Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Proză scurtă  Sageata  Praful de pe tobă

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Heltiuga nepotului


Radu Părpăuţă

09.02.2015
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Motto: Perpetuo vincit qui utitur clementia. / Cine iartă învinge întotdeauna.

În 1990 mama lui Iliuţă s-a gândit să plece în străinătate. Era divorţată, iar altă rudă mai apropiată nu avea decât pe taică-său. A mers la el şi l-a rugat să-i ţină copilul câteva luni, cât va sta ea în străinătate şi va strânge bani, "ca să mâncăm o pâine mai albă". Moşul nici n-a voit să audă. Tot dădea din gură că e bătrân şi că s-a săturat: a crescut cinci copii, inclusiv pe ea, şi ce s-a ales? Fiică-sa i-ar fi replicat că a crescut-o pe dracu'; el stătea numai prin crâşme şi doar răposata maică-sa ştie câte năpaste a tras cu el şi cu cei cinci copii. Dar s-a abţinut, fiindcă avea nevoie de bătrân. L-a rugat ea în fel şi chip, dar bătrânul era neînduplecat. Până la urmă fiică-sa a făgăduit că îi va trimite o sută de dolari pe lună pentru îngrijirea lui Iliuţă. Atunci moşul a lăsat-o mai moale: "Te juri?" "Mă jur!" Moşul ştia că fata seamănă cu maică-sa şi nu îşi călca un cuvânt nici în ruptul capului. Aşa că a acceptat.

Mama a plecat, iar Iliuţă a rămas cu bunicu-său. Femeia s-a ţinut de cuvânt şi trimitea lunar câte o sută de dolari, cu toate că avea mari greutăţi acolo. Povestea la telefon, că în Belgia, unde s-a dus cu marfă de vânzare, ca să aibă pentru început ceva bani, poliţia i-a confiscat tot. Numai printr-o minune s-a întâmplat să nu fie repatriată. Bătrânul vorbea cu ea la telefonul unui vecin, fiindcă el nu avea. Altădată femeia povestea la telefon că a ajuns clandestină, ascunsă în toaleta trenului, la Paris, unde a lucrat pe ici-colo, dar fără mare success. La un moment dat a ajuns să nu aibă nici bani de WC şi, cu toată ruşinea, a făcut pipi chiar la piciorul Turnului Eiffel, unde erau nişte barăci pentru şantierişti din Est. Însă câine-câineşte trimitea banii. Până la urmă a plecat, tot clandestină, în Spania, căci auzise că acolo se poate angaja uşor în agricultură. Cerea la telefon să vorbească şi cu Iliuţă, dar bătrânul îi spunea că e plecat ba ici, ba colo; odată i-a spus că e plecat într-o excursie cu şcoala.

Lucrurile însă stăteau cu totul altfel. Cu banii trimişi şi cu pensia bătrânul o ţinea numai în beţii. Nici vorbă să aibă grijă de copil. Bătrânul lipsea uneori zile întregi de acasă pe la prietenii săi de pahar. Iar când se întorcea, era ca mort câteva zile în şir şi gogea în pat. Iliuţă îşi petrecea mai tot timpul pe drum, prin faţa noii cârciumi deschise în apropierea casei lor. Din când în când proprietăreasa îl chema înăuntru şi-i dădea câte un pachet de biscuţi sau de napolitane. După un timp s-a învăţat să meargă cu alţi copii la groapa de gunoi. Lua de acolo într-o traistă pâine mucezită şi ce mai găsea. Uneori aducea şi cozonac. O vecină îi dădea câte o cană cu lapte, câte o hăinuţă, ba îi spăla şi hainele. Tot cu ajutorul vecinei a putut intra şi la şcoală. Mergea la şcoală de mânuţă cu Mărioara, fetiţa vecinei. Şi tot aşa se întorcea. El îi cioplea păpuşi din lemn, iar ea îi dădea lui "mâncărică" din frunze amestecate cu "pâniţă" din seminţe de troscot. Dar, de multe ori, tot de la groapa de gunoi se hrănea.

Prin clasa a treia învăţătoarea, impresionată de soarta băiatului şi de faptul că acesta se arăta isteţ, s-a gândit să ia legătura cu mama lui. Tocmai atunci însă mama lui Iliuţă a încetat convorbirile telefonice cu bătrânul. Moşul avea acea viclenie a beţivilor, care ştiu să scoată bani şi din piatră seacă. A convins-onu-i mai telefoneze, ca să nu cheltuie, chipurile, prea mult. Bătrânul îl punea pe Iliuţă să-i scrie scrisori mamei, îi spunea ce să scrie, după care le trimetea. Când Iliuţă era prin clasa a cincea, maică-sa s-a căsătorit cu un spaniol. După aceea a făcut un copil cu acel bărbat. Vreme de vreo doi ani n-a mai trimis scrisori, nici bani. Însă Hoaşcă, asta era porecla bătrânului între beţivii lui, n-a încetat cu beţiile.

