Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Fotografie  Sageata  Atelier foto

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Ultimul cazac din Sfiştofca


Mircea Albuţiu, cu un text de Ioana Bursan

12.02.2015
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Chiar dacă aş vorbi în limbi omeneşti şi îngereşti, şi n-aş avea dragoste, sunt o aramă sunătoare sau un chimval zăngănitor. Şi chiar dacă [...] aş cunoaşte toate tainele şi toată ştiinţa; chiar dacă aş avea toată credinţa, aşa încât să mut şi munţii, şi n-aş avea dragoste, nu sunt nimic. Şi chiar dacă mi-aş împărţi toată averea pentru hrana săracilor, chiar dacă mi-aş da trupul să fie ars, şi n-aş avea dragoste, nu-mi foloseşte la nimic. Dragostea este îndelung răbdătoare, este plină de bunătate; dragostea nu pizmuieşte; dragostea nu se laudă, nu se umflă de mândrie, nu se poartă necuviincios, nu caută folosul său, nu se mânie, nu se gândeşte la rău, nu se bucură de nelegiuire, ci se bucură de adevăr, acoperă totul, crede totul, nădăjduieşte totul, suferă totul...

Aceste versuri biblice (Corinteni, 13) le-am auzit rostite din senin, lângă un pahar cu bere, într-o după-amiază de vară la Sulina, de Vasile, gazda mea din Deltă (de pretutindeni parcă...). Discuţiile cu el se referă adesea la sensul vieţii, la moarte, la Dumnezeu sau la istorie - un domeniu care îl preocupă în mod constant. Vasile Serghevici Sârbov are 52 de ani şi se prezintă de obicei ca "ultimul cazac din Sfiştofca".

Avea să treacă ceva timp până am înţeles de ce îşi spune cazac. Etimologic, cazac înseamnă "om liber". Pe lângă faima lor ca luptători profesionişti, se spune despre cazacii din Rusia secolului XVII că erau supuşi credinţei, datoria spirituală a fiecărui individ fiind de a-şi apăra religia. În această perioadă schisma din interiorul Bisericii Ortodoxe ruse (ferită până atunci de influenţele străine) i-a separat pe adepţii noului rit adoptat de clerici, de cei care s-au opus reformelor: "vechii credincioşi" adică, staroveri sau starobreadţi, rascolnici, schismatici sau lipoveni - termenul instaurat la noi în ţară. Impunerea reformei religioase fiind şi un semn al puterii politice, apărătorilor vechiului rit li s-a declarat război şi au fost nevoiţi să părăsească Rusia din generaţie în generaţie, timp de două secole. Cazacii au jucat un rol aparte în răspândirea şi apărarea mişcării staroverilor, fiind o categorie socială care beneficia de anumite libertăţi şi care, mai ales, trăia în zone de frontieră. Au aderat la mişcarea staroveră, bazată pe ataşamentul lor faţă de ideea apărării credinţei ortodoxe devenită reper identitar (pentru mai multe detalii vezi Alexandr Varona, Staroverii în secolele XVII-XIX, 2011). S-au alăturat valurilor de refugiaţi care s-au stabilit la gurile Dunării unde au găsit adăpost, libertatea de a-şi exprima credinţa şi... peşte din belşug.

Deşi Vasile nu este cea mai religioasă persoană pe care am cunoscut-o, nici la biserică nu prea ajunge decât de marile sărbători, există în intimitatea lui, undeva acolo ascunsă, o relaţie aparte cu divinitatea: un fel de smerenie, un fel de împăcare naturală, fără urmă de împotrivire, cu... divorţul, cu fiul său pe care nu l-a văzut de 20 de ani (?), cu "Rezervaţia", cu străinii care apar şi despre care nu se ştie ce vor să facă în sat, cu lipsa peştelui din baltă, cu lipsa banilor, a vreunui loc de muncă, etc. Este genul meditativ, filozof, contemplator. Nu se grăbeşte niciunde. Citeşte cam tot ce îi cade în mână: istorie, beletristică, în special autori ruşi. Locuieşte în casa părintească la Sfiştofca, un sat de lipoveni odinioară animat dar în care azi mai locuiesc vreo 40-50 de oameni. Se bucură de musafiri pentru schimbul de idei, mai ales. Are în gospodărie o pisică neagră, un căţel şi multe găini care noaptea dorm cocoţate în copacul ce umbreşte vara masa de poveşti.

Parcă toţi turiştii, jurnaliştii, ongiştii sunt sortiţi să ajungă în curtea lui. A fost unul din protagoniştii unui video reportaj făcut de TVR. A găzduit austrieci care mai apoi şi-au cumpărat teren în sat şi au organizat o primă tabără de creaţie pentru studenţi la arte. Este secretarul Comunităţii Ruşilor Lipoveni - filiala Sfiştofca, şi organizatorul competiţiei anuale de şah - Cupa la Şah Pescăruşul Alb, singurul eveniment anual de producţie locală. A fost plecat timp de 7 ani peste mări şi ţări; ca marinar, a ajuns în Turcia, Siria, Liban, Egipt, Israel, Ucraina, Grecia, Macedonia, Muntenegru. A lucrat în construcţii în Serbia, a învăţat sârbeşte. Este acum reprezentantul comunităţii din Sfiştofca, în calitate de consilier al primăriei comunei. A participat la cursuri de antreprenoriat organizate de Salvaţi Delta, a câştigat un premiu din care îşi tot primeneşte cea de-a doua casă din capătul satului, cu gândul că într-o zi va fi numai bună pentru turişti. Face parte dintr-un circuit perfect funcţional - şi singurul disponibil de altfel -, al trocului, obţine vin de la femeile din sat, în schimbul câtorva peşti care îi sar, în zilele bune, în plasă. Jinduieşte la clipa în care barca de fier din mijlocul grădinii sale va fi vopsită şi îi va putea ataşa un motor, ca să fie mai mobil în baltă. Face fotografii cu cele două aparate ale sale. Are ochi şi minte de documentarist. Solidarizează, într-un fel, cu străinii care îi invadează spaţiul, punându-le la dispoziţie toate resursele de care dispune. Este un explorator el însuşi, acolo, în satul lui singuratic. Uneori este suspicios, plasând pe tăcute întrebarea: oare ce vor oamenii ăştia? Nu o auzi dar o simţi, prin urmare începi să explici. Cea mai mare suspiciune o are, oricum, faţă de planurile generale care privesc Delta. Este destul de pesimist în privinţa viitorului ei, în sensul că bănuieşte că oamenii nu sunt de dorit aici, şi de altfel, n-ai să poţi face nimic, Delta te înghite... Cât despre Sfiştofca, satul lui, Vasile este cumva conştient că... trebuie să se transforme: nu mai este şi nici nu va mai fi satul care a fost, oamenii au dispărut şi dispar în continuare treptat, magazinul e şi el închis de acum, biserica a devenit o mănăstire unde nici călugării nu stau, şi atunci, singura alternativă rămasă este să solidarizeze cu nou-veniţii care au puterea să peticească imensele goluri rămase în sat prin propria lor fascinaţie faţă de acestea.

Lui Vasile nu-i scapă însă micile vulnerabilităţi ale străinilor şi nu ratează ocazia să zeflemisească prin ironii inteligente, revelatoare. De exemplu, mă întreba dacă văd porumb de o parte şi de alta a Dunării, referindu-se la întinderile de stuf din jur. A fost destul de confuz să caut porumbul în stuf!... Ne amuzam ulterior împreună pe seama turistului pe care-l auzise într-o zi Vasile pe vapor, descriind cuiva la telefon că vede porumb la dreapta, porumb la stânga...

Ca să revin la latura spirituală a lipovenilor, redau o altă discuţie cu Vasile, avută cu prilejul unei înmormântări în sat. Îmi povestea o amintire de când era mic copil; îi murise bunelul. Nu înţelegea nimic, zicea, din ce se întâmpla: de ce oamenii alergau de colo colo, de ce unele femei boceau şi aşa mai departe. Nedumerit, a luat-o deoparte pe mama lui şi a întrebat-o ce trebuie să facă [él]. Tu să te bucuri de viaţă, încă nu este rândul tău. Iar eu am întrebat nişte doamne - lipovence vesele şi (în)cântătoare - cum se face că lipovenii sunt şi habotnici şi extrem de petrecăreţi în acelaşi timp. Cum se împacă astea două?

... Păi Dumnezeu nu permite să fii supărat. Nu îţi este îngăduit să mori trist. Iar moartea poate veni oricând, deci după ce te-ai rugat, trebuie să te bucuri. Orice se întâmplă trebuie să ai zâmbetul pe buze.

Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer