23.06.2004
Adela Greceanu
Înţelegerea drept în inimă
Editura Paralela 45, 2004




  Citiţi o cronică a acestei cărţi.


*****


ALBEDO
(fragment)



Pasărea zboară într-o pasăre mare,
peştele înoată într-un peşte imens.

În lume, lucrurile se ascund în însuşirile lor,
ca în semne sau în cuvinte.
Se ascund dezvăluindu-se în parte.
Există însă o limbă care nu ascunde.
Seamănă mult cu o muzică.

Dacă eşti pasăre sau peşte,
trebuie să te caţeri pe o frânghie
la pasărea sau peştele care te conţine,
cu aceleaşi însuşiri, însă mult mai mari.
Sau să te cobori, pe aceeaşi frânghie,
la pasărea sau peştele dinăuntrul tău,
cu aceleaşi însuşiri, însă mult mai mici.
Pe drum vei creşte sau te vei micşora
pe măsura celui care te aşteaptă.
Atunci, pe drum, vei cunoaşte muzica,
limba care nu ascunde.

Iar eu nu mai stau la rădăcina flăcării,
am intrat.


Punctul din fruntea mea priveşte punctul din fruntea lui.

Dungile de lumină dintre noi nu pot fi rupte. Se aşează păsările pe ele ca pe firele de telegraf. Orice ar apăsa pe ele, oricât de greu, o să-l simţim la fel de uşor ca pe o pasăre care s-a aşezat o clipă să se odihnească.

Am închis ochii şi am văzut două sfere de foc legându-se în prezenţa unei a treia sfere, de aceeaşi culoare, intensitate şi mărime. Sfera din stânga era a mea.
Am închis ochii din nou şi am văzut case lipite între ele. Ca un fagure din altă lume. Totul contează aici. Nu există spaţiu fără miez de casă. Este Frumoasa Cetate. "Vreau să mă bucur de fiecare clipă", spune. Fiecare clipă a fost grea de noi. Ca o recoltă în care nici un fruct nu are cusur, nu trebuie dat la o parte. Timpul s-a umplut cu spaţiu.
A treia oară am închis ochii în după-amiaza aceea şi am văzut un râu limpede, limpede, în care, aşa cum plutesc peştii din aceeaşi familie în bancuri, pluteau, aproape de suprafaţa apei, oameni. Oameni intacţi.

De ziua mea am cumpărat de la o fată, pe stradă, o poezie. Apoi am trecut pe lângă o şcoală de unde se auzeau copii cântând. M-am oprit să ascult. Cântau "Mulţi ani trăiască!"

Am urcat împreună o scară îngustă, într-o grădină. Eu înainte. Am ridicat braţele şi mi-am desfăcut aripile veşmântului. "Ce frumos urci!"

Mă umplu de parfum auriu gros. Lumină cleioasă mi se scurge pe la colţurile gurii. Lumina mă lucrează, mă ţese în mii de fire subţiri. Fremăt ca frunzişul prin care trece soarele. Parcă am raze.

Ochii lui sunt albaştri ca un cer care reflectă un pământ.
În prima seară mi-a oferit o pastilă de gumă de mestecat: "Vrei să cinezi cu mine?"

Ce fac eu până se întoarce? Stavros, un înţelept, spunea: "Ce face un om în timp de război? 1. Îşi face curat în casă. 2. Îi citeşte pe clasici. 3. Îi duce la film pe copiii vecinului mai sărac."
Mi-am făcut curat în mansardă. În camera în care scriu, lumânarea e roşie, poezia e roşie şi muzica e roşie.
Am dat bani muzicanţilor din metrou şi unor copii frumoşi.

E straniu ce simt când mă întâlnesc cu prietenii. El face cât toţi la un loc. Mi-e teamă de asta. Ei vor să-l înlocuiască.

Am putea trăi împreună printre oameni, fără să ne amestecăm.

El spune: "Nu mai pot sta acolo. E un compromis viaţa acolo." "Iar tu vrei totul." "Da." "Eu scriu tot."
Să nu te abţii de la mine.

Îmi plac dimineţile. Spune: "Dimineţile sunt tari."

Întâlnirile cu prietenii sunt ireale. Când am plecat de la o terasă, ne-a salutat un şofer. Ne-a văzut aripile. Ei mă ajută să-mi păstrez bucuria? Sau bucuria mea ajunge şi la ei, ca la unii ce pot primi? Am senzaţia că şi ei fac parte din ritual – îmi întreţin starea şi mă pre-gătesc pentru tine.

Sângele tău mângâie carnea mea.

Firescul ne-a făcut să ne întâlnim. Mă las cu totul în mâinele firescului. Îmi urmez coincidenţa.

Mă atrage scrisul. Cred că am uitat totul despre facerea literaturii. Şi scriu tot. Să scrii cu ochii închişi. Ochii trupului sunt miopi. Nu văd decât dacă le pui înainte. Să scrii cu ochii închişi în murmurul continuu al sângelui. Scrierea de tot e tare, asemeni dimineţilor.

Câte iubiri sunt în noi când iubim! Şi cum trebuie să o punem pe fiecare la locul ei...

De multe ori îmi găsesc răspunsurile unde şi când mă aştept mai puţin. M-am uitat în trecere în vitrina unei librării şi am citit titlul Fortresses of Faith.

Am privit cerul şi am surprins o ploaie de câteva secunde.

Să nu mă ratezi! Să nu te abţii de la mine!

Mă tot întrebam când se întoarce şi ochii mi s-au oprit pe trei litere dintr-un text: R P D. Aşa a venit.
Spune că nu am nevoie de calciu de trei ori pe zi, am nevoie să fiu fericită.

Să ai răbdare fără să aştepţi. Să ai acel fel de răbdare cu bătaie lungă şi vei constata că răbdarea ta s-a schimbat la faţă.

Mi-e frică de când m-am născut. Frica mă ţine captivă, mă ascunde după fustele ei. Înainte stăteam de bună voie în confortul pe care mi-l oferea. Mi-e frică de oameni, de apă, de unele vieţuitoare... Dacă reuşesc să-mi înving toate fricile cunoscute, apare una nouă. Trebuie s-o înving chiar pe ea: frica mea feminină, care se pricepe să mă ademenească, mă cunoaşte atât de bine. N-o mai vreau. Dau cu ea de pământ. O fac praf. Ca să fiu liberă.
Eu am ales viaţa.

După ce am scris despre frică, am ieşit la fereastră şi am auzit o fată strigând: "Şi nu te mai băga în treburile mele!"

L-am simţit că îmi este bărbat.
Iar eu, Christa, potirul cu preaplin.

0 comentarii

Publicitate

Sus