Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Fragmente şi cronici ale cărţilor pe hîrtie  Sageata  Semnal editorial

Siberia dus-întors


Levon Harutiunian

TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Levon Harutiunian
Siberia dus-întors
Editura Meteor Press, 2014




*****
Intro

Carte-document: memoriile unuia dintre armenii supravieţuitori deportaţi în Siberia, fiind catalogat drept "element social periculos". A petrecut 11 ani în sistemul lagărelor sovietice între aprilie 1945 şi aprilie 1956, iar paginile sale stau mărturie pentru nenumărate destine frânte de regimul comunist.

Inginerul Levon Harutiunian a făcut parte din al doilea grup de armeni denunţaţi ca "duşmani ai poporului" şi arestaţi de autorităţile sovietice de ocupaţie din România, în 24 aprilie 1945, în săptămâna Paştelui. Urmează marea fractură a vieţii lui: după ce sunt duşi la Moscova şi sortaţi la Lubianka, deţinuţii ajung în închisoarea Lefortovo şi de acolo în Siberia. Lagărul de lângă Novosibirsk purta la intrare inscripţia "Spre libertate prin muncă". După 11 ani zbuciumaţi în care a înfruntat oameni a căror ostilitate era greu de înţeles şi de suportat şi a trecut prin nenumărate experienţe pe care le aminteşte cu har de povestitor, Levon Harutiunian a scăpat totuşi cu viaţă, iar în primăvara anului 1956 a revenit în Republica Populară Romînă. Aici i s-a înmânat din partea Ambasadei Uniunii Sovietice o adeverinţă cum că "în acest răstimp, aflându-se în ţara lor, a fost întrebuinţat la diferite munci, iar în ultima vreme a fost economist-şef la o exploatare forestieră".

După 1990, într-o amplă scrisoare către Bedros Horasangian, a lăsat mărturie pentru o întreagă comunitate de armeni care au suferit lungi ani de detenţie în lagărele sovietice. A ieşit o carte. Autorul nu mai este printre noi. Cartea sa trăieşte. Levon Harutiunian se dovedeşte un excelent memorialist. Siberia dus-întors este o dovadă şi un avertisment. Dramele consumate în secolul XX încă îşi mai arată colţii.

Fragment

La următorul interogatoriu a venit înjurându-mă la fiecare vorbă. I-am spus că nu voi răspunde la nicio întrebare dacă va folosi acest limbaj şi voi declara greva foamei, cerând să fiu scutit de prezenţa unui om atât de vulgar şi mitocan. M-a ameninţat cu carcera, dar până la urmă a lăsat-o mai moale, ţinându-mă totuşi la el până spre dimineaţă. Simţeam că sunt la capătul puterilor.

Mi-am revenit totuşi puţin după câteva ore de somn. În seara următoare, la masa lui Filipov era un tinerel, ceva mai mic în grad, care mi-a vorbit foarte prietenos. A spus că nu îl miră faptul că m-a revoltat limbajul colegului său, căci eu nu am trăit în ţara asta, unde chiar tată şi fiu, când se întâlnesc, se salută cu o înjurătură cu pomenirea mamei, dar mi-a atras atenţia că trebuie să renunţ la încăpăţânata mea tăcere. Organele lor de contraspionaj mă consideră ca un borcan murdar, care trebuie spălat ca să fie bun de întrebuinţare. Nu ştiu prin ce coincidenţă a intrat în birou un tânăr armean, un colaborator de-al lor, căruia i-am fost arătat ca "aghiotantul lui Dro". Acesta mi-a oferit o ţigară americană şi mi-a recomandat să nu ascund absolut nimic, căci în felul acesta îmi prelungeam chinul. Cu aprobarea căpitanului, mi-a mai dat o ţigară, şi a plecat. Căpitanul mi-a explicat că individul nu făcea parte dintre ei, era doar un colaborator, ceea ce puteam deveni şi eu. A fost adusă valiza luată de la mine de acasă. În ea era un album al soţiei, cu amintiri din anii de liceu, completat cu reţete pentru dulceţuri şi prăjituri, luate de ruşi drept cifre codate pentru spionaj. O droaie de hârtii fără importanţă, aruncate una după alta la coşul de gunoi. O coală mică de hârtie cu câteva cuvinte scrise cu creion gros albastru m-a făcut însă să mă îngrozesc. Era o recomandare a generalului Rădulescu către generalul Aldea privind scutirea de rechiziţie a camionului meu, pe motiv că aparţine soţiei, care era cetăţean francez. Am explicat că era un mesaj din partea soţiei, care îmi scria că se duce la o rudă şi va veni mai târziu acasă. "Rahat" - a spus rusul şi a aruncat şi această hârtie la gunoi. În rest, nu mai aveam de ce să mă tem. Totul era curat. Au cercetat cu mare atenţie certificatul meu de naştere şi de botez, din care reieşea că eram fiu al unui supus al Imperiului Otoman. Au oprit certificatul şi au consemnat acest detaliu în protocolul zilei. Au anexat la dosar şi biletul de lăsare la vatră de la Regimentul 7 Artilerie antiaeriană, un permis de conducere auto şi alte documente de mai mică importanţă.