Iliuţă a terminat opt clase şi apoi a lucrat prin mai multe locuri. Până la urmă a prins cheag la un atelier de tâmplărie. Salariul era mic, dar era salariu! Se descurca acum singur. În această perioadă maică-sa s-a întors acasă. Se pare că nu se prea înţelegea cu spaniolul ei. Iliuţă a primit-o cu răceală. Nu i-a reproşat nimic, dar o evita. Nu dădea pe acasă, dormea mai mult pe la prieteni. Într-o zi i-a zis maică-sii: "De-acuma tanti Viorica mi-e mai mult mamă." Viorica era acea vecină care l-a ajutat de mic. Înnodată în îndoieli, dezorientată, maică-sa a lăsat totul baltă şi s-a întors după o lună în Spania. După aceea n-a mai dat nici un semn de viaţă.

După vreo doi ani atelierul de tâmplărie a fost cumpărat de un italian. Acum Ilie câştiga bine. Tot acum, la 19 ani, Ilie s-a însurat cu Mărioara, prietena lui din clasa întâia.

Hoaşcă a păţit-o rău! A făcut ulcer şi avea dureri groaznice chiar dacă bea numai un păhărel. Aşa că acum stătea acasă şi bea lapte. Şi cum o nenorocire nu vine niciodată singură, într-o bună zi Hoaşcă a anchilozat: nu-şi mai simţea picioarele, erau moi ca de cârpă. Nu mai putea să meargă nici cât un melc.

Şi-ntr-o zi Ilie îi zice nevesti-sii: "Mărioară, ştii ce mă gândeam eu?" "Ce?" "Mă gândeam că... să..., începe Ilie să se scarpine la ceafă. Hai să-l aducem pe moşneag la noi." "Vai de mine! Tu zici asta?" o luă gura pe dinainte pe Mărioara, căci între ei era un acord tacit să nu se pomenească de copilăria lui. Ea învăţase că amintirile din copilărie îl răneau adânc. "Adică de ce nu eu?" Femeia nu-i răspunse. Schimbă vorba: "Ştiu eu ce să zic..." "Doar îi neamu' meu, orişicât!" "Bine, da' unde să-l ţinem? Vezi şi tu cât suntem de strâmtoraţi." "A sta în bucătărioara de vară cât îi cald, iar la toamnă om mai vedea noi..." Mărioara ţinea mult la bărbatul ei şi nu-i ieşea din cuvânt: "Bine! Dacă zici tu!" încuviinţă ea cu juma de gură. "Lasă! o mai îmbună el. Un blid de mâncare s-a găsi şi pentru el. Doar îi neamu' meu!"

Zis şi făcut! L-au instalat într-o bucătărie de vară aflată în curte. Bătrânul avea şi televizor acolo. Să tot trăieşti. Însă săracul bine mult rău aşteaptă...! Când venea de la serviciu, primul lucru pe care îl făcea Ilie era să meargă la bucătăria de vară, să-l ia pe bătrân în braţe, să-l ducă în casă şi să-l aşeze la masă. Mâncau toţi trei la un loc: Ilie, nevastă-sa şi bunicul.

"Pune-i rânza din borş, Mărioară, că bunelu' are dinţi slabi, zicea Ilie. Că eu nu-mi uit neamurile. Aşa-i, bunele?" "Aşa-i, Iliuţă", răspundea umilit bătrânul. În timpul mesei Ilie bea câteodată un pahar, două de vin: "Să-ţi pun şi ţie, bunele?" "Nu vreau, Iliuţă", răspundea bătrânul cu ochii în jos. "Ei, că de-atâta nu ţi-a fi!" "Nu, nu vreau", răspundea moşul şi mai pierit. "Aaa, mata vrei un rachiuaş. Adă-i un rachiu, Mărioară, că eu îmi respect neamurile." "Nu vreau rachiu." "Cum, Doamne, nu vrei? Că toată viaţa mnetale ai vrut ş-ai răzvrut. Rachiu şi rachiu! Aşa-i?" "Aşa-i, Iliuţă, aşa-i", începea moşul să plângă. "Nu te-am cinstit eu în privinţa mâncării şi a băuturii?" "M-ai cinstit, Iliuţă, m-ai cinstit", plângea moşul."Cu toate că ţi-am fost oghială şi buleandră, eu te cinstesc. Iar acu tu eşti oghiala şi buleandra me".

