Mişa al meu,
Nu te mira că mă adresez altfel ca de obicei. E beznă aici şi m-am săturat să te tot strig Maestre. Dormi întruna cu fesul pe cap şi visezi unul şi-acelaşi lucru: drumul argintiu spre lună. Uneori vorbeşti singur. Alteori eşti taciturn. Luna nu mai e ce ştiai tu, s-a desprins din inima oamenilor şi se-nvârte ca proasta pe cer. Fără argintiu. Nici cerul nu mai e ce-a fost (nu mai râde-n somn)!
Sucită naţie, femeia - avea dreptate Azazelo! Uite, chiar şi pe lumea asta întunecoasă, în care-am aterizat pentru totdeauna, n-am stare. Mă ia cu ameţeală de la toate misterele astea care s-au ţesut în jurul geniului tău. New York Times spune că noi, Maestrul şi Margareta, suntem o parabolă despre putere şi efectele ei distrugătoare: o luptă între bine şi rău. Francezii, avec la cervelle, au analizat iubirea mea pentru tine şi zic că nu te-am iubit. Germanii, ba că sunt faustică, ba că ar trebui să fiu pomenită în comitetul de apărare al Legii Purităţii (Reiheitsgebot - conform acestei legi, nici micro-organismele din bere nu ar trebui să fie menţionate, deşi, după Pasteur, ele sunt cele care duc la fermentarea berii. Ce mult îţi plăcea să bei bere, mai ţii minte?) Japonezii ar fi vrut să aşteptăm somnul sau moartea prin muncă. Alte naţii spun că Bulgakov se caută pe sine în timp ce Salman Rushdie a găsit implicaţia divinului în tot, dar se caută prin Anglia. Orientul fierbe, Crimeea e subtropicală, în Africa e arşiţă (cum zicea Cehov). Mările sunt ca întotdeauna, o plictiseală verde şi monstruoasă - asta ziceai tu, când nu dormeai nonstop. Mişa al meu, chiar aşa, n-ai scăpat de otrava tristeţii nici aici? Suferi de accese de panică, te simt prin întunericul ăsta cum te zvârcoleşti în somn. Ce visezi, în afară de drumul spre Lună? Cîndva i-ai scris lui Stalin că vrei să fii expulzat peste graniţă, împreună cu soţia ta. Uite, Stalin a dispărut, Moscova e departe, lumea e acum politically corectă şi ni s-a-mplinit dorinţa. Yes! Suntem împreună, împreună ne mutăm dintr-un creier în altul...
Mişa, iubitul meu, încă mai există cititori de romane, nu te speria. Încă mai zbor prin capul lor, ia uite cum stau suspendată pe covoraş, cel din imaginaţie, apoi mă las încetişor atrasă de acele legi neştiute în care corpul îşi pierde greutatea, ridic ochii spre soare, pun palma pe inimă şi sper că numai eu te pot face fericit, mă dau cu crema lui Azazel pe faţă, întineresc, apoi pe corp, goală, în oglindă, mă zgâiesc la lună şi ascult cool jazz. Fly me to the moon. Îl auzi pe Oscar cum se joacă pe clapele unui pian cu coadă infinită? Auzi cum ne împing sunetele în adâncurile lumii inventate de tine? O lume suprapusă peste cea de carne, vruuuuuum, ia uite cum derapez şi mă joc cu cititorii tăi! Hai, scrie iar, Mişa, să-i nălucim!
Vom fi cât vor fi şi ei. Şi ce dacă stăm în întunericul minţii lor? Comunicăm prin unde, suntem în legătură forever unul cu altul, uite-mă cum sar din troleibuzul inventat de tine drept în visul ăla în care apari alături de-un stol de grauri. Zbor mut. M-am hotărât să mă vând diavolului ca să te salvez. Vorbesc în locul tău, al Maestrului meu. Văd lumea prin ochii tăi. Dă-mi libertatea de-a trăi, lasă-mă să respir, crede-mă mai degrabă mort decât viu... Iar eu îţi răspundeam fără să apar: eşti liber... te reţin cu forţa?...
Cît m-ai supărat! Numai poveşti cu morţi îmi bântuiai pe la urechi, ba cu un cap de mort furat din propriul tău sicriu, ba cu diavolii deghizaţi dintr-un autodric, ba că ai viermişori în picioare... Rău m-ai speriat!
Ţi se pare ciudat că fac o uşoară confuzie între autor şi personajul creat de tine? Da, fac. Şi tu ai făcut între mine şi altele. Uite, hai să vorbim despre ochi. Nu am irişii verzi, cum tot zici prin romane. Ochii mei sunt albaştri, pentru că sunt o vrăjitoare de talent, de origine greacă, o perlă. Margarites. Cînd executai cele mai lente mişcări din lume, în slow, îmi apăreau pe obraji un fel de cerculeţe strălucitoare pe care tu le confundai cu nişte cercei rotunzi de argint. Prin camera de hotel trecea rece cheia sol a fadoului. Ochii verzi şi rotundul de argint al lunii ţi-au perforat creierii, Mişa, nu mai vedeai, vai, că numai eu puteam fi aleasa dintre cele 121 de Margarete din Moscova - eu, regina cu Mantaua păcatului pe umeri şi Nasu-n vânt, singura în stare să-şi dea sufletul pentru un final de manuscris de-al tău şi publicarea lui? Un final care l-ar fi eliberat pe Bulgakov - Maestrul întocmai cum tu l-ai eliberat pe eroul creat de tine însuţi, pe Pilat din Pont, să-l regăsească pe Iisus în slava sa.
Mişa, cât te iubesc. Oare cum se numesc cei căsătoriţi, aici? Poate Suflete Căsătorite, pentru că în plan cosmic nu există viaţă dublă.
A ta, M
P.S. Nu mai e trendy ca vrăjitoarele să zboare călare pe o perie de parchet. (Râzi).