Căpitanul m-a întrebat ce anume, în afară de această valiză, s-a mai ridicat din casă la 24 aprilie, în momentul arestării mele. I-am înşirat, pe lângă bijuteriile soţiei şi banii ce erau în casă, toate jucăriile mele şi aparatul Telefunken de radiorecepţie. Se vede că şi el era plictisit, căci m-a concediat destul de devreme şi am putut şi eu să dorm câteva ore. Dar minunea n-a durat nici o zi, căci a doua seară, la ora obişnuită, am fost chemat iar. Era Filipov, care m-a pus să-i descriu ce anume a fost ridicat de acasă, cum era Telefunken-ul cu ochi magic, aparatul de fotografiat de 35 mm etc. Apoi a trecut la interogatoriu, spunând că ei dispun de date precise că am fost în "legiune" sub comandă germană, că m-am numărat printre intimii generalului Dro şi alte acuzaţii nefondate. M-am repezit spunându-i că nu pregătisem pentru ei ordinul de lăsare la vatră, care se afla în posesia lor, aşa încât acuzaţia e pur şi simplu absurdă, căci nu puteam fi în acelaşi timp în două locuri. "Nu ştiu cine este generalul Dro, cu care sunt acuzat că am fost prieten." "Minţi cu neruşinare" - a urlat Filipov şi a mai spus: "Dacă nu vei recunoaşte, o vom aduce pe Diruhi Arakelovna să confirme acuzaţia noastră." Deci mă ameninţa cu arestarea soţiei. A scos din sertar un extras din declaraţiile lui Nikita Dastakian, un intim al lui Dro, în care acesta spunea clar că mă ştie de multă vreme, că am avut o situaţie financiară de neinvidiat până în 1939, când totul s-a schimbat radical. Ştia că Dro ne cununase în ianuarie 1943, ne-a văzut pe amândoi la Dro acasă, căruia îi dusesem o vază Rosenthal de culoare verde. Deci convinseseră pe unul, deşi nu dintre "ai noştri", să trăncănească. De aici deducţia că "schimbarea miraculoasă" a situaţiei mele materiale de după 1939 se datora începutului războiului în Europa, eu fiind, mai mult ca sigur, agentul unei puteri străine, la fel ca şi Nikita Dastakian, care recunoscuse că a lucrat pentru englezi, în fapt aliaţii ruşilor, motiv pentru care, având, cum s-ar zice, circumstanţe atenuante, a primit o pedeapsă de numai opt ani de puşcărie şi a stat tot timpul la dispoziţia locotenent-colonelului Hiţenko, şeful secţiei.

Îmbunătăţirea situaţiei mele materiale am explicat-o, satisfăcător pentru ei, prin faptul că luasem reprezentanţa fabricii L.C. Glad & Co din Copenhaga şi aveam un comerţ care îmi aducea venit. Nu am putut, însă, nega - mă ameninţau cu aducerea ca martor a soţiei - că am fost la Dro acasă. N-au vrut să accepte sub niciun chip ideea că tata fusese din 1916 camaradul generalului şi îl acceptasem ca naş pentru plăcerea părinţilor. N-au putut face legătura cu organizaţia Daşnak, chit că au trecut la metode "convingătoare" pentru a mă face să vorbesc. Declaram sus şi tare că am lucrat la "Raffi" pentru că, având o educaţie armenească, am considerat de datoria mea să activez pe tărâm cultural în comunitate, şi nimic mai mult.

***

Voi rămâne veşnic în arhivele Ministerului Securităţii Publice ca Harutiunian. Ţinusem cu orice preţ să nu am aceeaşi iniţială cu Artin Abelian. Mi-a cerut să povestesc totul despre mine, să-i prezint o autobiografie completă. Nu ştiu dacă cele spuse de mine îl interesau, căci el citea gazeta şi de câteva ori m-a întrerupt să mă întrebe sensul unor cuvinte străine. La un moment dat, mi-a cerut să-i descriu Veneţia, dar, văzând că dormitează, am încetat mai vorbesc de San Marco şi Palatul Dogilor. S-a trezit şi mi-a cerut să-mi continui povestea. M-a întrebat dacă italiencele erau frumoase sau nu. Auzise că în Veneţia nu se mai construise nimic de multă vreme. Mi-a spus că la ei se va ridica un palat care va întrece Turnul Eiffel şi tot ce este mai înalt în lume. În fine, s-a uitat la ceas şi a chemat un paznic să mă ducă în celula 28.

Mă pregăteam să intru în pat, când s-a anunţat deşteptarea. În timpul zilei, nu aveam dreptul să închid pleoapele. Mă usturau ochii. Săracul Zubkov regreta că nu are vopsele, căci ar fi desenat ochi pe pleoapele mele închise, ca să-i derutez pe cerberii NKVD-ului. Toată ziua mi-am căutat o ocupaţie ca să uit de tortura lipsei somnului. Am început să citesc regulamentul intern, care preciza ce este permis şi ce este interzis deţinutului, care nu avea niciun drept, nici chiar pe acela de a fi considerat om. Regulamentul era agăţat pe perete cu un băţ de chibrit. Nimic metalic în cameră. Lefortovo era o închisoare construită de împărăteasa Ecaterina, care declarase că preferă ca o mie de vinovaţi să nu fie pedepsiţi decât să fie trimis aici un singur nevinovat. Pereţii erau extrem de groşi, ceea ce se vedea după bolta în care era aşezată uşa sau după nişa în fundul căreia se aflau gratiile ferestrei, acoperită cu un cozoroc metalic, care îţi permitea să vezi cerul plumburiu al Moscovei. Încăperea era zugrăvită într-o culoare verde care se apropia mai mult de negru. Lângă intrare, într-un colţ, erau chiuveta şi WC-ul, care nu avea sistem de tras apa, ci trebuia să arunci apă de la robinet.

Închisoarea, cu cele trei etaje ale sale, era o construcţie în formă de X. În încrucişarea de la parter era un post de unde se dirija circulaţia paznicilor care îi însoţeau pe deţinuţi. Tot din acest punct central erau ţinute sub observaţie uşile celulelor din întreaga închisoare. La etajul întâi se afla o plasă metalică făcută să împiedice pe oricine ar fi preferat un sfârşit groaznic groazei fără de sfârşit să-şi zdrobească trupul de cimentul parterului. Bineînţeles că nu din prea multă umanitate încerca NKVD-ul să preîntâmpine orice încercare de sinucidere. Deţinutul aflat la dispoziţia lor putea, prin mărturisiri, să fie foarte folositor, aducând un număr mare de locatari în închisori. De aici şi ordinul de a dormi cu mâinile peste cuvertură, ca nu cumva să-i vină cuiva ideea să-şi taie venele.

Seara, când speram că voi putea închide ochii, măcar pentru câteva minute, am fost chemat la interogatoriu. Trebuia să merg cu mâinile la spate, iar paznicii aveau grijă să evite întâlnirile între deţinuţi. Am fost predat lui Filipov, care a semnat de primire. A scos apoi din sertar o bucată de hârtie cu ştampilă. Era ordinul de arestare şi percheziţie domiciliară autorizat de procurorul oraşului Moscova la 7 mai 1945, prin care eram acuzat de crima de a fi făcut parte dintr-o organizaţie contrarevoluţionară, fiind, prin urmare, pasibil, potrivit articolului 58, punctul 4, codul penal RSFSR, de o pedeapsă de 10 ani într-un lagăr de corecţie. Am sărit ca muşcat de şarpe, întrebându-l ce drept are procurorul lui să elibereze ordin de arestare pentru un locuitor dintr-un oraş aflat la peste două mii de kilometri depărtare. Şi cum se face că, pentru o percheziţie care a avut loc la 24 aprilie, mi se prezintă autorizaţia datată 7 mai? Răspunsul maiorului sovietic a fost: "Noi am învins şi f... după voia noastră şi dacă mai faci multă gură dovedim că ai fost găsit la 7 mai în Moscova venit ilegal în scop de spionaj şi putem să te acuzăm cu punctul 6. Noi putem să facem orice!" Şi-a comandat nişte pârjoale, a mâncat cu multă poftă. A fost curios să afle cum am călătorit de la Bucureşti până la Moscova şi cu cine eram în vagon, de când îi cunosc pe fiecare în parte şi ce ştiu despre ei. Nu ştiam mai nimic. Bucureştiul e mare şi n-aveam cum să-i ştiu pe toţi locuitorii lui. Ştiam că dl Babikian era profesor de limba armeană şi atâta tot. Nu am fost intimi, în primul rând din cauza diferenţei de vârstă dintre mine şi cei cu care am călătorit. Oricum, pe mine mă interesau mai mult fetele. Aflase că în România există restaurante luxoase. A vrut să ştie ce fel de mâncăruri se servesc acolo. În fine, cu una, cu alta, m-a ţinut toată noaptea la el. În ziua următoare, m-a ţinut mai puţin. Dus în celulă, am primit ordin să intru în pat, ca după două minute să mi se spună să mă pregătesc pentru baie. Înapoi de la baie, repede în pat. Când mă bucuram că, în sfârşit, voi putea dormi - deşteptarea!

Le povesteam zilnic colegilor de cameră cum se comporta Filipov. Fiind mai iniţiaţi, îmi spuneau cum se va comporta şi ce va întreba la interogatoriul viitor. "E jocul pisicii cu şoarecele, deocamdată el caută să te obosească prin nesomn. Te va întreba ce spioni cunoşti la Bucureşti, se va arăta furios şi va face spume la gură." Când s-a produs scena pentru care eram deja pregătit, l-am rugat pe maior să nu se enerveze aşa de rău, pentru că îi poate dăuna sănătăţii. I-am explicat că îi cunosc după uniformă pe poştaşi sau pe poliţişti, dar uite că nu există uniformă pentru spioni!
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer