Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Eseu  Sageata  4SPACE

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Oxford la 50


Augustin Ioan

17.03.2015
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Trebuie să vă explic de ce nu am postat nimic în rubrică săptămâna trecută. Pur şi simplu, am fost plecat din ţară. Printre altele, pentru a mă întâlni cu soţia mea la Londra. Motivul e mai serios decât cele pe care le invoc de obicei când nu dau text pentru rubrica 4SPACE care, apropo, are deja 11 ani de existenţă pe LiterNet! Mai precis, a fost ziua mea. Şi mai precis, am împlinit cincizeci de ani. Şi, ca-n domnul Goe, mamiţica m-a dus de ziua mea la Oxford. Să-mi amintesc. Anul academic 1992-1993 mi l-am petrecut acolo, pendulând între St. Edmund Hall (a.k.a. Teddy Hall), căruia i-am fost afiliat, demisolul din str. Crick Road nr. 1 şi Departamentul de istorie, de lângă Bodleyan Library, unde, de asemenea, stăteam cu zilele. A fost, deci, o aniversare deopotrivă înviorătoare şi nostalgică.

Întâi, de la staţia de autobuz, ne-am dus glonţ la colegiu (dar prin faţa departamentului de istorie). Nimic din drumul acela nu s-a schimbat în ultimii trei sute de ani, mi s-a spus când îl parcurgeam zilnic şi m-am convins că nici în ultimii 23 de ani nu a făcut-o. La colegiu, la fel, lucrurile stăteau aproximativ la fel cum le-am lăsat, fără schimbări majore. Biserica eponimă a colegiului este accesibilă pe o alee formată din plăci de mormânt dezafectate. Numele se mai văd, uneori şi cuvintele pioase care le deplâng dispariţia. Intrând în pronaos, veţi constata că fostul locaş de cult a fost convertit în bibliotecă. În pronaos citesc studenţii, în naos - graduaţii şi doctoranzii, iar în altar - profesorii.

Parte din bursa pe care o primeam (Soros/FCO) şi pentru care, în ciuda micimii ei, eram şi sunt profund recunoscător, mergea către cazare, dar şi către zece mese pe care le puteam lua în cantina colegiului în fiece lună. Sala de mese era impresionantă, gotică, de asemenea organizată ierarhic. Nu atât de pompoasă ca-n Harry Potter, dar înţelegeţi ideea. La high table mânca principal-ul (decanul colegiului) , însoţit de câţiva profesori, mereu alţii şi de câte vreun invitat de onoare. Şi eu am mâncat o dată la masa mare, purtând conversaţii politicoase despre ce fac, ce sunt şi care mai era situaţia în ţara mea. Ce era să le povestesc în 1993, despre nea Nicu ăstalaltul, căruia i-am şi pierdut urma publică?...

La Oxford am citit cât nu am citit în viaţa mea anterioară. De asta şi venisem, nu? Când aveam ceva de spus, în scris, veneam la biroul de la istorie şi îi citeam profesorului meu îndrumător, Zbynek Zeman, ceh, care s-a şi pensionat la scurtă vreme după plecarea mea de-acolo şi căruia i-am pierdut urma; nu cred că mai e în viaţă. Aveam butlers şi dânsul şi eu. Dacă valetul meu nu înţelege ce vrei tu să spui în textul acesta, ideea principală, atunci textul tău nu e bun, mi-a zis profesorul de vreo două ori. Răstălmăcit, eu le vorbesc studenţilor mei despre logica interioară a unui text de cercetare, pe care nu o mai găsesc în dizertaţiile şi doctoratele lor, croşetate din cut & paste. Şi eu am înţeles ce voia să spună profesorul, dar nu imediat: eram un june de 26 de ani, scăpat din comunism ca dintr-o grădină zoologică drept la Oxford. La cursul de istorie Europeană, a început aşa: Nu există istorie europeană, ci doar germani înaintând spre est şi ruşi coborând spre sud, spre mările calde; restul sunt detalii, le găsiţi în bibliotecă.

Ce făceam toată ziua la Oxford, când nu citeam şi nu mă întâlneam cu profesorul? În week-end, admiram rădăcinile mărului pădureţ de la fereastra mea din 1, Crick Road, care dădea spre grădină. Vedeam arhitectura sofisticată, de mănăstire, a celorlalte colegii, având acces, pentru că aveam legitimaţie. Învăţam istorie şi italiană. Socializam cu alţi români, unii acum faimoşi, cu care eram în acelaşi timp acolo. Cu câţiva am rămas prieten şi acum, după atâta amar de ani. Vizitam muzeele, Ashmolean (artă) şi Pitt River (ştiinţele naturii). La Oxford am descoperit un mormânt a cărui lespede fusese ridicată de o tufă de trandafiri care ieşeau afară şi înfloriseră. Am ascultat concerte în diferitele halls, printre care şi în cea mai mică, fizic, dintre catedralele Angliei, biserica de la colegiul Christ Church. Incinta acestuia din urmă e vegheată de-a pururi de Tom Tower, turnul proiectat de la Sir Christopher Wren, autorul celeilalte capodopere, catedrala St. Paul's, din Londra. Acolo a fost profesor Lewis Caroll, deci Alice în Ţara Minunilor are de-a face şi cu Oxford.

A fost soare pe 5 martie 2015 toată ziua. Soţia mea a avut iarăşi noroc. Spre deosebire de mine, ea nu mai fusese aici din decembrie-ianuarie 1992/93, când a stat o lună fără ca, în acest interval, să plouă vreo singură dată... Ceea ce, pentru Anglia şi pentru Oxford în particular, e chiar ciudat. Cum singurul element explicabil este prezenţa ei în cele două intervale de timp, despărţite de 23 de ani, cred că ei îi datorez (şi) frumuseţea acelei zile senine, de reaşezare a sertăraşelor memoriei. Unele lucruri şi le amintea ea, dar eu le uitasem. Cel mai adesea, prin forţa lucrurilor, era invers. Dar eu însumi am uitat mult din loc, faţă de care sunt un străin. Am mai fost o singură dată aici, între timp, prin 1997, cred. La fel, am fost la colegiu şi la casă (nu a fost şi nu este acasă). Apoi am avut un şoc de respingere a locului şi am fugit la staţia de autobuz şi, de acolo, la Cambridge, unde am fost câte o lună în fiecare dintre anii 1997, 1998 şi 1999, ca parte a unei alte binecuvântate burse, oferite de data aceea de Colegiul Noua Europă, condus de dl.prof.dr. Andrei Pleşu. Am fost în fiecare dintre şederi asociat cu Martin Centre for Architectural Research. Dar, despre acest loc, poate, altădată...





Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer