Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Fragmente şi cronici ale cărţilor pe hîrtie  Sageata  Semnal editorial

Zi după zi


David Levithan, traducere de Lidia Grădinaru

18.02.2015
Editura Trei
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
David Levithan
Zi după zi
Editura Trei, 2014

Traducere din engleză de Lidia Grădinaru



Intro

David Levithan (n. 1972) este un autor prolific şi editor de literatură pentru adolescenţi. Prima sa carte, Boy Meets Boy, a apărut în 2003 şi a fost urmată de numeroase romane şi volume de povestiri. A scris, împreună cu John Green, Will Grayson, Will Grayson, un roman care, încă de la apariţie, a fost declarat un bestseller New York Times. Într-un interviu, David Levithan declară că "a fi editor îi place la fel de mult ca a fi scriitor".
*
Zi după zi un alt trup.
Zi după zi o altă viaţă.
Zi după zi îndrăgostit de aceeaşi fată
.

Un adolescent care-şi spune, simplu, A, se trezeşte în fiecare dimineaţă într-un alt trup, trăind o altă viaţă. Niciodată nu e prevenit în legătură cu locul unde se va afla sau persoana în trupul căreia va fi. A s-a împăcat cu situaţia lui şi chiar şi-a stabilit câteva reguli "de supravieţuire": Niciodată să nu se ataşeze prea tare. Să evite să fie remarcat. Să nu se implice.

Totul până într-o zi când se trezeşte în corpul lui Justin şi o cunoaşte pe iubita acestuia, Rhiannon. Regulile sale stricte nu se mai aplică. Pentru că, în sfârşit, a găsit pe cineva alături de care vrea să rămână pentru totdeauna, zi după zi.

O poveste fascinantă, ce lansează o provocare: putem iubi cu adevărat pe cineva menit să ia altă înfăţişare în fiecare zi?

"În Zi după zi, scriu din punctul de vedere al unui personaj care nu e nici bărbat, nici femeie. Care nu aparţine niciunei rase, niciunei religii. A a crescut fără prieteni, fără familie. A este doar un suflet." (David Levithan)

"Asta face iubirea: te face să vrei să rescrii lumea. Te face să vrei să alegi personaje, să construieşti scenariul, să conduci intriga. Persoana pe care o iubeşti stă în faţa ta, iar tu vrei să faci tot ce-ţi stă în puteri ca iubirea să fie posibilă, să fie la nesfârşit posibilă. Iar când sunteţi doar voi doi, singuri într-o cameră, poţi să pretinzi că aşa este, că aşa va fi."

"Mister, romantism, personaje cool şi o idee trăsnet!" (The Guardian)

"Când prima dragoste se sfârşeşte, cei mai mulţi oameni ştiu că vor veni şi altele. N-au terminat cu iubirea. Iubirea nu a terminat cu ei. Nu va fi niciodată la fel ca prima, dar va fi mai bună în diferite feluri. Eu nu am o astfel de consolare. De asta mă agăţ din răsputeri. De asta e atât de greu."

Ziua 5994

Mă trezesc.

Imediat trebuie să-mi dau seama cine sunt. Nu e vorba doar de corp - de a deschide ochii şi a descoperi dacă pielea de pe braţ este oacheşă sau deschisă la culoare, dacă părul meu e lung sau scurt, dacă sunt gras sau slab, băiat sau fată, dacă am cicatrici sau nu. Corpul este cel mai uşor lucru cu care te adaptezi, dacă eşti obişnuit să te trezeşti în fiecare dimineaţă în unul nou. Ceea ce poate fi greu de înţeles este viaţa, contextul în care se află corpul.

În fiecare zi sunt altcineva. Sunt eu însumi - ştiu că sunt eu însumi - dar sunt şi altcineva.

Întotdeauna a fost aşa.

Informaţia există. Mă trezesc, deschid ochii, înţeleg că e o nouă dimineaţă, un loc nou. Intervine prompt biografia, un dar de bun venit de la partea ne-eu a minţii. Astăzi sunt Justin. Cumva ştiu asta - mă cheamă Justin - şi, în acelaşi timp, ştiu că în realitate nu sunt Justin, că doar îi împrumut viaţa pentru o zi. Mă uit în jur şi ştiu că asta e camera lui. Asta e casa lui. Ceasul va suna în şapte minute.

N-am fost niciodată aceeaşi persoană de două ori, dar sigur am mai fost genul ăsta de persoană. Haine peste tot. Mult mai multe jocuri video decât cărţi. Doarme în boxeri. După gustul din gură, e fumător. Dar nu atât de înrăit, încât să aibă nevoie de o ţigară de îndată ce se trezeşte.
- Bună dimineaţa, Justin, spun.

O fac ca să-i verific glasul. E coborât. Glasul din capul meu e întotdeauna altfel.

Justin nu are grijă de el. Îl mănâncă scalpul. Ochii lui nu vor să se deschidă. N-a prea dormit.

Ştiu deja că nu o să-mi placă ziua de azi.

E greu să fii în corpul cuiva care nu-ţi place, pentru că trebuie totuşi să-l respecţi. În trecut am pus în pericol oameni şi am constatat că, de fiecare dată când am făcut o boroboaţă, fapta mea m-a bântuit. Aşa că încerc să fiu prudent.

Din ce pot să spun, fiecare persoană în care sălăşluiesc e de aceeaşi vârstă cu mine. Nu sar de la şaisprezece ani la şaizeci de ani. Nu ştiu cum funcţionează asta. Sau de ce. Am încetat de mult să încerc să-mi dau seama. Niciodată n-am să-mi dau seama, la fel cum o persoană normală nu-şi dă seama de existenţa ei. După o vreme, trebuie să te împaci cu faptul că pur şi simplu eşti. N-ai cum să ştii de ce. Poţi să ai teorii, dar nu va exista niciodată dovada.

Am acces la fapte, nu la sentimente. Ştiu că asta e camera lui Justin, dar n-am idee dacă lui îi place sau nu. Vrea să-şi omoare părinţii din camera de alături? Sau ar fi pierdut dacă mama lui n-ar intra să se asigure că s-a trezit? E imposibil de spus. E ca şi cum acea parte din mine ar înlocui aceeaşi parte a persoanei în care mă aflu.

Şi deşi mă bucur că gândesc ca mine, un indiciu din când în când despre cum gândeşte cealaltă persoană mi-ar fi de ajutor. Toţi ascundem mistere, mai ales când suntem văzuţi din interior.

Sună ceasul. Întind mâna după o cămaşă şi nişte jeanşi, dar ceva îmi spune că e aceeaşi cămaşă pe care a purtat-o ieri. Aleg altă cămaşă. Iau hainele în baie, fac un duş şi mă îmbrac. Părinţii lui sunt acum în bucătărie. Ei habar n-au că ceva s-a schimbat.

Şaisprezece ani înseamnă multă experienţă. De obicei nu fac greşeli. Nu mai fac.

I-am citit uşor pe părinţii lui: Justin nu prea vorbeşte cu ei dimineaţa, aşa că nu trebuie să mă chinui să vorbesc cu ei. M-am obişnuit să sesizez aşteptările altora sau lipsa lor. Înfulec nişte cereale, las bolul în chiuvetă fără să-l spăl, înşfac cheile lui Justin şi plec.

Ieri am fost o fată dintr-un oraş despre care bănuiesc că e la două ore depărtare. Alaltăieri am fost un băiat dintr-un oraş aflat la o distanţă de trei ore de primul. Încep deja să uit detaliile cu privire la ei. Trebuie s-o fac, altfel nu-mi voi mai aminti niciodată cine sunt de fapt.

Justin ascultă muzică zgomotoasă şi insuportabilă la un post de radio la care DJ zgomotoşi şi insuportabili fac glume zgomotoase şi insuportabile ca să treacă mai repede dimineaţa. Asta e tot ce trebuie să ştiu despre Justin, zău. Îi accesez memoria ca să aflu drumul spre şcoală, ce loc de parcare să ocup, la care dulap să mă duc. Combinaţia. Numele oamenilor de pe culoar pe care îi cunosc.

Uneori nu pot să duc la capăt aceste activităţi. Nu mă pot hotărî să mă duc la şcoală, să fac slalom printre obligaţiile zilei. Spun că sunt bolnav, stau acasă şi citesc câteva cărţi. Dar chiar şi lucrul ăsta devine obositor după un timp şi mă pomenesc dispus să înfrunt provocarea unei şcoli noi, a unor prieteni noi. A unei zile noi.

În timp ce scot din dulap cărţile lui Justin, simt că cineva se învârte prin preajmă. Mă întorc şi văd chipul unei fete pe care sentimentele se pot citi limpede - e şovăielnică şi în aşteptare, emoţionată şi topită de iubire. Nu e nevoie să-l accesez pe Justin ca să ştiu că asta e iubita lui. Nimeni altcineva n-ar fi avut reacţia asta faţă de el, n-ar fi fost atât de nesigură în prezenţa lui. E drăguţă, dar nu vede asta. Se ascunde în spatele părului, fericită şi totodată nefericită să mă vadă.

O cheamă Rhiannon. Şi, preţ de o clipă - o fracţiune de secundă - mă gândesc că, da, numele ăsta i se potriveşte. Nu ştiu de ce. Nu o cunosc. Dar e potrivit.

Ăsta nu este gândul lui Justin. E al meu. Încerc să-l ignor. Nu sunt persoana cu care vrea ea să vorbească.
- Bună, spun, exagerat de nonşalant.
- Bună, murmură ea.

Se uită în podea, la Converşii pe care a desenat cu cerneală oraşe, clădiri în jurul tălpilor. Ceva s-a întâmplat între ea şi Justin şi nu ştiu ce anume. Probabil e ceva de care Justin nici măcar nu şi-a dat seama la vremea respectivă.
- Eşti bine? o întreb.

Văd mirarea de pe chipul ei, chiar dacă încearcă să o ascundă. Nu e o întrebare pe care o pune în mod normal Justin.

Iar treaba ciudată este că vreau să cunosc răspunsul. Faptul că lui nu i-ar păsa mă face şi mai mult să vreau să-l cunosc.
- Sigur, spune ea, deloc sigură.

Mi-e greu să mă uit la ea. Ştiu din experienţă că în fiecare fată care stă pe margine se află un adevăr central. Şi-l ascunde, dar în acelaşi timp vrea ca eu să-l văd. Adică, vrea ca Justin să-l vadă. Şi e acolo, doar că inaccesibil. Un sunet care aşteaptă să fie cuvânt.

E atât de pierdută în tristeţea ei, încât habar n-are cât e de evident. Cred că o înţeleg - o clipă, îmi îngădui să o înţeleg - dar apoi, dinăuntrul acestei tristeţi, ea mă surprinde cu o străfulgerare de hotărâre. De bravură, chiar.

Luându-şi privirea din podea şi uitându-se în ochii mei, întreabă:
- Eşti supărat pe mine?

Nu-mi vine în minte niciun motiv pentru care aş putea fi supărat pe ea. Mai curând sunt supărat pe Justin că o face să se simtă atât de neimportantă. O spune limbajul corpului ei. Când este în preajma lui, se simte neînsemnată.
- Nu, spun, nu sunt deloc supărat pe tine.

Îi spun ce vrea să audă, dar nu are încredere în vorbele mele. Rostesc cuvintele potrivite, dar ea bănuieşte că sunt gogoşi.

Asta nu e problema mea; ştiu asta. Mă aflu aici pentru o zi. Nu pot să rezolv problemele sentimentale ale nimănui. Nu trebuie să schimb viaţa nimănui.

Mă întorc cu spatele, scot cărţile, încui dulapul. Ea rămâne pe loc, paralizată de singurătatea profundă, disperată a unei relaţii cu probleme.
- Tot mai vrei să luăm azi masa de prânz? mă întreabă.

Uşor ar fi să spun nu. Fac deseori asta: simt că viaţa celeilalte persoane mă atrage în ea şi fug în direcţia opusă.

Însă ea are ceva - oraşele de pe încălţările ei, străfulgerarea de bravură, tristeţea inutilă - care mă face să vreau să ştiu care va fi cuvântul atunci când va înceta să mai fie sunet. Am petrecut ani întregi întâlnind oameni fără ca măcar să-i cunosc, iar în dimineaţa asta, cu această fată, simt o vagă dorinţă să ştiu. Şi, într-un moment de slăbiciune sau, dimpotrivă, de curaj din partea mea, mă hotărăsc să-mi împlinesc dorinţa. Mă hotărăsc să aflu mai multe.
- Absolut! spun. Ar fi grozav să luăm prânzul.

O citesc din nou: am vorbit cu prea mult entuziasm. Justin nu e niciodată entuziasmat.
- Ar fi straşnic, adaug.

Se simte uşurată. Sau, cel puţin, atât de uşurată cât îşi permite să fie, ceea ce este o formă foarte prudentă de uşurare. În urma accesării ştiu că ea şi Justin sunt împreună de peste un an. Mai mult de atât nu pot afla. Justin nu ţine minte data exactă.

Ea mă ia de mână. Mă surprinde cât de plăcută este senzaţia.
- Mă bucur că nu eşti supărat pe mine, spune. Vreau ca totul să fie bine.

Dau din cap. Dacă există un lucru pe care l-am învăţat, acesta e următorul: toţi vrem ca totul să fie bine. Nici măcar nu ne dorim să fie fantastic sau splendid sau nemaipomenit. Ne mulţumim să acceptăm să fie bine, fiindcă în majoritatea timpului bine este de ajuns.

Sună de intrare la ore.
- Ne vedem mai târziu, spun.

O promisiune extrem de banală. Dar pentru Rhiannon, ea înseamnă enorm.

La început, mi-a fost foarte greu să parcurg fiecare zi fără să-mi fac relaţii de durată, fără să las în urmă vieţi schimbate. Când eram mai tânăr, doream cu înfocare prietenie şi apropiere. Legam prietenii fără să accept că se vor rupe foarte repede şi definitiv. Îmi asumam vieţile; consideram că prietenii lor pot fi prietenii mei, că părinţii lor pot fi părinţii mei. Dar, după o vreme, a trebuit să încetez. Era prea sfâşietor să trăieşti cu atâtea despărţiri.

Sunt un vântură-lume, şi cât se poate de singuratic, dar lucrul ăsta e şi extraordinar de eliberator. Nu mă voi defini niciodată drept altcineva. Nu voi simţi niciodată presiunea celor de-o vârstă cu mine sau povara aşteptărilor părinteşti. Pot să-i socotesc pe toţi ca fiind piese ale unui întreg şi să mă concentrez asupra întregului, nu a pieselor. Am învăţat să observ mult mai bine decât majoritatea oamenilor. Nu sunt orbit de trecut, nici motivat de viitor. Mă concentrez asupra prezentului deoarece aici îmi este destinat să trăiesc.

Învăţ. Uneori mi se predă ceva ce deja mi s-a predat în zeci de alte săli de clasă. Alteori mi se predă ceva complet nou. Trebuie să accesez corpul, să accesez mintea şi să văd ce informaţii s-au reţinut. Iar atunci când o fac, învăţ. Cunoştinţele sunt singurul lucru pe care îl iau cu mine când plec.

Ştiu foarte multe lucruri pe care Justin nu le ştie, pe care nu le va şti niciodată. Stau acolo la ora de matematică, deschid caietul lui şi notez fraze pe care el nu le-a auzit niciodată. Shakespeare, şi Kerouac, şi Dickinson. Mâine sau cândva după mâine, sau niciodată, va vedea aceste cuvinte notate cu scrisul lui şi habar n-o să aibă de unde au venit, sau nici măcar ce anume sunt.

Atât îmi permit să mă amestec.

Restul trebuie făcut ca la carte.

Rhiannon stă cu mine. Intimitatea ei. Licăriri din amintirile lui Justin. Lucruri mărunte precum felul în care îi cade părul, felul în care îşi roade unghiile, hotărârea şi resemnarea din glasul ei. Lucruri luate la întâmplare. O văd dansând cu bunicul lui Justin, fiindcă el a spus că vrea un dans cu o fată drăguţă. O văd acoperindu-şi ochii la un film de groază, uitându-se printre degete, savurându-şi spaima. Acestea sunt amintirile frumoase. La altele nu mă uit.

O văd doar o dată dimineaţa, în trecere pe culoar între prima şi a doua oră. Mă pomenesc că-i zâmbesc când se apropie, iar ea îmi răspunde zâmbind. Cât se poate de simplu. Simplu şi complicat, cum sunt cele mai multe lucruri profunde şi adevărate. Mă pomenesc căutând-o cu privirea după ora a doua, iar apoi din nou după a treia şi a patra. Nici nu mă pot controla. Vreau să o văd. Simplu. Complicat.

La ora la care mergem la masă, sunt epuizat. Corpul lui Justin e obosit de la prea puţin somn, iar eu, în interiorul lui, sunt obosit de la atâta agitaţie şi prea multe gânduri.

O aştept la dulapul lui Justin. Sună o dată. Sună şi a doua oară. Nici urmă de Rhiannon. Poate că trebuia să mă întâlnesc cu ea în altă parte. Poate că Justin a uitat unde se întâlnesc mereu.

În cazul ăsta, e obişnuită cu faptul că Justin uită. Mă găseşte tocmai când sunt pe cale să renunţ. Culoarele sunt aproape pustii. Se apropie mai mult decât înainte.
- Bună, spun.
- Bună, spune ea.

Se uită la mine. Justin e cel care face prima mutare. Justin e cel care ştie rostul lucrurilor. Justin e cel care spune ce vor face.

Asta mă deprimă.

Am mai văzut asta de prea multe ori. Devotamentul neîntemeiat. Acceptarea fricii de a fi cu persoana nepotrivită pentru că nu reuşeşti să faci faţă fricii de a fi singur. Speranţa cu tentă de îndoială, îndoiala cu tentă de speranţă. De fiecare dată când văd aceste sentimente pe chipul altcuiva, mă deprimă. Iar pe chipul lui Rhiannon este ceva care e mai mult decât dezamăgire. Există acolo tandreţe. O tandreţe pe care Justin nu o va aprecia în vecii vecilor. Eu o văd imediat, dar sunt singurul.

Îmi iau toate cărţile şi le pun în dulap. Mă apropii de ea şi îmi las uşor mâna pe braţul ei.

Habar n-am ce fac. Ştiu doar că o fac.
- Să mergem undeva, spun. Unde vrei să mergem?

Acum sunt destul de aproape ca să văd că are ochi albaştri. Acum sunt destul de aproape ca să văd că nimeni nu se apropie niciodată destul ca să vadă ce albaştri sunt ochii ei.
- Nu ştiu, răspunde ea.

O iau de mână.
- Vino, îi spun.

Asta nu mai e neastâmpăr - e nesăbuinţă. La început mergem mână în mână. Apoi alergăm mână în mână. Acea euforie ameţitoare de a ţine pasul cu celălalt, de a trece în viteză prin şcoală, ignorând tot ce nu are legătură cu noi. Râdem, suntem jucăuşi. Lăsăm cărţile ei în dulap şi ieşim din clădire, la aer, aer adevărat, soare şi copaci şi lume mai puţin apăsătoare. Încalc regulile când părăsesc şcoala. Încalc regulile când mă sui în maşina lui Justin. Încalc regulile când răsucesc cheia în contact.
- Unde vrei să mergem? întreb din nou. Spune-mi, sincer, unde vrei să mergem.

La început nu-mi dau seama câte atârnă de răspunsul ei. Dacă va spune Să mergem la mall, mă voi deconecta. Dacă va spune Du-mă la tine acasă, mă voi deconecta. Dacă va spune De fapt, nu vreau să pierd ora a şasea, mă voi deconecta. Şi ar trebui să mă deconectez. N-ar trebui să fac asta.

Dar ea spune:
- Vreau să mergem la ocean. Vreau să mă duci la ocean.

Şi simt cum mă conectez.

Ne ia o oră să ajungem acolo. E sfârşit de septembrie în Maryland. Frunzele n-au început să-şi schimbe culoarea, dar îţi dai seama că se gândesc la asta. Plantele sunt şterse, decolorate. Culoarea e chiar după colţ.

O las pe Rhiannon să pună ce muzică vrea la radio. Asta o miră, dar nu-mi pasă. M-am săturat de muzică zgomotoasă şi insuportabilă, şi simt că şi Rhiannon s-a săturat de ea. Maşina e invadată de sunete plăcute. Urmează un cântec pe care îl ştiu şi cânt şi eu.

Dacă aş putea, aş face un târg cu Dumnezeu...

Acum Rhiannon trece de la mirare la suspiciune. Justin nu cântă niciodată un cântec care se dă la radio.
- Ce te-a apucat? mă întreabă ea.
- Muzica, îi spun.
- Ha!
- Ba nu, zău!

Se uită la mine îndelung. Apoi zâmbeşte.
- În cazul ăsta... spune ea, căutând la radio altă melodie.

În scurtă vreme cântăm cât ne ţine gura. O piesă pop la fel de trainică precum un balon, dar care ne înalţă la fel când o cântăm.

Timpul însuşi parcă se destinde în jurul nostru. Ea nu se mai gândeşte ce neobişnuit e totul. Se lasă în voia valului.