A doua zi Ilie aducea iar în braţe pe moş la masă. Până nevasta punea mâncarea, Ilie îl toca molcom: "Ia zi, ţi-am dat adăpost ţie, un bătrân neputincios?" "Mi-ai dat, Iliuţă." "Că eu nu-mi uit neamurile. Aşa-i?" "Nu le uiţi, nu le uiţi." "Ţi-am dat eu cumva heltiuga? Resturile care se aruncă la porci?" "Nu mi-ai dat heltiuga, Iliuţă", se îneca în plâns moşneagul. "Da' tu mie nici heltiuga nu mi-ai dat. Spune adevărat!" "Nu ţi-am dat, Iliuţă." "Că mâncam de la vărsătoare. Ştii asta?" "Ştiu, Iliuţă, ştiu." "Te-am poreclit eu vreodată Hoaşcă?" "Nu m-ai poreclit, Iliuţă." "Nu, că eu îl respect pe bunelu' meu. Aşa-i bunele?" "Aşa-i, Iliuţă, mă respecţi" bocea moşul, căci slăbiciunea şi alcoolul îl făcuseră tare plângăcios.

A treia zi îl pisa iar: "Aşa-i că trăieşti omeneşte?" "Trăiesc, trăiesc.""Da' eu am trăit neomeneşte din cauza matale. Că străinii m-au ajutat, iar mata, care îmi eşti neam, sânge din sânge cu mine, nu m-ai ajutat. M-ai ajutat?" "Nu te-am ajutat, Iliuţă, păcătosul de mine", plângea amarnic moşul. Dar Ilie nu-l lăsa: "Lasă plânsu', că degeaba mai plângi acuma. Mai bine povesteşte cum mă puneai să scriu scrisori mamei." "Te puneam, Iliuţă, te puneam." "Şi cum scriam? Hai, mai zi-i o dată!" Moşul începea: "Dragă mamă..." "Nu, dragă mămică", îl corecta Ilie. Moşul relua ascultător: "Dragă mămică, află că eu sunt bine sănătos şi o duc bine cu bunelu'..." "Nu, nu, nu - îl corecta iar Ilie, ridicând degetul arătător a luare aminte - află că eu sunt bine sănătos, ceea ce-ţi doresc şi matale. O duc bine cu bunelu' şi am fost şi în excursie la Iaşi cu şcoala." Moşul începea iarăşi cu glas tărăgănat: "Dragă mămică...."

Aşa se petreceau lucrurile zi de zi. Lecţia nepotului era aşa: punea întrebări, îl lămurea, iar bunicul îi răspundea, îl aproba şi se tânguia. Mărioara îi mai zicea câteodată lui Ilie: "Măi dragă, mi-i milă de bietul om." "Ţi-i milă? Da' ce-am zis? Am zis ceva ce nu-i adevărat?" o făcea pe niznaiul Ilie. "Lasă-l nu-l mai necăji atâta!" "Da' ce, l-am înjurat, l-am bătut, am ţipat la el?"

Într-adevăr, Ilie era foarte liniştit când vorbea cu bunicu-său. Nu ridica niciodată glasul. Cine l-ar fi ascultat la uşă, fără să înţeleagă vorbele, i-ar fi părut mai degrabă că o combină greoaie seceră-seceră ziua toată.

Bătrânul se sleia pe zi ce trece ca o lumânare. Nu mai închidea televizorul aproape deloc. Se uita ca tâmpit la toate emisiunile de-a rândul. Când închidea televizorul îl apucau gândurile negre. Şi iarăşi îl deschidea şi se uita la toate prostiile de pe ecran din care nu înţelegea aproape nimic. La emisiunile de muzică populară plângea încetişor. În vreo două rânduri Ilie a fost plecat pentru câteva zile în probleme de serviciu. Asta însă nu-i aducea nici o bucurie bătrânului. Aşteptarea îndelungată a supliciului îl făcea să sufere şi mai mult.

Ilie l-a măcinat toată vara zi de zi. Iar pe la începutul lui septembrie s-a întâmplat nenorocirea.

*
A fost un incendiu la bucătărioara de vară. L-au găsit pe bătrân carbonizat pe jumătate, dar, desigur, murise înainte, intoxicat cu fum. Se târâse până la uşă s-o încuie şi acolo l-au găsit. Pompierii, care au venit după aceea, au constatat că în cămăruţă nu era nici o sursă de foc şi că incendiul a fost provocat. Fireşte, de bătrân.
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer