Un spectacol de şi cu Florin Piersic Jr. multiplicat de 13 ori sună ofertant. One-man show-ul Freak Show a fost adus la Londra, pe scena Leicester Square Theatre, în 25 ianuarie 2015, de programul Poveşti spuse-n româneşte înfiinţat şi coordonat cu multă tenacitate şi pasiune de Claudia Cîrlig. Juniorul a preluat ştafeta seniorului, după ce ultimul spectacol prezentat diasporei române din capitala Marii Britanii a avut loc în septembrie 2014 şi l-a adus pe scenă pe îndrăgitul actor Florin Piersic. Freak Show a fost, însă, un cu totul alt tip de experienţă. Piersic Jr. şi-a lucrat cu migală fiecare personaj, alternând rolurile cu o dexteritate de iluzionist. A scris dedicaţii pe cele două cărţi publicate - Opere cumplite, vol. 1 şi Romantic Porno -, a făcut poze cu publicul, a vizitat un pub din Soho şi a acordat unul dintre rarele sale interviuri. În care nu s-a ascuns, nu s-a eschivat şi nu a răspuns expeditiv. De fapt, sinceritatea generală şi onestitatea cu care vorbeşte despre propria activitate, fără să se menajeze, m-a făcut să cred că am în faţă un etern debutant talentat, care îşi măsoară acţiunile în reacţiile publicului, le dă curs conform propriilor dorinţe şi o face cu cea mai mare plăcere. Piersic Jr. se joacă, explorează, dă frâu liber curiozităţii şi se comportă atât de normal încât pare aproape anormal. Şi prin asta se face iubit.
Andrei Vornicu: Iată că, la aproape o jumătate de an după ce a performat Florin Piersic senior la Londra, ai venit la rândul tău la Londra, pe aceeaşi scenă, la Leceister Square Theatre, cu propriul tău spectacol. Cum simţi filiaţia asta şi legătura între cele două evenimente?
Florin Piersic Jr.: La nivel sentimental e o provocare şi o bucurie să fiu pe aceeaşi scenă. Oricum a fost foarte special sentimentul, pur şi simplu că am jucat la Londra pentru un public format exclusiv din români. Au fost şi câţiva englezi, mai auzeam şoapte ici-colo, când traducea cineva unui prieten. Eu n-am mai fost la Londra de 22 de ani. Am aici nişte amintiri importante pentru că am lucrat cu Simon McBurney de care am tot vorbit în unele momente. Am spus că el a fost pentru mine un mentor. Cu destulă întârziere, pentru că atunci când l-am cunoscut eram foarte cu capul în nori, dar, mai târziu, fiecare cuvânt al lui a avut ecou corect în mintea mea, el, la ora aia, acum 22 ani, având trupa lui de teatru în cadrul căreia era actor şi regizor. Mie mi-a deschis un drum. Londra, datorită lui Simon McBurney, înseamnă foarte mult pentru mine. În seara asta, singura dorinţă era să nu dezamăgesc publicul, mai ales că era format din români. Nu-mi dau seama nici acum care a fost sentimentul cu care a plecat de aici, dar cred că nu m-am făcut de râs. Pentru mine a fost un spectacol destul de bun, cu suişuri şi coborâşuri, fiindcă nu pot spune că am funcţionat 100% aşa cum mi-aş fi dorit, dar publicul m-a ajutat mult, mi-a dat multă căldură şi energie şi ştiu sigur că spectacolul a avut părţi bune. Cred că e OK.
A.V.: Spune-mi câteva cuvinte despre geneza spectacolului: când ţi-a venit ideea, în cât timp l-ai conceput, cât l-ai lucrat.
F.P.Jr: L-am scris în timp, începând cu 2006-2007. Am scris iniţial nişte povestiri scurte. Unele erau construite ca nişte monoloage. Le spuneam poveşti la ora aia, deşi erau clar nişte monoloage. Le-am adunat într-o carte la un moment dat, la propunerea editurii Humanitas. Istoria e simplă: la Humanitas lucra Vlad Zografi. El citea nişte pastile pe care le scriam eu în 24-Fun, o revistă gratuită de cultură urbană, era cumva cool să fii în revista aia, şi ei mi-au dat ocazia asta. În revista respectivă scriam la două săptămâni şi apărea o poveste mai bună, una mai proastă. A fost un fel de antrenament pentru mine: aveam un deadline, era puţin ca în jurnalistică, dar aveam multă libertate în alegerea temei. O chestie care a rămas valabilă şi astăzi. Îmi doresc foarte mult ca cineva, dacă ia o revistă din 2007-2008, 24-Fun sau Unica din 2014, povestea pe care o citeşte, cea semnată de mine, să fie valabilă şi în ziua aia. Nu vreau să mă agăţ de un eveniment care fixează în timp. Dacă tu găseşti revista în sala de aşteptare de la dentist, o răsfoieşti şi găseşti o povestire care e valabilă şi acuma, sunt încântat. Două chestii publicate în 24-Fun, cine mai ştie când, se regăsesc şi în Freak Show. Vlad Zografi a citit câteva poveşti publicate în 24-Fun, i-au plăcut, m-a contactat şi mi-a propus să facem o carte. Am fost foarte mirat, apoi, bineînţeles, entuziasmat. Am scos de la sertar multe lucruri pe care nu le publicasem, sau le publicasem în nişte reviste care s-au stins între timp, şi le-am adunat în Opere cumplite.
După ce a apărut în 2009, am auzit că există studenţi care folosesc materiale din cartea asta şi se duc să joace un spectacol într-un bar, poate un spectacol mai experimental, uneori un spectacol însemna jumate de oră în care încăpeau patru monoloage. Multe dintre materiale nu mi s-au părut bine alese pentru un spectacol de teatru. Apoi m-am gândit să fac eu însumi un show pe materialul meu. Am vrut să fac cu doi actori. Nu mă simţeam în stare s-o fac singur, după Sex, Drugs, Rock & Roll. Până la urmă, am rămas singur pentru că aşa a fost, oamenii s-au temut, am citit cu doi actori care s-au speriat cumva de proiect şi am învăţat textul în vara lui 2013. Am fost plecat o lună cu prietena mea, care a avut mare răbdare, a stat cu mine, m-a ascultat. Iniţial trebuie să înveţi textul, apoi apar foarte multe lucruri care se schimbă după premieră. Mă rog, până la premieră a fost un drum, premiera s-a întâmplat pe 7 decembrie 2013, iar în 2014 am trecut printr-o şcoală serioasă. Învăţ la fiecare spectacol, iar şcoala de care vorbesc s-a întâmplat în turnee. Am fost prin ţară şi am constatat că fiecare public, fiecare loc e altfel, sunt reacţii la care nu mă aştept niciodată, nu pot să fixez totul 100%, şi asta e foarte bine. Spectacolul cred că va evolua pentru că sunt liber oricând să scot un monolog şi să îl înlocuiesc cu altul. Deja s-a întâmplat: două monoloage au sărit din schemă şi au fost înlocuite cu altele. Au rămas tot 13 personaje. Sunt unele care sunt bine cimentate pe poziţie şi sunt altele pe care nu le văd neapărat imperfecte, dar pot să-mi iau libertatea să mai schimb pentru surpriza spectatorului care vine să vadă poate pentru a treia oară spectacolul. Sunt oameni care îl văd în repetate rânduri şi nu se plictisesc. E adevărat, pe undeva, că el trăieşte foarte bine la Godot Cafe-Teatru. Nu pot pune o amprentă clară şi să spun că publicul de la Godot e ăsta, că arată aşa. Depinde de seară, de momentul zilei. Ei au spectacole uneori de la 7, alteori de la 10 seara. Eu am învăţat să iau spectacole de la 7. Prefer să joc mai rar şi să ştiu că e o zi mai puţin agitată, cu un public puţin mai liniştit. Ştii, nu vreau să fie confundat spectacolul ăsta cu un stand-up comedy şi încerc să mi le aşez în timp fiindcă ţin la spectacol, îmi dau seama cât contează fiecare detaliu. E important până şi momentul zilei şi ziua din săptămâna când îl joc pentru ca să pot să fac eu faţă şi să fie în regulă. Şi mi-a dat nişte satisfacţii nebănuite. De-asta spun că au fost momente care mi-au ieşit mai bine decât în seara asta. Dar învăţ permanent şi chiar mi-aş dori să-l mai pot juca un an sau doi. Rămâne de văzut dacă se va întâmpla.
A.V.: Pentru generaţiile ceva mai noi cred că ar fi bine să fixăm ce a însemnat în momentul apariţiei spectacolul Sex, Drugs, Rock & Roll, un spectacol care a însemnat foarte mult în cariera ta şi despre care nu ştiu mare lucru. Poţi să le dai câteva indicii?
F.P.Jr: Culmea, e de găsit fiindcă cineva l-a pus pe youtube. Nu tot spectacolul, dar dacă baţi Piersic Jr Sex o să găseşti o mare parte din monoloagele din Sex, Drugs, Rock & Roll. Evident, fiind teatru filmat, n-are aceeaşi putere, dar important e că poate fi văzut. Iniţial m-am enervat, dar dup-aia mi-am dat seama că cine a făcut chestia asta, la ora aia mi-a făcut un serviciu fiindcă sunt oameni care n-au văzut spectacolul şi pot să vadă ceva din el. Fireşte că fiecare înţelege ce vrea. Spectacolul avea un limbaj violent şi m-am mirat că a spart în felul ăsta la critică şi era un spectacol-manifest, dar cu toate astea reprezintă o sursă de inspiraţie şi pentru Freak Show. Bineînţeles, e altceva. Ai văzut Tom şi Jerry şi, la fel, bănuiesc că facem un fel de one-man show acolo. Mă atrage foarte mult zona asta în care un actor se schimbă la vedere şi devine altcineva şi altcineva. Cred foarte tare că poate fi fascinant pentru spectatori. Mi-aş dori să văd asta, am văzut-o de prea puţine ori. Am văzut-o la Bănescu (Laurenţiu, n.r.). Nu întâmplător mi-am dorit să joace în Tom şi Jerry. Am mai spus-o de multe ori, dar ţi-o zic şi ţie, să se-audă: consider că Bănescu e unul dintre cei mai talentaţi actori la ora asta, şi nu doar din generaţia lui. Monoloagele vecinului este un material scris de el pentru el, şi îl joacă, foarte rar, dar a devenit un fel de delicatesă pentru cei care îl prind. Când ştiu că joacă, dau share pe facebook şi îl recomand cu multă căldură fiindcă se întâmplă rar. E ca şi când ai mânca toată ziua hamburgher şi, la un moment dat, cineva îţi pune-n faţă icre negre şi şampanie. Ceva cu totul special. Şi, culmea, eu l-am văzut pentru prima oară pe Bănescu în spectacolul ăsta într-un bar sub pământ, nu erau mai mult de 20 de oameni în public, şi spectacolul a fost extraordinar. El, singur, cu o lampă. Mega-minimalist şi absolut formidabil. Sunt chiar fascinat de zona asta şi cred că e mult de învăţat. Pe de altă parte, joc în Vestul singuratic, la Teatrul Nottara, şi trăiesc o altă experienţă neaşteptată. O dată că lucrez cu Cristi Juncu, dar Vestul singuratic îmi dă ocazia să mă întâlnesc cu nişte oameni cu care voiam de foarte mult timp să lucrez, Vlad Zamfirescu, Andi Vasluianu şi Ioana Calotă. Culmea, să joc în regia altcuiva, după 15 ani. 15 ani au trecut de când n-am jucat teatru în regia altcuiva. Juncu a fost foarte speriat şi mi-a zis că am auzit că tu renunţi, că nu ştiu ce. I-am spus că eu renunţ după două zile, eu nu-mi bat joc de timpul nimănui. Dacă renunţ, renunţ după două zile fiindcă poate să-mi placă textul, dar să-mi dau seama că nu pot să mă leg cu partenerii. Sunt îndeajuns de... bătrân (râde sănătos) ca să-mi dau seama repede şi să nu stau să-mi bat joc de timpul cuiva. Lucrurile s-au legat bine şi cred e un spectacolul care merită văzut. E mai mult decât o comedie spumoasă. Atinge o adâncime nebănuită. Nu e un spectacol de turneu, are un decor destul de greu, dar, dacă mergi în Bucureşti, planifică-ţi drumul când se joacă la Nottara. Merită să-l vezi. E un lucru nou în viaţa mea profesională şi de trecut la CV.
A.V.: Cu ocazia venirii tare la Londra, pe 28 ianuarie 2015 îţi vei prezenta lungmetrajul Killing Time. Ai emoţii? Vei avea parte şi de un public străin, deci expunerea ta va fi cu atât mai mare.
F.P.Jr: Nu, nu am. A ieşit DVD-ul în Germania şi cineva a dat bani mulţi ca să-l dubleze, aşa cum fac ei. A fost şi în cinema. Nu e un film comod, dar cred că e un film care te ţine datorită acelui personaj principal, Cristian Ioan Gutău. E o figură specială, un om care nu e actor şi face ceva ce nici un actor n-ar fi putut să facă. Cel puţin aşa consider eu. Practic, am scris scenariul pentru el şi am mişcat proiectul pentru el.
A.V.: În momentul în care scrii un text pentru tine sau alegi unul, ce cauţi în primul rând la el? Ai vorbit într-un interviu precedent că eşti mereu în căutarea unui sâmbure amar într-un cadru comic.
F.P.Jr: Exact. În Freak Show există momente neaşteptate de râsu'-plânsu', de nu ştii ce să faci. Sunt momente absurde în vieţile noastre care merită aduse pe scenă pentru că uneori Doamne-Doamne e atât de ironic încât...
A.V.: Ne descoperim propriile reacţii abia atunci când se produc.
F.P.Jr: Da, da, e ceva greu de explicat. E incredibil fiindcă am avut reacţii de la spectatori care mi-au zis, şi la Vestul singuratic, şi la Freak Show, că îi bufnea râsul şi le ţâşneau lacrimile din ochi în acelaşi timp. Asta e bine. Cred că e un sentiment pe care mi-l doresc la teatru, la spectatori, şi cred de fapt că ăia sunt oamenii pe care îi caut în public, oamenii care îşi dau voie, au disponibilitatea de a râde şi de a îngheţa concomitent.
Foto: Cristian Alexa