Vreau să-i dăruiesc o zi frumoasă. Doar o zi frumoasă. Am hoinărit atâta vreme fără niciun scop, iar acum că mi-a fost dăruit acest scop efemer... am senzaţia că, într-adevăr, mi-a fost dăruit. Am de oferit o singură zi - aşa că de ce nu poate fi una frumoasă? De ce nu poate fi una împărtăşită? De ce să nu iau muzica momentului şi să văd cât poate să ţină? Regulile se pot şterge. Pot să iau asta. Pot să dăruiesc asta.

După ce piesa se termină, Rhiannon coboară geamul din partea ei şi îşi scoate braţul afară, aducând în maşină o muzică nouă. Cobor toate celelalte geamuri şi accelerez, astfel că vântul preia comanda, ne răvăşeşte părul şi ne dă senzaţia că maşina a dispărut şi noi suntem viteza. Apoi vine alt cântec frumos, ridic geamurile şi, de data asta, o iau de mână. Conduc aşa kilometri întregi şi îi pun întrebări. Ca de pildă, ce fac părinţii ei. Cum e acum, că sora ei a plecat la colegiu. Dacă i se pare că şcoala e cât de cât diferită anul ăsta.

Îi este greu. Fiecare răspuns începe cu propoziţia Nu ştiu. Dar de cele mai multe ori ştie, dacă îi dau timpul şi spaţiul în care să răspundă. Mama ei face bine, tatăl ei mai puţin. Sora ei nu sună acasă, dar Rhiannon înţelege asta. Şcoala e şcoală - ea vrea să se termine, dar îi e teamă să se termine, căci atunci va trebui să se gândească la ce urmează.

Mă întreabă ce cred şi îi spun:
- Sincer, încerc pur şi simplu să trăiesc de pe o zi pe alta.

Nu e destul, dar e ceva. Ne uităm la copaci, la cer, la indicatoare, la şosea. Ne simţim unul pe celălalt. În momentul acesta, lumea suntem doar noi. Continuăm să cântăm piesele transmise la radio. Şi cântăm cu aceeaşi degajare, fără să ne pese prea mult dacă glasurile noastre nimeresc notele sau versurile. Ne uităm unul la altul în timp ce cântăm. Astea nu sunt două interpretări solo, ăsta e un duet care nu se ia deloc în serios. Este propria formă de conversaţie - poţi să afli multe despre oameni din poveştile pe care le spun, dar poţi să-i cunoşti şi din felul în care cântă melodiile difuzate la radio, dacă le plac geamurile ridicate sau coborâte, dacă trăiesc după un anumit plan sau după ce zice lumea, dacă simt atracţia oceanului.

Îmi spune unde să merg. Ies de pe autostradă. Drumuri laterale pustii. Nu e vară; nu e weekend. Este mijlocul unei zile de luni şi nimeni în afară de noi nu merge la plajă.
- Ar trebui să fiu la ora de engleză, spune Rhiannon.
- Eu ar trebui să fiu la ora de biologie, spun, accesând programul lui Justin.

Mergem înainte. Când am văzut-o prima dată, părea că stă ca pe ghimpi. Acum terenul e mai neted, e primitor.

Ştiu că ăsta-i un lucru periculos. Justin nu e drăguţ cu ea. Îmi dau seama de asta. Dacă accesez amintirile urâte văd lacrimi, certuri şi urme de apropiere fizică trecătoare. Ea e mereu prezentă pentru el, iar lui trebuie să-i placă asta. Prietenii lui o plac, şi lui trebuie să-i placă şi asta. Dar acest lucru nu-i totuna cu iubirea. Ea speră să ajungă la sufletul lui de atâta vreme, încât nu-şi dă seama că nu mai are la ce să spere. Ei nu au tăceri împreună, au zgomot. În special al lui. Dacă aş încerca, aş putea să intru adânc în certurile lor. Aş putea descoperi cioburile pe care le-a adunat el din toate dăţile în care a distrus-o.

Dacă aş fi cu adevărat Justin, aş găsi ceva în neregulă la ea. Acum. I-aş spune. Aş urla. Aş pune-o la punct. Aş face-o să-şi vadă lungul nasului.

Dar nu pot. Nu sunt Justin. Chiar dacă ea nu o ştie.
- Să ne distrăm, spun.
- Bine, răspunde ea. Îmi place asta. Îmi imaginez de atâtea ori cum ar fi să fug - şi e plăcut s-o fac cu adevărat. Pentru o zi. În loc să mă uit pe fereastră, e plăcut să fiu de cealaltă parte a ferestrei. Nu fac asta suficient de des.

Sunt atâtea lucruri în ea pe care vreau să le cunosc. Şi, în acelaşi timp, cu fiecare cuvânt pe care îl rostim, simt că s-ar putea să existe în ea ceva pe care îl cunosc deja. Când voi ajunge acolo, ne vom recunoaşte. Ne vom bucura de asta.

Parchez maşina şi ne îndreptăm spre ocean. Ne scoatem pantofii şi îi lăsăm sub scaune. Când ajungem pe nisip, mă aplec şi îmi suflec jeanşii. În timpul ăsta, Rhiannon aleargă înainte. Ridicându-mi privirea, o văd cum se învârteşte pe plajă, cum împrăştie nisipul, strigându-mă pe nume. Totul, în acel moment, e veselie. E atât de voioasă, încât nu mă pot abţine să mă opresc o secundă să mă uit. Să fiu martor. Îmi spun să ţin minte.
- Hai! strigă ea. Vino încoace!

Nu sunt cine crezi că sunt, îmi vine să-i spun. Dar nu se poate. Bineînţeles că nu se poate.

Plaja e la dispoziţia noastră, oceanul e numai al nostru. Rhiannon e numai a mea. Eu sunt numai al ei.

Există o parte a copilăriei care este copilărească şi o parte care e sacră. Noi abordăm brusc partea sacră - alergând spre ţărm, simţind primul val rece pe glezne, vârând mâna în apă să prindem scoici înainte ca ele să ne alunece printre degete. Ne-am întors într-o lume care e în stare să strălucească şi ne afundăm mai adânc în ea. Întindem larg braţele, de parcă am îmbrăţişa vântul. Ea mă stropeşte în joacă şi eu pregătesc un contraatac. Pantalonii, cămăşile ni se udă, dar nu ne pasă. Nu avem nicio grijă.

Mă roagă s-o ajut să construiască un castel de nisip şi, în timp ce o ajut, îmi spune că ea şi cu sora ei n-au făcut niciodată împreună castele de nisip - s-au aflat mereu în competiţie, sora ei alergând să facă munţii cei mai înalţi, în vreme ce Rhiannon era atentă la detalii, dorind ca fiecare castel să fie casa de păpuşi pe care nu a avut-o niciodată. Văd acum ecourile acestui amănunt, uitându-mă cum din mâinile ei făcute căuş înfloresc turnuleţe. Eu unul nu am amintiri despre castele de nisip, dar în adâncul memoriei mele trebuie să existe ceva, pentru că simt că ştiu să fac asta, ştiu să-i dau formă nisipului.

După ce terminăm, ne îndreptăm spre apă să ne spălăm pe mâini. Mă uit în urmă şi văd că paşii noştri s-au întrepătruns, formând o singură potecă.
- Ce e? întreabă ea, când vede că mă uit înapoi şi surprinzând ceva pe faţa mea.

Cum să-i explic asta? Singurul mod pe care îl ştiu este să spun "îţi mulţumesc".

Se uită la mine de parcă n-ar mai fi auzit expresia asta.
- Pentru ce? întreabă ea.
- Pentru asta, spun. Pentru tot.

Această evadare. Apa. Valurile. Ea. Parcă am păşit în afara timpului, chiar dacă nu există un astfel de loc.

O parte din ea încă aşteaptă momentul de cotitură, clipa în care toată această bună dispoziţie se va transforma în durere.
- E în regulă, îi spun. E în regulă să fii fericită.

Ochii i se umezesc de lacrimi. O iau în braţe. E greşit ce fac. Dar e lucrul potrivit. Trebuie să-mi ascult cuvintele. Fericirea face foarte rar parte din vocabularul meu, pentru că, pentru mine, este atât de trecătoare.
- Sunt fericită, spune ea. Zău că sunt.

Justin ar fi râs de ea. Justin ar fi împins-o pe nisip, să facă ce-ar fi vrut el să facă. Justin n-ar fi venit niciodată aici.

M-am săturat să nu simt. M-am săturat să nu mă implic emoţional. Vreau să fiu aici, cu ea. Vreau să fiu cel ce îi susţine speranţele, măcar pe perioada care mi-a fost acordată.

Oceanul cântă. Vântul dansează. Noi ne păstrăm aceeaşi stare. La început ne ţinem unul de celălalt, dar apoi începe să pară că ne ţinem de ceva şi mai mare decât asta. De ceva măreţ.
- Ce se întâmplă? întreabă Rhiannon.
- Sst, spun. Nu întreba.

Mă sărută. N-am mai sărutat pe cineva de ani întregi. De ani întregi nu mi-am mai îngăduit să sărut pe cineva. Buzele ei sunt catifelate ca petalele de floare, dar pline de ardoare. Nu mă grăbesc, las fiecare clipă să se reverse în următoarea. Îi simt pielea, răsuflarea. Gust esenţa apropierii noastre, savurez intensitatea momentului. Ochii ei sunt închişi, iar ai mei sunt deschişi. Nu vreau să-mi rămână în minte doar ca o senzaţie. Vreau să-mi rămână în minte ca un întreg.

Nu facem decât să ne sărutăm. Nici mai mult, nici mai puţin. Când şi când, ea dă să meargă mai departe, dar eu nu am nevoie de asta. Îi mângâi umerii, în timp ce ea îmi mângâie spatele. O sărut pe gât. Ea mă sărută sub ureche. De câte ori ne oprim, ne zâmbim. Neîncredere ameţitoare, încredere ameţitoare. Ea ar trebui să fie la ora de engleză. Eu ar trebui să fiu la ora de biologie. Azi n-ar fi trebuit să ne apropiem de ocean. N-am ţinut cont de programul zilei de azi.

Ne plimbăm mână în mână pe plajă, în timp ce soarele coboară pe cer. Nu mă gândesc la trecut. Nu mă gândesc la viitor. Sunt extrem de recunoscător pentru soare, pentru apă, pentru felul în care picioarele mi se afundă în nisip, pentru faptul că mâna mea o ţine pe a ei.
- Ar trebui să facem asta în fiecare luni, spune ea. Şi marţi. Şi miercuri. Şi joi. Şi vineri.
- N-am face decât să ne plictisim, îi răspund. E mai bine o singură dată.
- Şi niciodată pe urmă?

Nu-i place cum sună asta.
- Niciodată să nu spui niciodată.
- Niciodată n-aş spune niciodată, îmi răspunde ea.

Au mai venit câţiva oameni pe plajă, în majoritate femei şi bărbaţi mai în vârstă, care îşi fac plimbarea de după-amiază. Dau din cap când trecem pe lângă ei şi uneori ne salută. Înclinăm şi noi din cap, le întoarcem salutul. Nimeni nu ne întreabă de ce suntem aici. Nimeni nu întreabă nimic. Suntem doar o parte din momentul acesta, la fel ca tot ce e în jur.

Soarele coboară şi mai mult. Temperatura scade şi ea. Rhiannon tremură, aşa că-i las mâna şi o cuprind cu braţul. Propune să ne întoarcem la maşină şi să luăm din portbagaj "pătura de jumuleală". O găsim acolo, îngropată sub sticle de bere goale, cabluri de sărit răsucite, şi alte prostii băieţeşti. Mă întreb cât de des au folosit Rhiannon şi Justin pătura de jumuleală în acest scop, dar nu încerc să accesez amintirile. În loc de asta, duc pătura pe plajă şi o aşez pe nisip pentru noi. Mă întind pe ea cu faţa la soare, iar Rhiannon vine lângă mine, tot cu faţa în sus. Ne uităm la nori.
- Asta trebuie să fie una dintre cele mai frumoase zile, spune Rhiannon.

Fără să întorc capul, îi caut mâna.
- Povesteşte-mi despre alte zile ca asta, o rog.
- Ştiu şi eu...
- Doar despre una. Prima care îţi vine în minte.

Rhiannon se gândeşte un moment. Apoi clatină din cap.
- E o prostie.
- Povesteşte-mi.

Se întoarce spre mine şi îşi lasă mâna pe pieptul meu. Face câteva cercuri domoale acolo.
- Dintr-un motiv oarecare, primul lucru care îmi vine în minte este parada de modă mamă-fiică. Îmi promiţi că n-ai să râzi?

Îi promit.

Mă studiază. Se asigură că sunt sincer. Continuă:
- Eram în clasa a patra, parcă. Renwick's organiza o paradă a modei cu scopul de a strânge fonduri pentru victimele uraganului şi căuta voluntare din clasa noastră. N-am întrebat-o pe mama - am semnat pur şi simplu. Iar când m-am dus acasă şi i-am spus - ei bine, ştii cum e mama. A fost îngrozită. E destul s-o scoţi la supermarket. Dar o paradă a modei? În faţa străinilor?
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer