Andrei Pleşu: Nu exclud conversiunile autentice, dar apostolul Pavel nu se preface că n-a auzit de Saul.

Daniel Cristea-Enache: Stimate domnule Andrei Pleşu, v-aş ruga să reflectaţi pe marginea următorului citat: "Vinovăţia poate fi adusă în discuţie atunci când literatura a participat direct la sporirea confuziei morale şi intelectuale. În haos s-au complăcut deopotrivă pornirile neosămănătoriste ilustrate de dl Ioan Alexandru ori dl Ion Gheorghe, nietzscheanismul dlui Breban, experimentalismul sui generis al dlui D.R. Popescu, sentimentalismul pâclos şi slav al dlui F. Neagu, mitologiile dlui Ştefan Bănulescu. Aceste cazuri concură în a demonstra că vitalitatea şi, uneori, chiar inteligenţa pot alimenta entropia mai bine decât orice altceva." (Caius Dobrescu, Modernitatea ultimă, 1998). Din această perspectivă, Dvs., în anii "păltinişeni", nu aţi alimentat, laolaltă cu Constantin Noica, confuzia morală? Nu aţi legitimat, implicit, regimul politic comunist? Şi nu cumva contribuiţi şi astăzi la sporirea confuziei, fiind un diversionist de înaltă clasă, aşa cum vă vede Gheorghe Grigurcu?

Andrei Pleşu: Postura celui care stabileşte vinovăţii nu e nici comodă, nici întru totul inocentă. Nu e comodă, pentru că realităţile sunt, în genere, promiscui, complicate, greu de evaluat cu criterii absolute. Nu e inocentă, pentru că implică o auto-evaluare arogantă. Cine judecă îşi arogă o legitimitate care, în ultimă instanţă, nu-i stă bine decât lui Dumnezeu. România comunistă a avut mulţi martiri (adică oameni aduşi de împrejurări în situaţia de a suferi, sau chiar de a dispărea), dar n-a avut prea mulţi eroi. Populaţia autohtonă, de la vlădică până la opincă, s-a dovedit mai curând acomodantă, permisivă, având nevoie de timp şi de exasperări acute pentru a se hotărî să acţioneze. Dizidenţii noştri se numără pe degete. În aproape 50 de ani de dictatură, în afara rezistenţei cvasi-inerţiale din munţi în primii ani ai regimului, nu s-au înregistrat decât două răzmeriţe îndrăzneţe, dar, totuşi, "provinciale": Valea Jiului şi Braşov. Comparaţi asemenea evenimente cu tragedia cehoslovacă din 1968, cu baia de sânge budapestană din 1956, sau cu fenomenul polonez al "Solidarităţii". Nu mă grăbesc să trag concluzii melancolice despre pasivitatea noastră "vegetală". Fiecare seminţie îşi are ritmurile, strategiile şi soarta ei.

Tot ce vreau să spun e că, după o prestaţie anti-comunistă atât de "originală", veghea moralizatoare a unora din contemporanii noştri mi se pare deplasată şi, în fond, comică. Observ, de altfel, că nu Doina Cornea sau Mircea Dinescu, nu Radu Filipescu sau Dorin Tudoran se înghesuie să facă o intransigentă curăţenie pe scena noastră culturală, ci tot soiul de personaje a căror maximă virtute pre-revoluţionară a fost cuminţenia. Prudenţi sub dictatură şi zeloşi în zorii democraţiei, asemenea inşi n-au consistenţa morală necesară pentru a sistematiza ţâfnos lumea din jur. Pentru mine ideea că ceea ce făceam la Păltiniş era un mod de a alimenta confuzia intelectuală şi de a cauţiona regimul comunist e expresia unei pernicioase sminteli post-decembriste. Noi ne străduiam, acolo, să găsim nordul unei existenţe intelectuale fireşti, eliberate de ingerinţele ideologiei totalitare, şi aveam sentimentul net că ne sustragem exigenţelor oficiale şi triumfalistelor ritualuri de partid. Şi nu numai noi aveam acest sentiment, ci majoritatea cititorilor noştri de-atunci, ca să nu mai spun de aparatul securităţii, care era departe de a ne număra printre simpatizanţi...Nimănui nu-i trecea prin cap că Păltinişul e un oficiu de propagandă leninistă, nimeni nu îl căuta pe Constantin Noica din dragoste pentru Nicolae Ceauşescu, sau din simpatie pentru politica culturală a Suzanei Gâdea. A proclama, astăzi, asemenea năzbâtii e simplă aflare în treabă. De regulă, se recurge la un vulgar sofism. De vreme ce, izolaţi la munte, dădeam impresia că se putea funcţiona normal în contextul mizerabil de-atunci, înseamnă că, indirect, legitimam acel context, calificându-l drept respirabil! E ca şi cum ai spune: de vreme ce ai supravieţuit unui taifun, ai dovedit, prin asta, că taifunul are şi părţi bune...La fel, cel care iese viu din puşcărie sau din lagărul de concentrare dovedeşte că dracul nu e chiar aşa de negru, iar cel care, pe front, între două asalturi, scrie un poem legitimează războiul ca stimulent al artelor. Dacă aşa stau lucrurile, atunci tot românul se ocupa, de dimineaţă până seara, cu întreţinerea confuziei morale şi cu legitimarea dictaturii: chirurgi ca Juvara şi Setlacec salvau vieţi omeneşti şi, astfel, implicit, probau calitatea medicinii româneşti sub comunism; ţăranii făceau grâu, artiştii făceau artă, inginerii proiectau camioane şi baraje, muncitorii dădeau oţel, profesorii dădeau ore, studenţii luau notiţe. Toţi se duceau la vot, mai toţi mergeau la defilare, la învăţământ politic, la "mitinguri spontane". În general, nimeni nu mişca în front, chiar dacă toţi bombăneau pe înfundate şi puneau perna pe telefon când vroiau să înjure cozile şi minciuna cotidiană, sau să asculte Europa Liberă. Nu poţi să nu te miri cum de au ieşit din această populaţie nefericită dar precaut resemnată atâţia îngeri exterminatori. Dl. Caius Dobrescu, pe care îl preţuiesc în multe privinţe, are dreptate, poate, să vorbească de scriitori care "au alimentat entropia". Doar că lista D-sale e mult prea scurtă şi, fatalmente, partizană. Mai întâi, nu-i poţi pune în aceeaşi oală pe Fănuş Neagu şi Ion Potopin. Apoi, dacă mitologiile lui Bănulescu sporeau confuzia morală, de ce n-o făceau şi teoreticienii post-modernităţii? Dacă experimentalismul lui D.R. Popescu "se complăcea în haos", de ce am scuti de răspundere experimentele optzeciste? Dacă e să fim consecvenţi, toţi cei care, în siniştrii ani ’80, au cultivat gratuitatea estetică comme si de rien n’était urmează să fie trecuţi în categoria colaboratorilor indirecţi ai regimului. Şi, nu în ultimul rând, "păltinişenii". Ce am făcut noi, la Păltiniş? Am reuşit să punem de-o ciorbă, în vreme de foamete! Care va să zică, am încurajat confuzia alimentară şi am cauţionat foametea...

L-am auzit pe dl. Adrian Marino vorbind de colaboraţionismul dlui Noica. E totuşi curios că un intelectual atât de fin ca D-sa nu se întreabă cum puteau suna, în plină dictatură, desele sale călătorii în străinătate, numeroasele sale publicaţii, ba chiar şansa, rarisimă, de a tipări cărţi în edituri din lumea capitalistă. Eu unul nu cred că aceste reuşite sunt reuşitele regimului de la Bucureşti şi că, prin circulaţia sa europeană, dl. Marino cauţiona "deschiderea" generoasă a comunismului autohton. Mă întreb, numai, de ce, pentru isprăvi de acelaşi fel (dacă nu cumva mai modeste), Noica e atât de suspect? Aţi amintit de Gheorghe Grigurcu. Pentru mine, el este un remarcabil critic literar, lovit, după decembrie 1989, de un soi de neo-oportunism, cu complicaţii ce ţin de o inanalizabilă malformaţie sufletească. Preocupat să afişeze un amplasament politic cochet şi să regleze frustrări mai noi sau mai vechi, el ştie că are o biografie plăpândă moralmente, cu penibile versificări despre Lenin sau despre armata sovietică şi cu poltronerii mediocre, de genul celei povestite, de curând, de regretatul Z. Ornea. (Consimţea, în 1989, interzicerii nedrepte a unor colegi, eliminându-i, servil, dintr-un volum al său, deşi o amânare onorabilă a publicării ar fi fost de rigoare, fără măcar să implice riscuri). Radicalismul etic al dlui Grigurcu e recent. N-am auzit de vreo manifestare virilă a acestui radicalism înainte de revoluţie. Pe atunci erau notorii subversiunile literare ale unor scriitori pe care, azi, dl. Grigurcu îi trece la "diversionişti" (Augustin Buzura, Valeriu Cristea etc.), în timp ce se arată dispus să recupereze nume ca S. Damian, în ciuda proto-istoriei lui proletcultiste. Un om cu criterii atât de "flexibile" nu e în situaţia de a judeca pe cineva. Dar o face impenitent, prost dispus, agresiv şi prezumţios, ca o soacră. Pe mine nu scapă niciodată ocazia să mă înfiereze, recurgând la etichete severe, fără a se simţi vreodată obligat să vină cu argumente. Pare convins că sunt un fel de politruc perfid, un culturnic înamorat de comunişti, securişti, fesenişti şi sepepişti, gata mereu să servească "reacţiunea" şi să sucească minţile oamenilor. În rezumat, aş spune că ne aflăm în faţa unui caz clasic – şi deci neinteresant – de umoare resentimentară.

D.C.E.: Faceţi parte – o ştie toată lumea – din elita culturală a ţării. Tocmai faptul că "o ştie toată lumea" mi se pare însă puţin suspect. Oare toţi cei care îşi dau ochii peste cap când vă rostesc numele chiar v-au citit cărţile? Şi, dacă nu, atunci pe ce bază se realizează această evaluare? Dincolo de merite (şi, iată, uneori făcând abstracţie de ele), care credeţi că este "mecanismul" acestei proiecţii? De ce credeţi că aţi fost selectat – vorba lui Ibrăileanu – de către societatea actuală?

A.P.: Veţi înţelege că nu eu sunt persoana cea mai potrivită să explice "mecanismul" evaluării favorabile de care credeţi că mă bucur. Întrebaţi-i pe cei care îşi dau ochii peste cap...În principiu însă – şi indiferent despre cine ar fi vorba – nu e cazul să luaţi unanimitatea ca fiind neapărat suspectă. Pe de altă parte, nu am impresia că, în ceea ce mă priveşte, unanimitatea de care vorbiţi e reală. Am fost, mai ales după 1989, masiv contestat din direcţii diverse. În ’90-’91 unii colegi de guvernare mă socoteau vândut opoziţiei şi mai toţi opozanţii mă socoteau aservit puterii. De la "România Mare" dar şi de la câţiva prieteni apropiaţi, am încasat numeroase voturi de neîncredere. Există personaje care mă detestă consecvent, de multă vreme. Gheorghe Grigurcu e numai unul din ei. La fel Paul Goma. Nu-l uitaţi, vă rog, pe Gabriel Andreescu, după care, ca ministru al culturii, n-am făcut decât politica "Vetrei Româneşti", iar ca ministru de externe am fost un caraghios, manevrat din umbră de Iliescu, via Măgureanu, via Buzura. Am beneficiat de un întreg serial de presă cu titlul "Un bandit în guvernul României", ziarul "Ziua" m-a acuzat de tâlhărie şi vânzare de ţară. Am fost făcut, de-a valma, securist, homosexual, francmason, mormon, ţigan, agent străin, "dus cu pluta" etc. Am fost admonestat pentru lipsa operei, pentru pântecul prea arcuit, pentru barba "neromânească". Una peste alta, n-aveţi motive să mă vedeţi proiectat pe un cer limpede, dincolo de orice dispută. De altfel, România nu e – şi n-a fost niciodată – ţara admiraţiei antume. Nouă ne plac parastasele şi devenim idolatri mai curând după moartea "pacientului"...

D.C.E.: Un critic literar al generaţiei tinere vorbea, de curând, despre "dostoievskianismul desuet" al lui Nicolae Breban. Dostoievski şi alţi scriitori pe care ne-am obişnuit să-i considerăm importanţi mai au, în opinia Dvs., vreo însemnătate azi, sau ei s-au demodat, lăsând postmodernismul să irumpă în scenă? Harold Bloom, în Canonul occidental, deplânge substituirile din programa de literatură, şi nu înţelege cum Shakespeare poate fi înlocuit cu un nume de scriitor "defavorizat", pe motivul că marele Will exprimă oprimarea de către Occidentul "alb" a culturilor mai sărmane. Cum priviţi Dvs. această corectitudine politică? Este ea corectă estetic?

A.P.: "Corectitudinea politică" mi se pare o bazaconie veselă, pe care oamenii inteligenţi n-o adoptă nicăieri în lume decât, eventual, din calcul. Există, într-adevăr, unele cercuri academice şi sociale, în care conformitatea cu canonul "corectitudinii politice" are efectul unei piese de dosar. Fenomenul în sine e o reformulare contemporană a candidului puritanism american, care, din când în când, reinventează prohibiţia. Altfel, nevoia de a evita incorectitudinea prin hiper-corectitudine seamănă cu reamenajarea incultă a gramaticii şi a lexicului, practicată de ţoapa fină ori de câte ori, cu buze ţuguiate şi degetul mic în suspensie, zice "piftea" în loc de chiftea şi "plovăr" în loc de pulovăr. Codul comportamental al corectitudinii politice nu instituie o etică, ci o ideologie. Valorile cardinale sunt redistribuite după criteriul unei suspiciuni nevrotice, care culpabilizează firescul, cutuma, spontaneitatea. Menajarea – legitimă – a celuilalt sfârşeşte în idolatrizarea celuilalt şi apoi, paradoxal, în patologizarea lui. Celălalt nu mai e un partener valid al jocului social, ci o făptură firavă, bolândă, care trebuie luată cu binişorul. Totul devine o problemă de camuflaj terminologic, în vederea oblojirii tuturor complexelor imaginabile. Obiectul actului etic se dilată tumoral, în vreme ce subiectul actului etic dispare prin standardizare. Din acest punct de vedere, corectitudinea politică e tehnica de a te purta frumos în calitate de Nimeni.

Foarte curioasă este "corectitudinea estetică" a unui anumit post-modernism. Curioasă mai ales la noi, în România, unde riscă să devină un etalon de validare culturală. Te-ai fi aşteptat ca, după aproape 50 de ani de ideologie unică şi interdicţie arbitrară, fiecare să savureze dreptul de a se mişca liber prin labirintul universal al gustului, al stilurilor şi al ideilor. Or, iată că o mulţime de intelectuali autohtoni sucombă dinaintea unui irepresibil dor de înregimentare. Ideologia unică a murit, trăiască ideologia unică! Se reîntemeiază monomania sectară, clubul infailibililor, pe scurt Biroul Politic. Pentru mine, post-modernismul e un fenomen foarte simpatic, provocator, perfect integrabil în simptomatologia veacului. Din acest punct de vedere, trebuie să vă spun că Harold Bloom mă înduioşează, dar nu mă convinge. Mă bucur că îl apără pe Shakespeare, dar felul cum o face nu e decât "corect" şi oarecum obosit. Furor-ul polemic nu-i intensifică arderile aşa cum s-ar cuveni. Pe de altă parte, nu pricep de ce iubirea de Shakespeare trebuie neapărat să excludă degustarea unor trufandale descoperite în spaţiul cultural al dogonilor şi cu atât mai puţin de ce descoperirea unor valori până acum marginale trebuie să mă "vindece" de Shakespeare. Ca european, mă bucur de orice lărgire a orizontului şi mă întristez de orice restrângere a lui. Tot ca european, am nevoie de ordine şi de ierarhii. Sunt gata, de asemenea, să respect ordinea şi ierarhiile altora. Pe cei care îl socotesc pe Dostoievski desuet îi asigur, totuşi, de compasiunea mea. Iar post-moderniştilor militanţi le amintesc, cordialmente, că, fie că o vor sau nu, post-modernismul va trece...

D.C.E.: În finalul acestui interviu, pentru care vă mulţumesc, o întrebare mai "personală". Pe vremea când eraţi Ministru al Culturii (o, tempora!), aţi avut o conferinţă de presă în care aţi dat exemplul unui om care a traversat comunismul fără să se murdărească, fără să fie măcar membru de partid, şi care, după Revoluţie, a fost foarte uşor împroşcat cu noroi: Valeriu Cristea. Ce părere aveţi despre principiul "Nu contează ce ai făcut ieri, important e ce atitudine ai azi şi, mai ales, cât te elocvent o exprimi în «Cetate»"? Nu e un principiu bun pentru a fi în armonie cu timpurile pe care le trăim, cu prezentul istoric?

A.P.: M-a frapat, într-adevăr, în primii ani după revoluţie, nemiloasa judecată negativă cu care au fost întâmpinaţi oameni cât se poate de onorabili, numai pentru că aveau păreri neconforme cu ale "minorităţii luminate". Valeriu Cristea s-a numărat printre victimele acestei intransigenţe. Nu zic că el nu se putea înşela, dar cei care îl cunoşteau bine şi care predicau democraţia, dreptul la opinie, libertatea etc. n-aveau nici un motiv să-i atribuie motivaţii impure şi să-l pună la stâlpul infamiei. Să zicem că tipul acesta de tratament nedrept face parte din patologia infantilă a democraţiei. Dar el continuă să funcţioneze, chiar dacă radicalismele politice s-au mai domolit.

Nu sunt de acord că "nu contează ce ai făcut ieri". Suntem întreguri, agregate omogene, nu asamblări întâmplătoare de fragmente. Ceea ce am făcut ieri face parte din "reţeta" noastră integrală şi nu poate fi anulat printr-o simplă apăsare pe "Delete". Nu e suficient să strigi "Jos Iliescu!" după 1989, ca să ţi se şteargă laşităţile, compromisurile, turpitudinile de sub Ceauşescu. Asta nu înseamnă că exclud conversiunile autentice, răsturnările de optică trăite cu bună credinţă. Dar apostolul Pavel nu se preface că n-a auzit de Saul. Dimpotrivă: memoria vie a trecutului său christofob e însăşi "sarea" conversiunii sale. Suntem, clipă de clipă, răspunzători de întregul vieţii noastre. Binele făcut nu ne îndreptăţeşte să comitem orori şi răul făcut nu exclude transfigurarea mântuitoare. Cu alte cuvinte, contează ceea ce facem azi, dar în perpetuă corelaţie cu ceea ce am făcut ieri şi cu ceea ce urmează să facem. Rezultanta e aceea care decide. Prudent este, prin urmare, să nu te grăbeşti să judeci. Şi iată-ne ajunşi astfel în punctul de unde am plecat răspunzând primei Dvs. întrebări.

(Adevărul literar şi artistic, nr. 597/ 11 dec. 2001)