Monsieur Camus,
M-ai lăsat la poalele muntelui şi m-ai părăsit ca să te-ntorci la povara ta. Supliciul meu îl ştie toată lumea: împing un bolovan la deal, şi, când s-ajungă-n vârful dealului o ia la vale. La infinit. "Să ni-l imaginăm pe Sisif fericit" sunt ultimele tale cuvinte despre mine. Ce tâmpenie. Păi, de eram aşa fericit nu îmi luam bolovanul în cap. Ştiu că nu e deloc uşor să fii un personaj într-un eseu. Mai uşor mi-ar fi fost să fiu ca tine, un personaj revoltat, să-mi pierd simţul măsurii, să mă fi transformat Kafka în gândac. Un gândac - victima logică a gravitaţiei.
Fericit! Cu tot respectul pentru un laureat al Premiului Nobel, laconic şi foarte existenţial, te-ntreb, de ce ai vrut să fiu imaginat fericit? Homer m-a simţit - în felul lui sau al altei persoane cu acelaşi nume - cum sufăr. Cu incalculabile dureri. Că era orb. Împing bolovanul cu mâinile, cu picioarele, mi s-au întărit muşchii, nu mai văd nici eu, nu mai aud, nu mă mai mir şi râd. Nu plâng, râd. Halterofil handicapat senzorial. Nu mai simt nimic. Nu-mi mai e frică de moarte, că nu mai mor, Albert. De-aia sunt absurd. Râd în loc să mă-nfior de carnea mea cu sângele uscat.
Ţi-aduci aminte cine-am fost... o parte-ai scris. Nu şi începutul, şi nici creaţiile mele. Plângeam pe-atunci. De ciudă. Banditul de Autolycos îmi tot fura din capre, eram puşti. Şi-am devenit o victimă a propriilor mele născociri. Un fel de Albert, ca şi tine. Ia uite ce-am făcut: ştampile (însemnam copitele caprelor, apoi le urmăream urma numelui meu în pământ - am însemnat-o chiar şi pe fiica lui Autolycos - lupul singuratic!), Corintul (o cetate în care se strângea din dinţi şi se muşca din buze cu plăcere), jocurile istmice (curse, aruncări cu discul, sărituri), apeductele, navigaţia, comerţul, moartea am închis-o în ea însăşi, nu mai muream, minţeam. Merope, soţia mea, strălucitoare nebuloasă (mai bine o luam de nevastă pe Sterope, soră-sa, cea dublă-n strălucire), spunea că-i omoram pe călători, că sunt avar, lipsit de caracter, orgolios (ce-i drept, eram), uitase că sunt fiu de rege din neam de zei - vorbeam eoliana. Ea? O pulbere în jurul capului meu, mă urmăreşte chiar şi-aici, uite-o, e-n praful de bolovan. Surorile ei, Pleiadele, sunt toate puse-n cer, de Zeus. Merope e repertoriată ca Amas (NGC 1435), ea nu se vede-n cer.
Eram perfect. O formă de sublim. O dată am şi murit... i-am păcălit şi m-am întors să-mi pedepsesc soţia. M-au pedepsit, cum ştii, pe mine..., încremenit în mecanism, sub semnul gravitaţiei. O iau mereu la vale. Un simbol al condiţiei umane, zici tu. Conştient. Dar, fără moarte, Albert? Fără sirene? O unitate de cercetare a fericirii şi disperării la nesfârşit? Să tot repet la infinit căratul unui bolovan? Am ajuns, vai de bolovanul meu, un experiment imaginar? Un up and down - că fac şi o descriere geometrică. Ca Einstein. Ce aiurit era zicând şi el că-i imposibil pentru un observator închis în cameră să-şi dea seama dacă acea cameră, în alt sistem de referinţă, se află în repaus sau se mişcă accelerat în spaţiu! Într-un lift sau într-o rachetă accelerată, ton choix. De unde-a tras concluzia că spaţiul e curbat. Ca bolovanul meu cu virusul cunoaşterii în el. În cap. Să bem ceva, Albert, ce zici?
Ai mai fost prin port, în Alger? Parcă ziceai că te-ai întoarce-acolo pentru nu ştiu ce fericiri fantomă. Sau energii. Voiai o regulă de viaţă fixă? Împinge bolovanul, recunoaşte puterea divină cu muşchii tăi şi înspăimântă-te de visul că ai putea fi viu forever. Umbra mea eşti tu. Imaginea sisifoidă. Om fără linişte cerească, fără aer, veşnic fără rugăciune, fără emoţii. Sau, cum zicea un domn din staţiunea Păltiniş, viaţa veşnică e absurditatea unei existenţe care ar fi pe toate planurile sterilă. Fără dragoste. Fără orizontul unei comunicări. Fără să se mai dăruie. Absurdul e timpul în depresie - drama unui om care crede că înţelege. Şi de-aia veşnicia n-are sens.
Primeşte scrisoarea asta scrisă într-o zi cu ceaţă galbenă, à chacun sa Pléiade. N-am timp pentru mai mult că, uite, vine bolovanul.
Sisif