfem Hatun (celelalte nu sunt cunoscute)
Fiii sultanului: prinţul Mustafa, prinţul Selim, prinţul Baiazid, prinţul Cihangir, prinţul Mahmud, prinţul Murad, prinţul Mehmed, prinţul Abdullah
Fiicele sultanului: Mihrimah Sultan, Raziye Sultan şi încă o fată al cărei nume nu este cunoscut şi care a murit de mică
Nume atribuite sultanului: Suleyman Magnificul, Suleyman Legiuitorul, Marele Turc

Naşterea
Sultanul Suleyman Legiuitorul, unul dintre cei mai mari conducători din istoria Imperiului Otoman, s-a născut pe 6 noiembrie 1494 la Trabzon, pe când tatăl său, sultanul Yavuz Selim, era guvernatorul Trabzonului.

Potrivit unor zvonuri, numele i-a fost dat după cel al profetului Suleyman, care se găsea la pagina unde s-a deschis Coranul la naşterea lui. Istoricii occidentali l-au denumit pe Suleyman I "Marele Turc", "Suleyman Magnificul", iar mai apoi l-au menţionat drept "Suleyman Legiuitorul".

Anii copilăriei
Suleyman şi-a petrecut anii copilăriei la Trabzon, împreună cu fratele său de lapte Yahya Efendi. Aici, în perioada când a mers la şcoală, s-a iniţiat şi în tainele meseriei de bijutier pe lângă un grec numit Constantin. Atunci când Yavuz a cerut tatălui său, Baiazid al II-lea, o regiune pentru a fi condusă de prinţul Suleyman, i s-a dat Şarki Karahisar, dar guvernatorul Amasyei, prinţul Ahmed, care îşi făcea planuri pentru ocuparea tronului, s-a împotrivit acestei numiri. Tot prinţul Ahmed a fost cel care nu a fost de acord cu numirea lui ca prinţ al regiunii Bolu. În cele din urmă, prinţul Suleyman a primit funcţia de sangeacbei[1] al regiunii Kefe. Plecat la 15 ani la Kefe, Suleyman a fost chemat la Istanbul abia după ce tatăl său a urcat pe tron. În timpul luptei dintre sultanul Yavuz Selim şi fratele acestuia, prinţul Ahmed i-a ţinut locul tatălui său la Istanbul. După eliminarea fraţilor şi nepoţilor lui Yavuz, Suleyman a fost numit în 1513 guvernator al Manisei, unde a rămas până la urcarea pe tron.
După moartea tatălui său, a urcat pe tron, la Edirne.

Moartea sultanului Yavuz Selim
Sultanul Yavuz Selim, prin campanile sale de cucerire a Iranului şi Egiptului, asigurase securitatea părţilor de est şi sud ale imperiului. Dorinţa lui era să înceapă campania spre Occident, dar în acelaşi timp ştia că pentru asta avea nevoie de o armată puternică. A extins şantierul naval din Istanbul, dând ordin totodată să se construiască vapoare noi.

Ambasadorii veniţi din Veneţia şi Spania la Istanbul au fost trataţi foarte bine. Armistiţiul cu Ungaria a fost prelungit. Ţinta era Rodosul, dar Yavuz nu considera că pregătirile făcute erau suficiente. Mai târziu, Hasan Can i-a povestit acestea fiului său, Hoca Sadeddin Efendi, în felul următor:

"Auzisem că se apropie campania, însă comportamentul padişahului nu lăsa să se înţeleagă nimic referitor la asta. Într-o zi, a mers în vizită la Eyyüb el-Ensarî. Acolo, pe când îşi făcea rugăciunea, a văzut galera căpitanului venind spre el şi a spus furios: «Cu ordinul cui a coborât galera la apă înainte ca această campanie să fie stabilită?» Şi a ordonat executarea amiralului Cafer Paşa. Doar intervenţia marelui vizir[2] Piri Paşa, care a explicat că vasul nou construit trebuia să fie lăsat pe mare pentru a fi încercat, l-a salvat pe căpitan.

Yavuz s-a întors de această dată la viziri, spunând: «Eu sunt un padişah obişnuit să cucerească lumea. Voi vreţi să mă duceţi la cucerirea unei fortăreţe. Prima condiţie pentru victorie este praful de puşcă. Pentru câte luni vă ajunge pulberea?» Vizirii au putut spune câte provizii aveau, însă cantitatea de pulbere n-au aflat-o decât a doua zi. Aveau pulbere doar pentru patru luni. Yavuz, la auzul acestor vorbe, le-a spus vizirilor, privindu-i supărat: «Încă nu s-a dat uitării nici ruşinea de pe vremea străbunului meu (sultanul Mahomed al II-lea Cuceritorul) şi voi vreţi să o sporiţi? Vreţi să merg chiar eu în persoană. Dacă plec şi mă întorc cu mâinile goale niciunul dintre voi nu va mai rămâne în viaţă. Cum să ajungă pulbere pentru patru luni la cucerirea Rodosului? Ce patru luni, voi nu aţi putea lua Rodosul nici în şase luni. Doar în opt sau nouă luni poate fi cucerit.» Mai apoi spuse: «dacă m-aş lua după voi, nu plecăm să cucerim, ci să murim....»".

În ultimele zile din viaţa sa, Yavuz a plecat la Edirne. Înainte de plecare se plângea de un furuncul care-i ieşise pe spate. A cerut să i se stoarcă, apoi să i se frece acest furuncul la hamam, iar mai apoi a încercat să plece călare la Edirne. Simţindu-se tot mai rău, padişahul a poposit pentru 40 de zile pe lângă Çorlu, acolo unde se luptase împreună cu tatăl său, însă starea sa se înrăutăţea din ce în ce mai mult.

Pe toată durata bolii, lângă sultan s-a aflat în permanenţă însoţitorul său, Hasan Can. În ultimele zile de viaţă ale marelui conducător, între cei doi a avut loc următoarea discuţie.

Yavuz şi-a întrebat însoţitorul: "Hasan Can, ce-i cu starea asta?" iar acesta a răspuns: "Sultanul meu, a venit vremea să vă întoarceţi cu faţa către Atotputernicul". Yavuz îl întrebă "Dar în tot timpul ăsta crezi că m-am îndepărtat vreodată de Allah?" Iar Hasan Can a răspuns: "Nu v-am văzut niciodată să vă fi abătut de la credinţa în Allah, însă am îndrăznit să vă spun acest lucru pentru că momentele de acum nu seamănă cu altele."

Auzind acest răspuns, Yavuz i-a spus lui Hasan Can: "Citeşte sura Yasin din Coran" şi apoi a început să se roage împreună cu el. La a doua citire, când au ajuns la versetul "Selam", sultanul Yavuz Selim se înălţase la ceruri. Era anul 1520, noaptea care lega 21 de 22 septembrie.

Moartea sa, în ciuda faptului că avea numai un fiu, a fost ţinută secret până la venirea noului padişah, aşa cum se procedase şi la conducătorii de dinaintea sa, pentru a nu crea confuzie în rândurile soldaţilor.

Moştenirea lui Yavuz
Dintre padişahii otomani, cel mai norocos la urcarea pe tron a fost sultanul Suleyman Legiuitorul. Pentru că era singurul fiu, nu a fost nevoit să se lupte cu fraţii săi, trecând în fruntea celui mai mare stat din Europa, pe care tatăl său îl fortificase şi îl îmbogăţise considerabil într-un timp relativ scurt.

Atunci când Legiuitorul şi-a luat locul pe tron, Imperiul Otoman era mai mare decât orice alt stat din Europa din punct de vedere al suprafeţei, al populaţiei şi al bugetului. În anii 1525-1526, bugetul Imperiului Otoman era de 9,5 milioane de ducaţi[3], în timp ce veniturile Spaniei erau de 9 milioane, ale Franţei de 5 milioane şi ale Veneţiei de 4 milioane de ducaţi.

Safavizii[4], care reprezentau un pericol foarte mare pentru Imperiul Otoman atunci când Yavuz urcase pe tron, au fost asimilaţi în timpul domniei acestuia. Cuceriseră Egiptul, Siria, şi luaseră drumul comercial indian sub controlul otoman. Faptul că sultanul Yavuz Selim a eliminat pericolele din est şi sud, i-a permis Legiuitorului să acţioneze fără teamă faţă de Europa. Astfel, în această perioadă otomanii au jucat un rol important în constituirea configuraţiei politice a Europei. În ultimii ani de viaţă, Selim I a extins şantierele navale, le-a mărit numărul şi astfel a întărit forţele navale otomane. Înţelesese că nu putea să iasă învingător în lupta cu Europa numai cu forţele terestre. Pregătirile pe care le-a făcut pe plan maritim au pus bazele victoriilor pe mare obţinute sub conducerea lui Suleyman împotriva statelor europene.

Urcarea pe tron
La moartea sultanului Yavuz Selim, marele vizir Piri Paşa l-a trimis pe intendentul Armelor sultanului, Suleyman Aga[5], să-l invite la Istanbul pe prinţul Suleyman, care se afla la Manisa. La auzul mesajului "Să ajungeţi înainte de a se afla de moartea tatălui dumneavoastră", prinţul Suleyman a pornit imediat către Istanbul.

Sultanul Yavuz Selim a avut cinci fii, însă, pentru că prinţul Orhan, prinţul Musa, prinţul Korkut, şi prinţul Salih au murit la vârste fragede, Suleyman era singurul prinţ rămas în viaţă. Mustafa Ali din Gelibolu, unul dintre istoricii secolului al XVI-lea, menţiona că sultanul Yavuz Selim a mai avut un băiat pe nume Üveys, de la o cadână, şi că acesta a fost crescut în afara palatului. Se relatează că Üveys, care între timp a fost avansat până la rangul de paşă, a fost trimis în regiunile îndepărtate ale imperiului, fiind ţinut departe de Istanbul.

Nemaiavând alţi fraţi cu care să se lupte, Suleyman I a urcat pe tronul unui imperiu bogat şi puternic la 30 septembrie 1520, datorită cuceririlor tatălui său, beneficiind astfel de avantaje de care niciun alt padişah de până atunci nu avusese parte.

A făcut dreptate
Imediat după urcarea pe tron la 30 septembrie 1520, Suleyman I le-a făcut dreptate celor care au avut de suferit de pe urma acţiunilor dure ale tatălui său. Dintre sutele de artişti aduşi cu forţa de tatăl său din Tabriz[6] şi Cairo, le-a dat voie să se întoarcă acasă celor care-şi doreau. A anulat interdicţia de a se face comerţ cu mătase între Iran şi Imperiul Otoman. Celor care fuseseră prinşi făcând acest tip de comerţ şi li se oprise marfa, le-a plătit despăgubiri din trezoreria statului. I-a permis să se întoarcă acasă şi ultimului calif din dinastia Abbasizilor, Al-Mutawakkil, pe care tatăl său îl adusese din Cairo în timpul campaniei din Egipt.

Funcţionarii care persecutau lumea de rând au fost aspru pedepsiţi. Investigaţiile pentru acuzaţiile de tiranie aduse căpitanului Cafer Bey s-au încheiat cu executarea acestuia.

Sangeacbeiul de Prizren a fost ucis pentru că-i vânduse drept sclavi pe reaya[7] din regiunea sa. Funcţionarii de la palat care îi persecutau pe cei din jur au fost ucişi sau surghiuniţi. După perioada de conducere aspră a tatălui său, Suleyman şi-a propus ca domnia lui să aibă ca fundament justiţia. Scriitorii secolului al XVII-lea au în operele lor numai cuvinte de laudă pentru aceste măsuri luate de sultan.

Revoltă în Egipt
De asemenea, după ce a urcat la tron, Suleyman s-a ocupat de revolta începută în Egipt de guvernatorul Damascului, Canbirdi Gazali, unul dintre foştii comandanţi mameluci. Acesta a organizat o revoltă în Damasc, punând să se citească predici şi să se bată monede în numele lui. A cerut şi ajutorul cavalerilor ioaniţi şi al Şahului Ismail, dar Şehsuvaroğlu Ali Bey şi Ferhad Paşa au fost trimişi să-l înfrunte pe răzvrătit. Pe la începutul anului 1521, forţele otomane l-au ucis pe Canbirdi Gazali în apropierea Damascului, la Maştaba, şi au înăbuşit revolta.


[1] Guvernatorul unui sangeac, unitatea administrativă de bază a Imperiului Otoman, subdiviziune a unui beilerbeilic (n.tr.).
[2] Marele vizir (Veziriazam): vizirul-şef (primul ministru) şi delegatul (locţiitorul) sultanului (n.tr.).
[3] Bani din aur veneţieni (n.tr.).
[4] Dinastie care a apărut în Azerbaidjan, în 1501 (n.red.).
[5] Agă: şef, maestru, comandantul servitorilor unei curţi sau case (n.tr.).
[6] Oraş în Persia (n.tr.).
[7] Supuşi plătitori de impozite în Imperiul Otoman, diferiţi de clasa militară conducătoare (n.tr.).
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer