Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Eseu  Sageata  Evul Media

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Calea, ţinta şi mai ales după (Blanchot, Bataille, Dada)


Bogdan Ghiu

08.03.2015
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Modernitatea a fost obsedată de depăşire, de transgresare, de transgresiune: de încălcarea şi depăşirea limitelor, de "pasul dincolo" şi de păşirea-peste. Peste şi dincolo, după, asta rezumă modernitatea ca încordare supremă. Ca şi cum asta ar fi totul, ca şi cum trecerea ar trebui să concentreze şi să epuizeze toate energiile, ca şi cum negativitatea înfăptuită (fapta ca negare, realizarea ca de-realizare) ar fi finalul, nu, abia, mijlocul, între, "spre".
 
Speriată parcă să nu se auto-depăşească, modernitatea s-a oprit în zbor, în salt, imediat după pasul-peste, şi, fireşte, inerţia a trădat-o. Modernitatea nu avea cum să nu ducă, să nu decline, să nu "cadă", să nu "aterizeze", ca mişcare, în post-modernitate. Pentru că ne-am prăbuşit, astăzi planăm. Oare nu tocmai post-modernitatea a reprezentat visul de aur al modernităţii? Oare nu tocmai post-dialectica a fost scopul încordării dialecticii? Putea oare depăşirea să nu fie şi auto-depăşire, depăşire de sine, putea depăşirea să nu conducă la "post-depăşire"? Ar fi fost, altfel spus, cu putinţă ca tensionarea şi "schematizarea", modelarea, ordonarea revoluţionar-teleologică a istoriei (păcatul care a grevat fatal conceptul de revoluţie a fost tocmai acela că acesta a fost un concept metafizic, în care Dumnezeu, ca şi cum ar exista, trebuia să fie "ucis") să nu conducă "de la sine" la post-istorie? Sau, şi mai radical spus, se putea oare ca epistema modernă a smulgerii din rădăcini, a forţării depăşirii şi a săririi-peste să nu se antreneze pe ea însăşi în această schemă de gîndire, depăşindu-se ca depăşire? Ce se întîmplă însă acolo, dincolo, în lumea de dincolo, post-istorică, de după istoria-depăşire, de după istoria ca perpetuă tentativă de smulgere, de eliberare, de transgresare (sărim în acelaşi timp peste şi călcăm în picioare!)?
 
Puţin a gîndit modernitatea (la) transcendenţele pe care le creează depăşirile, la suveranitatea depăşirii şi a negaţiei. Ce e după, dincolo? Dincolo e ceva de dincolo, dincolo este dincolo, voinţa de depăşire şi de sărire creează dincolo. Dar n-ar trebui ca depăşirea, negarea să fie opera ultimă, cu ele să se sfîrşească istoria? Nu tocmai depăşirea şi smulgerea, ieşirea, "pasiunea gîndirii negative", cum o numeşte Blanchot (vorbind, nu întîmplător, despre sau mai curînd pornind de la Bataille, în "Experienţa-limită", 1. "Afirmarea şi pasiunea gîndirii negative", din summa L'Entretien infini [Gallimard (1969), 1986], titlu care se poate traduce, desigur, semantic, prin "Dialogul infinit", dar care ar trebui tradus completînd paradigma defectivă în limba română a verbului "a întreţine" cu substantivul corespunzător), este împlinirea?
 
  • "Nu - răspunde Blanchot -, omul nu îşi epuizează negativitatea în acţiune; nu, el nu transformă în putere întregul neant care este; [...] mai extremă decît acest absolut este atunci pasiunea gîndirii negative [...] [care] relansează infinitul" [p. 304];
 
  • "omul este acea fiinţă care nu îşi epuizează negativitatea în acţiune, astfel încît, atunci cînd totul s-a terminat, cînd «facerea» (prin care omul, de asemenea, se face) s-a împlinit, cînd omul, deci, nu mai are nimic de făcut, el trebuie să existe, aşa cum cu cea mai simplă profunzime spune Georges Bataille, în starea de «negativitate inutilă» [inutilizabilă, lipsită de întrebuinţare, negativitate fără utiliate: negativité sans emploi, adică "fără slujbă", "în şomaj", ceea ce are legătură cu marele şi "atît de" intraductibilul termen-concept de désoeuvrement, fundamental la Blanchot şi la Jean-Luc Nancy, vezi marea şi dificila carte a acestuia din urmă, La Communauté désoeuvrée, excepţional tradusă în 2005 la Idea de Emilian Cioc prin Comunitatea absentă], experienţa interioară fiind tocmai modul în care se afirmă această negaţie radicală are nu mai are nimic de negat. [...] îi rămîne în orice moment ceva ca un fel de parte de murire pe care el nu poate s-o investească în activitate; [...] dacă ajunge să presimtă acest surplus de neant, această vacanţă inutilizabilă, dacă se descoperă legat de mişcarea care, de fiecare dată cînd un om moare, îl face să moară [la] infinit, dacă se lasă prins de nesfîrşitul sfîrşitului [l'infini de la fin], atunci el trebuie să răspundă altei exigenţe, aceleia nu de a mai produce, ci de a cheltui, nu de a mai izbîndi, ci de a eşua, nu de a mai face operă şi de a vorbi cu folos, ci de a vorbi în zadar şi de făptui fără rost [de se désoeuvrer]" [pp. 305-306];
 
  • "Experienţa-limită reprezintă pentru gîndire ceva ca o nouă origine. Ceea ce îi oferă ea este darul esenţial, prodigalitatea afirmaţiei, o afirmaţie care, pentru prima dată, nu este un produs (rezultatul dublei negaţii) şi care, astfel, scapă tuturor mişcărilor, opoziţiilor şi răsturnărilor raţiunii dialectice care, dat fiind că s-a încheiat şi s-a împlinit înaintea ei, nu mai poate să-i rezerve un rol în regatul ei. [...] E Da-ul decisiv. E prezenţa fără nimic prezent. În această afirmaţie care s-a eliberat de toate negaţiile (prin urmare, de toate sensurile), care a surghiunit şi a destituit lumea valorilor, care nu constă în a afirma - în a purta şi a suporta - ceea ce este, ci se menţine deasupra, în afara fiinţei, nemaiţinînd, aşadar, nici de ontologie, nici de dialectică, omul vede atribuindu-i-se, între fiinţă şi neant şi pornind tocmai de la infinitul acestui între primit ca raport, statutul noii sale suveranităţi, aceea a unei fiinţe fără fiinţă în devenirea fără sfîrşit a unei morţi cu neputinţă de murit" ] [pp. 309-310]".  
 
Nu vi se pare oare că această schemă post-dialectică (deci post- sau a-revoluţionară) a suplimentului eliberat, a fiinţării dez-legate de fiinţa-reunire (fiinţa-logos), care încearcă să gîndească tocmai ceea ce modernitatea, în ansamblul ei, nu a gîndit, adică post-depăşirea, ceea ce urmează după depăşire, altfel spus depăşirea depăşirii dialectice, nu vi se pare că această schemă suplimentară, a surplusului, care vine ca un surplus al modernităţii negîndite dat fiind că încearcă să gîndească tocmai surplusul, nu vi se pare, deci, că există congruenţă între această gîndire a-modernă a modernităţii şi paradoxul, sau aporia, sau enigma Dada? Dada care nu poate fi înţeles/înţeleasă dacă îl/o gîndim dialectic, legat-negativ?
 
Mergînd însă şi mai departe, depăşind Dada depăşirea depăşirii dialectice aşa cum încearcă s-o gîndească micro-"comunitatea de nemărturisit" Bataille-Blanchot(-Nancy), aş vorbi despre brutalitatea Dada, care propune în mod direct un stadiu ultim, arătîndu-ne ca deja atins, ca imediat practicabil, ca deja obţinut, spectacular la îndemînă, un stadiu la care de fapt se ajunge foarte greu, prezentînd drept imediat, dat, un stadiu mult şi anevoios, precis ulterior: în acelaşi ultim şi deja prim.
 
Dada ne invită, de fapt, la salt, la transpunere, la practicarea unui extaz non-mistic căci post-mistic. Dada ocultează procesul atît de greu prin care se poate la... ea însăşi, la ceea ce ea ne arată, sub specia spectacolului, deja.
 
Dada e deja imediat înaintea limitei, stadiu pen-ultmim, fiind în acelaşi timp calea pre-liminară de ajungere pînă la acel stadiu, de depăşire a ultimului obstacol şi, în acelaşi timp, de figurare a ceea ce este dincolo, a ceea ce vine după depăşire (căci numai ceea ce vine poate cu adevărat să depăşească depăşirea ca proiecţie şi proiectare la infinit a imperialismului subiectului, care se tot duce deşi, după, nu-şi mai poate pro-duce fiinţa istorică). Calea spre depăşire, depăşirea şi post-depăşirea în acelaşi timp, prin aceeaşi gesticulaţie foarte precisă, cu imense resurse decolonizatoare imediat utilizabile cu rezultate la rîndul lor imediate. Dada este în acelaşi timp boala, reţeta, vindecarea şi, suveran, sănătatea de după însănătoşire, cu uitarea convalescenţei. Toate în acelaşi timp, simultan, matematic extra-istoric.
 
Dada e Satori imediat: trebuie să-l/s-o atingi practicîndu-l/practicînd-o, trebuie să ajungi la el/ea, dar îţi este pus(ă) la îndemînă, te afli, potenţal, deja în el/ea, eşti deja "infestat", "bolnav" de reţeta de vindecare care este aceeaşi cu noua sănătate. Trebuie doar să faci saltul invers, să "cazi" în tine dincolo de tine.
 
Dada e o "gnoză", dar o gnoză, vorba lui Bataille, "ateologică".
 
Dada e în acelaşi timp calea, procedeul, şi stadiul final, ţinta. Dar doar atît ar fi încă dialectic. Dada este deja şi ceea ce vine după, nouă sănătate, noua normalitate, noua umanitate deja dată dar necunoscută, ascunsă de depăşire, accesibilă numai în noi înşine, prin proprii resurse.
 
De aici toate confuziile şi discuţiile în contradictoriu, "interpretările" a ceea ce înseamnă Dada.
 
Numai deja Dada putem ajunge Dada, ceva cu totul nou şi nemaivăzut. 
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer